Limba dacă

4 Comments

the-golden-ring-from-ezerovo

"Inelul de Aur" de la Ezerovo, Bulgaria

Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele “ă” şi “ş” au rămas din limba dacă, respectiv iliră, limbi care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ş a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M” (vezi şut – şutina).

Etrusca însă, nu avea sunetele “b”, “d” şi “g”.

Datorită alfabetului grec şi cel latin, sunetul “ş” nu putea fi reprodus în scris, aşa încât au fost preluate cuvinte din limbile dacă şi iliră, în care “ş” a fost înlocuit cu “s”. Similar, “ă” din limba dacă a fost înlocuit cu “a” sau “o”, iar î a fost înlocuit cu i, în limbile greacă şi latină.

Existenţa lui “ă” în limba română nu poate fi explicată decât prin existenţa acestui sunet în limba dacă. Aceasta pune într-o nouă lumină originea “latină” a cuvintelor româneşti care conţin sunetul “ă”. Putem vorbi, în aceste situaţii doar de o origine comună a acestor cuvinte, anterioară cuceririi daciei de către romani şi chiar anterioară apariţiei romanilor. Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”.
Marea majoritate a cuvintelor româneşti care încep cu litera î, sunt cuvinte compuse, având prefixele “îm” (aprox. 400 cuvinte) sau “în” (aprox. 1700 cuvinte). Numai câteva au corespondente in limba latină, care încep cu “im” sau “in” şi numai câteva provin prin compunerea cu cuvinte de origine franceză. În exemplele de mai jos sunt prezentate şi două cuvinte compuse fără prefixele menţionate, care au fost preluate în limba latină, fără a mai prezenta forma compusă:

armăsar – admissarius , lingură – lingula.

În plus, ele indică şi originea dacă a cuvintelor componente: armă, sar, ling, gură. Aceeaşi remarcă poate fi făcută şi pentru majoritatea cuvintelor compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. În plus, la aceste cuvinte se pot identifica noi sensuri.

În limba dacă, ”ş” apare adesea la sfârşitul cuvântului, la fel cum apare “os” în limba greacă. Mai jos sunt date două exemple de cuvinte dace, la care “ş” a fost grecizat în “os”: samuş – samos, criş – chrysos. Au fost identificate şi două cuvinte conţinând litera ş care au corespondent în limba etruscă: Mariş şi şut.

Prescurtări: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – dicţionarul explicativ al limbii române.

1. altoi (D) = care înalţă, înnobilează. Cuvântul a rămas in limba română cu sensul îngust de vlăstar pentru înnobilarea (înălţarea în sens figurat) unei plante. Sensul iniţial poate fi intuit în sensul figurat al verbului a altoi: a bate cu scopul de a înnobila, înălţa pe un copil, de unde şi zicala: “unde dă tata, creşte”.

2. alt (D) = altum (L) = înalt. În limba română, cuvântul alt şi cele compuse cu el ca prefix, au căpătat sensul de diferit. Totuşi, expresia “asta (aşa) e altceva” are de obicei sensul de “asta (aşa) nu mai este greşit”, altceva însemnând ceva diferit, dar în sens pozitiv (înălţător). Sensul original al cuvântului alt a fost păstrat în cuvintele altoi şi înalt = în+alt ca în expresia “înaltul cerului” = în+altul cerului adică în înălţimea cerului.

3. armăsar (D) = admissarius (L) = armăsar. Armăsar este compus din cuvintele dace “armă” şi “sar”, desemnând calul (vezi samsar) care transportă un om înarmat. Corespondentul latin nu mai păstrează forma compusă, aceasta indicând că a fost preluat şi latinizat cu sufixul “us”. La fel a fost preluat în latină şi cuvântul armă ca “arma”. Zeul Marte a fost preluat de romani de la daci, la care era numit Ares

4. arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A “aresta” este compus din cuvintele dace Ares şi “sta”, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul “sta” apare cu forma “stai” în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări) desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

5. bărbat (D) = barbatos/varvatos (G) = barbatus (L) = bărbat. Bărbat este rădăcină atât pentru corespondentul grec, cât şi pentru cel latin. În insula Corfu există o localitate numită Barbatos. Limba greacă este anterioară celei latine, deci bărbat nu este de origine latină. Nu poate fi nici de origine greacă, deoarece barbatos/varvatos este un cuvânt prehelenic, rar folosit în greaca veche. Bărbat este şi numele fratelui lui Litovoi, un alt nume dac.

6. boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvintul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliti in Danemarca, numită Dachia în evul mediu.

7. cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, “cel” avea o conotaţie sacră, ca în: “cel de pe comori” sau “cel mai cel”. “Acel” avea sensul de “al lui Cel”, deci este posibil ca Cel să fi fost la daci, zeiţa mamă, ca şi la etrusci. “Celu” era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac “acel”. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î.C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (“clan” = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. “Celius Tuscorum lingua September mensis dicitur” se traduce din latină: “celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie” (vezi Testimonia Linguae Etruscae, 801, 824). Deci luna recoltei, era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. celar (D) = cela (E) = încăpere subterană, pivniţă, celar. Ambele cuvintele derivă din rădăcina “cel”. (vezi “cel”). Cuvântului românesc celar îi corespunde “chilear” (pivniţă) în dialectul aromân. Ulterior, cuvântul etrusc “cela” a căpătat sensul de încăpere, cameră, îndepărtându-se de legătura cu rădăcina “cel”, zeiţa subpământeană. El a fost preluat în limba latină ca “cella”.

9. criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului „os”, deci cuvântul grecesc derivă din cel dac.

10. crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

11. gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul “suangela”, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

12. haita (D) = Aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

13. jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Jurământ vine de la rădăcina dacă “jur”, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din “juriu”. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin “juramentum” este deci împrumutat din limba dacă.

14. lăpuş (D) = lapus (L) = iepure. Lăpuş apare în multe toponime, precum şi în Lăpuşneanu, dar sensul său a dispărut în limba română.

15. ler (D) = ler (E) = Dumnezeu.

16. leu/lev? (D) = lev (E) = leu. Existenţa, atât în limba etruscă, cât şi în limba rusă, a cuvântului “lev”, cu acelaşi sens, sugerează originea dacică a cuvântului. În DEX, cuvântul leu este trecut cu etimologie necunoscută!

17. lingură (D) = lingula (L) = lingură. Lingură este compus din cuvintele dace “ling” şi “gură”, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

18. livadă (D) = livadă. În DEX este considerat de origine slavă, de la bulgarul “livada” sau ucrainianul “levada”. Acest cuvânt nu are o formă similară în limba greacă, dar în insula Corfu există localitatea Livadia, care dovedeşte că acest cuvânt a existat în perioada prehelenică. Deci slavii au preluat acest cuvânt de la daci, transformând ă-ul, pe care nu îl au în alfabet, în a.

19. lup/lupu (D) – lup/lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, “lup” înseamnă a muri, iar “lupu” înseamnă mort. Putem presupune ca dacă “lupu” era mortul, atunci “haita” era lumea morţilor. O să râdeţi, poate, dar chiar aşa era! Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte steagul de luptă al dacilor arăta similar şi foarte probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac era probabil identică cu cea a zeului egiptean Upuaut/Wepwawet – Ophois(G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit “deschizător al drumurilor”. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

20. Mariş (D) = Mariş (E) = zeul fecundităţii şi fertilităţii. Mariş, numele dac al râului Mureş era şi numele zeului etrusc al fecundităţii, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuţi îngrijiţi de Minerva. Zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi a Devei, principalele centre ale puterii dace, este valea Mureşului.

21. miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină “agnellus”, dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori şi nu au învăţat această meserie de la romani.

22. mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a mierli, cu înţelesul de a muri.

23. mut (D) = mut (E) = care nu poate vorbi, mut. În etruscă au fost identificate cuvintele “mutna” şi “mutana”, cu sensul de sarcofag. Mut-na este de fapt un cuvânt compus ca şi pacha-na, care a fost tradus ca “ţinând sau aparţinând lui Pacha”. După aceiaşi logică, “mutna” se traduce ca “ţinând sau aparţinând lui mut”. Cuvântul etrusc pentru mort este “lupu” (vezi lup). Deci “mutna” nu înseamnă a mortului, ci a celui care nu vorbeşte (mutului).

24. oier (D) + pată (D) = oeoropata (G) = omorâtor de oameni. Oeoropata este numele dat de greci amazoanelor, care omorau păstorii şi le luau turmele. Cuvântul grecesc este compus din două cuvinte dace: oier/oeor şi pată care înseamnă a omor. Vechea expresie “fără de pată”, însemna “care nu a comis omor”.

25. Păca? (D) = Pacha (E) = echivalentul zeului grec Dionysos sau al romanului Bachus. Sunt multe cuvinte de origine dacă care încep cu păcă/păca, care conduc spre ideea că ar fi putut exista la daci un zeu similar etruscului Pacha: (a) păcăli, păcăleală, pocal, păcat, păcătui, împăcat, păcătoasă şi păhar. Păcală, din basmele româneşti , este un personaj similar satirilor de la greci, fiind posibil ca numele lui să provină de la numele unui zeu dac numit Păca. Grecii antici îl sărbătoreau pe Dionysos de anul nou. Acesta începea pe atunci, ca şi la romani, la 1 aprilie, zi rămasă peste tot în lume ca ziua păcălelilor. În această zi, Dionysus era reprezentat de un copil pus într-un coş, reprezentând renaşterea anuală a zeului, ca zeu al fertilităţii. Conotaţia negativă a cuvântului păcat a fost datorată apariţiei creştinismului, care a încercat să elimine cultul lui Dionysos. Cuvântul compus “împăcat”, precum şi derivatele sale indică sensul iniţial pozitiv al cuvântului păcat şi rolul jucat de zeul Pacha.

26. păcătoasă (D) = pachanthur (E) = echivalenta menadei (G) şi a bachantei (L) = femeie care participa la celebrarea lui Păca.

27. papar (D) = paparoina (G) = papaver (L) = mac. Macul era folosit in ritualul de aducere a ploii, numit de daci paparude. Cuvântul dac este practic rădăcina corespondentelor grecesc şi latin.

28. răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs (mult) +spun +de (despre) şi înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, deci a fost preluat din altă limbă.

29. sac (D) = sac (E) = sac.

30. samuş (D) = samos (G) = înalt. Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din munţii apuseni. Dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau.

31. sameş (D) = samos (G) = înalt. Sameş era numele unui “înalt” demnitar care strângea birurile dintr-un judeţ (zona condusă de un jude).

32. samă (D) = bir. De acolo vine “a da samă”, cu sensul de a da birul.

33. samavolnic = volnic (sau vornic) care ia sama (birul). Samavolnic şi-a schimbat sensul iniţial de titlu/funcţie de dregător luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca “samovol’nâi”.

34. samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuş, cel care transporta “sama” pe cai “sar”. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit şi în evul mediu, în saragea = sarica (turc) = călăreţ turc. Cuvântul este compus din “sar” – cal şi “agea” – conducător turc.
Existenţa în cuvântului sar în latinul “admissarius” – armăsar, dovedeşte că acesta nu este de origine turcă sau bulgară, ci a fost preluat in aceste limbi de la vlahi.

35. schistai/ktistai (D) = cei care stau separat, izolaţi, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit şi schisma.

36. sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia “a da sfoară în ţară”, adică a face turul ţării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma “sfora”. Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât şi de fir răsucit, deci “sfora” a fost preluat de greci de la daci.

37. sus (D) = sus (E) = sus.

38. şut (D) = şuti (E) = lăcaş subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria “ca şuti” sau “ta şuti”, însemnând “acesta este lăcaşul subteran”. Cuvintele etrusce pentru mormânt erau “thaure” şi “thaura”, iar cuvântul pentru lumea subpământeană era “hintha”. Numeroase obiecte mortuare poartă inscripţia “şutina”, uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieşirea din şut a minerilor înseamnă ieşirea din lăcaşul de sub pământ, nu din schimbul de lucru. În DEX se consideră ca şut provine de la germanul “schicht” – schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, se pune problema de ce şut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

39. tânăr (D) = Thanr (E). La etrusci, Thanr este o divinitate reprezentată pe anumite oglinzi, care înfăţişează scene de naştere şi copii divini.

40. tămaş (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Muşu sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură.

41. trei (D) = trei (E) = trei.

42. un (D) = un (E) = un.

43. vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul dac “vel”, cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în evul mediu, în Moldova şi Valahia (ex. vel logofăt). În limba română au rămas cuvintele derivate ca veleitate şi veleitar. La etrusci, vel preceda numele inscripţionate pe monumentele funerare. De exemplu, pe pereţii mormântului Francois de la Vulci, aparţinând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripţiile “vel saties arnza”, care se traduc “marele Saties micul Arnth”

Articol preluat de pe:

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/latinitatea/limba_daca.htm

Imperiul Geto-Dacic

4 Comments

Dacian Empire Informatii despre Dacia – Gabriel Gheorghe (Societatea cultural stiintifica Getica)

Documentar realizat in anul 2003.

Dacii si romanii

3 Comments

 

                                                   DACII SI ROMANII

 

 

Cu mai bine de un mileniu înainte de cucerirea Daciei de cãtre Romani, mai multe triburi tracice emigraserã de pe Dunãrea inferioarã spre apus, stabilindu-se în Peninsula Italicã. Urmele lor au rãmas multã vreme în toponimele recongnoscibile si astãzi: ALTINA “Mãretie; Fericire” (actuala Oltina din Dobrogea); cf. Latium (regiunea din centrul Italiei, între Tibru si Campania); OESCOS “Luminã” (la vãrsarea râului Isker în Dunãre, astãzi Ghighi — Bulgaria) cf. Osci (veche populatie din Italia Meridionalã); RAMAE (loc. în Tracia); cf. ROMA; SABINI-BRIES “Prea Curatii; Cinstitii” (loc. în Tracia); cf. Sabini (neam locuind în tinutul muntos la N-E de Roma). Despre Messapii din Estul Italiei, ca si despre Venetii de pe cursul inferior al Padului se stie de mult cã erau traci (iliri).

 

 Pribegii de la Dunãrea de Jos au mers în susul fluviului pânã la CURTU-ZURA “Cetatea (Curtea) Strãlucitoare” (actualul Belgrad “Orasul Alb”). Acolo se pare cã au poposit mai mult si tot acolo, spune legenda, a avut loc idila dintre AENEAS “Strãlucitorul”, conducãtorul emigrantilor, si DIDO “Doamna”, regina tinutului respectiv. Dupã câteva sute de ani, legendele au transformat Curtuzura în Cartagina, iar adevãratul traseu al drumetilor a fost deviat mult mai la Sud! Totusi, Romanii sustineau cã se trag din troieni, care — se stie — erau traci. Chiar numele legendarului întemeietor al Romei, ROMULUS, este asemãnãtor cu geto-dacicul ROMULA. Plasati, în locurile de bastinã, între tracii nord-dunãreni si greci — pribegii vorbeau la plecare un dialect asemãnãtor atât cu limba vecinilor de la Miazãnoapte cât si cu a celor de la Miazãzi. De altfel, lingvistii moderni au încadrat în acelasi grup lingvistic latina si elena. Un strãvechi imn, numit Carmina Saliaria, pãstrat nealterat de preotii Romani (prezentat în capitolul Nasterea Printilor Divini) demonstreazã înrudirea dintre limbile tracã si latinã. 

 

 Existã o paralelã revelatoare între lexeme tracice cu initiala A — antroponime, etnonime, hidronime, oronime, toponime etc. — si cuvinte latinesti si românesti:

 

 Sintagmele tracice din tabelul de mai sus nu sunt întotdeauna modelele cuvintelor românesti mostenite. Ele s-au transformat încã înainte de cucerirea Traciei de cãtre Romani. Sunt atestate foarte multe forme dialectale intermediare. Iatã atestate doar câteva exemple:

 

              ABDERA > UDAR (antrop.) > odor;

 

              ABOUNOTEICHOS > PANDOCOS (antrop.) > bondoc;

 

              ABROZES > VERZO (antrop.) > vrajã;

 

              ABURIA > BORIA (antrop.) > boare; burã;

 

              ADAUCTA > TACTOR (antrop.) > (cu) toptanul;

 

              ANIOS > NAISSUS (loc.) > neaos;

 

              AMAZONES > MEZEANOI (trib) > mezin;

 

              AMISODAROS > MUSSATUS (antrop.) > musat;

 

              AMYCOS > MICIA (oras) > mic;

 

              ATYMNIOS > TEMNOS (munte) > temnitã;

 

              ANTIMACA > TIMACUS (râu) > Timoc;

 

              APSOS > CAPSA (loc.) > Copsa;

 

              ARAROS > GERULA (antrop.) > gârlã;

 

              ARSEKVIA > RHAISCUPORIS (antrop.) > roscovan;

 

              ASAMUM > SAMUM (castru si vicus) > (de) seamã;

 

              ASCRION > SKORIANUS (antrop.) > zgurã;

 

              ASTYNOOS > STENES (castru) > stânã.

 

 Asemãnãrile între limbile tracã si latinã erau cam aceleasi ca între românã si celelalte limbi romanice de astãzi. În timpul convietuirii cu Romanii, dacii au învãtat relativ usor latina, transmitând-o si conationalilor liberi. Cel mai romanizat tinut al Daciei a fost Oltenia, ce pãstreazã si astãzi perfectul simplu latinesc. Numele acestei regiuni vine, de altfel, de la ALTINA “Latinii”, nu de la Olt, de la care si-au luat numele Tara Oltului din Transilvania si judetul de la Sud de Carpati. 

 

 Unii daci au învãtat mai întâi alfabetul latinesc, cum se vede pe o cãrãmidã gãsitã în castrul de la Drobeta. Inscriptia cuprinde cuvântul geto-dacic TYCHYS “de repetat; repetã!” (cf. rom stih si literele latine în ordinea — aproximativã— a alfabetului. Pe un fragment de vas, descoperit în pãdurea Resca (Romula — jud. Olt), se mai zãreste începutul alfabetului latin (ABCD) si sintagma geticã TAS X “de 10 ori” (adicã repetarea exercitiului).

 

 Din fericire, avem la dispozitie texte strãvechi, din care se vede cum au început dacii sã învete latineste. Ele dateazã din timpul stãpânirii romane sau sunt imediat ulterioare acesteia si pot fi socotite, fãrã exagerare, primele texte în limba românã. Astfel, pe o plãcutã de bronz, descoperitã la Celei-Corabia (jud. Olt) avem un cuvânt getic si unul latin: UTERE FELIX . Traducerea: Aduce (poartã) fericire (noroc). Pe câteva rame de plumb pentru oglinz, descoperite tot la Celei, inscriptiile sunt de asemenea mixte: FORMASO BIST MIN FECIT.

Traducerea: Cea mai frumoasã m-am fãcut. FORMASO si FECIT sunt din latinã, iar BIST si MIN provin din graiul autohtonilor. Pe o amforã scoasã din apele Dunãrii (fig. 107), aflatã acum la muzeul din Vârset (Serbia), scrie: O FE OCLO. Traducerea: Sã fie ochi! Sã fie plinã! La Pojejena (jud. Caras-Severin), pe o lespede votivã din marmurã scrie: D-IZO POSI DON. Traducerea: Fecioarei i-am adus darul. Pe o brãtarã de aur, descoperitã la Vatina, lângã Vârset, scrie: ONGON S-TAN TI MULT GOG. Traducerea: Talismanul sã-ti dea mult noroc.

 

 Romanii îi numeau pe toti tracii nord-danubieni DACI, dupã numele celui mai important neam din Transilvania. Cuvântul DAC(US) este înrudit cu lat. audacia “curaj; îndrãznealã” si audax “îndrãznet; curajos; temerar; semet; încrezãtor”. Cu sensurile de “curat; adevãrat” a rãmas în afirmatia româneascã DA.

 

 Însã pentru tracii de la Miazãnoapte dac avea doar un sens regional. Etnonimul lor comun era RO-MAN “foarte curat; frumos; luminos; fericit; strãlucitor; nobil”, de unde au fost mostenite formele: român, rumen, romanitã, rohman, Caraiman s.a. Cuvântul este atestat într-o inscriptie dacicã de pe un opait descoperit la Drobeta (fig. 82). Textul este în asa fel scris încât poate fi citit în trei feluri: de la stânga la dreapta; ROMAN ESIS  ” Prea Curatul; Prea Curat” (supranumele fratilor Zalmoxis), de unde s-a mostenit varianta romanitã pentru “musetel”; de la dreapta la stânga: E NAMOR SSS “Cu numãrul 666”; si iarãsi de la stânga la dreapta: ROMANE S-IS “Luminã sã fie”. O variantã geticã pentru ROMAN era EURYMENE (antrop.) care explicã diftongul din Caraiman si formele rohman (mit.) si aromân.

 

 Cã amândouã popoarele, ce s-au înfruntat la Sarmizegetusa, aveau acelasi nume etnic ne-o demonstreazã denumirile foarte apropiate cu care strãinii îi numeau pe români si pe italieni în evul mediu. Aceste nume asemãnãtoare au fost observate încã de Miron Costin: “Nemtii italienilor le zic Walschen si nouã moldovenilor si muntenilor iar asa: Walachen; frantozii italianului îi zic vallon si nouã moldovenilor si muntenilor vallaques; lesii italianului îi zic wloch, iar nouã moldovenilor si muntenilor woloszyn”. În evul mediu, în maghiarã “român” se spunea olah, iar “italian”, olas. Ca sã nu se încurce denumirile, românii îi numeau pe venetici ROMULA, de unde româna medievalã a mostenit forma râmlean. De la ROMULA au mai rãmas în românã: hãrmãlaie, cormanã si Romanati. Acest cuvânt avea mai multe sensuri: “a tãia; a ucide; lamentatie; gãlãgie; anapoda” etc. Romula mai însemna si “tuns” si “ras ” si poate cã acesta a fost cel mai important motiv pentru care tracii nordici i-au numit pe Romani astfel. Denumirea nobililor daci era PILEATI “cu pãr lung; bãrbosi; bãrbati; viteji ” (cf. rom. plete) si astfel se explicã si rom. bãrbat (cf. lat. barbatus “bãrbos”), singular între limbile romanice. Unul dintre voievozii români a purtat numele de Bãrbat. Se stie cã Romanii purtau pãrul scurt si cã se bãrbiereau. 

 

 Asadar, legenda romanticã, dupã care numele nostru etnic vine de la cuceritorii de odinioarã este doar o… legendã, ca multe altele.

 

                      

 

                               

 

 

Articol preluat de la: http://membres.lycos.fr/dragomi3/DSDarom.html