Thracian Tomb of Sveshtari (Daosdava)

1 Comment

Daosdava, “Cetatea lupilor”, a fost probabil capitala geţilor pe vremea lui Dromihete.

Vestigiile acestui oraş neobişnuit de mare, întins pe 140 coline, au fost descoperite în Sveštari în apropiere de Isperich (regiunea Razgrad înBulgaria). Săpăturile arheologice în incinta sa au scos la lumina zilei atât monumente megalitice cât şi vestigiile unei aşezări iniţial deschise, care a fost apoi fortificată şi a cunoscut perioade de înflorire în a doua jumătate a mileniului I î.Hr. şi în decursul secolelor IV şi III î.Hr., pe vremea cănd era probabil capitala statului get, numindu-se Daosdava (“daòi” este denumirea de origine traco-frigiană pentru “lupi”). More

Busturi dacice în Parcul Văcăreşti, Bucureşti

Leave a comment

Burebista (82-44 i.e.n)

Decebal-Diurpaneu (87-106 e.n.)

Dacii în viziune bizantină (sec. XIII)

Leave a comment

Într-un discurs panegiric al lui Manuel Holobolos, ţinut în faţa împăratului Mihail VIII Paleologul (1259-1282), este menţionată prezenţa stăpânirii bizantine în „Insulele Paristriene” .

„Succesele” militare ale basileului au dus la domolirea „pannonianului”, puterea „alanului” s-a frânt, în vreme ce „pământul nemărginit al dacilor e plin de faima biruinţelor” împăratului.

Cercetarea modernă a identificat „Insulele Paristriene” cu regiunea gurilor Dunării, punctul nord-estic al vechii theme Paristrion, unde a putut fi restabilită o influenţă politică a împăratului printr-o alianţă matrimonială a curţii din Constantinopol cu hanul tatar Nogai, mai puţin în urma unor succese militare, în vreme ce prin termenii arhaizanţi ca „pannoni”, „alani” şi „daci” sunt desemnaţi, rând pe rând, maghiarii, tătarii şi românii.

Numele de „daci” dat românilor de Holobolos, se înscrie pe linia unei tradiţii ce se înstăpânise în lumea intelectuală a Constantinopolului, începand cu sfârşitul sec. X şi terminând cu ultimii istorici bizantini ai sec XV.

Cât priveşte formula „pământul nesfârşit al dacilor”, prin care panegiristul bizantin desemnează spaţiul românesc, ea sugerează imaginea pe care un contemporan şi-o putea face în faţa lumii româneşti nord-dunărene din a doua jumătate a sec. XIII, organizată în zeci de voievodate şi cnezate, dar lipsită de o structură politică solidă, care să-i confere si să-i cultive identitatea. Sunt zecile de „mici stăpâniri” sau „mici domnii” (mikrai authentiai) ce domină spaţiul nord-dunărean, despre care vorbeşte un alt bizantin în sec. XIII, Ioan Staurakios.

Stelian Brezeanu, O Istorie a Bizanţului, Ed.Meronia, Bucureşti, 2005.

Citate

Leave a comment

Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată (Mihai Eminescu)

Ei vor fi stăpânii lumii, dar noi, vom rămâne stăpânii timpului. (Paul Tămaş)

Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.
(W. Schiller, arheolog american)

Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer. (R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975)

Da! Acele cuvinte vii ale Tărtăriei, n-au răsunat încă. (Boris Pertos)

După cum vedem există o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină.
(N.Densuşianu, Dacia Preistorică, pagina 677)

Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get. (Ovidiu, Ex Ponto, 1,iv,13,v. 16-22)

Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini. (Alecu Russo)

Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele, nu mai suntem moldoveni, ce romani. (Alecu Russo)

Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă. (Bonfini)

Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai.
(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia, însă norodul, neamul locuitorilor nu şi-au schimbat numele său, că tot romanus, apoi cu vremea şi îndelungate veacuri romani, apoi români până astăzi. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI. (Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)

Afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. (M. Kogălniceanu)

Sunt dac, nu sunt roman / Pe romani îi dispreţuiesc. (B.P. Haşdeu)

Oare trebuie neapărat să ne laudăm cu toţi care ne-au cucerit? (Oltea Predoiu, elevă în clasa a IV-a, ian.1980)

Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu)

Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor.
(D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor)

Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI NICI CREDE. (C.Cantacuzino)

Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI. (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae)

Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scriitorii de astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii. (M. Kogălniceanu)

[La soldaţii români] Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini, dispreţuitori faţă de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat. (Metianus Capella)

Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam. (Nicolae Iorga)

Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa. (Michelet, 1859)

Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri. (Tudor Arghezi, 7.4.1966)

Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit!
(Alecu Russo)

Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac)

Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)

(Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie. (Alfonso X El Sabio)

(Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17)

Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Ragusa)

Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legislatorii şi dascălii lor, numindu-i zei…aşa cum sunt toţi barbarii, odrisii, getii. (Clemens din Alexandria, Covoarele, 1,15)

Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată.
(Curtius Rufus, Historia Alexandri,X,1,43)

Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.
(Demostene, Discursuri)

Atunci…de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri…De ce te-ai silit împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12)

(Dacii au) pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr. (Galenus)

Când zicem azi că cineva vorbeşte limba barbară, aceea nu este altceva decât limba rustică. (Gellius)

Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu)

(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70)

Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22)

(Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr… (Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)

“Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu. (Martial, Epigr., IX, 46)

Ce să mai spunem de britani şi de germani, care locuiesc lângă ocean, sau, ca să trecem la barbari, de daci şi sarmaţi şi sciţi dintre care neamuri cele mai multe n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei. (Origenes)

Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere.
(Origenes, Philosophumena, I, 2, 22)

“Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scita limbi barbare.
(O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 en)

(Decebal), un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea. (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4,2)

Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii…Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi. (Salvianus, De gubernitone, V,8)

Geţia: este o lege a geţilor, să cânte din cythare când merg în solii. (Theopompos, 40)

În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. (Veleius Paterculus)

[Calgacus: Romanii] “Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace” (Tacitus, Agricola, 30)

Preluare dupa: http://www.dracones.ro/

Olah poganysag a XII szazadban

Leave a comment

Vllehe

Vláhok

1173-ban  a Tudela-i Benjámin rabbi hosszu utazása során Spanyolországból Jeruzsálembe, áthaladt Olaszországon, majd Görögországon, folytatva utját Palesztina felé.

Elérvén Zeitunba (ma Lamia városa), ezt irta:

” Itt kezdődik Vláhország, aminek lakósai a vláhok. Az oláhok, kik gyorsaságra és fürgeségre nézve a szarvasokkal csaknem egyenlők, leereszkednek Görögországba és a görögöket kifosztják. Senki nem tudja megtámadni háboruban, egy király sem tudta alattvalojává tenni őket. A keresztény szokások nem ismertek nálluk, zsidó neveket adnak egymásnak, amiért egyesek zsidó népnek vélik őket. Ha keresztényekkel találkoznak, ezeket egyszerűen kirabolják, de nem gyilkolják meg mint a görögöket. “

“A macedonok eredete” Theodor Capidan es Constantin Noe

Bukaresti Néprajzkutatoi Kiado, 2008

Kogaion

A Lost European Culture, Pulled From Obscurity (New York Times)

2 Comments

Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age.

Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep.

They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html?_r=1&pagewanted=2

By JOHN NOBLE WILFORD

Published: November 30, 2009
The New York Times

Pelasgii arimani, arimi, rami, arimaspi, arimphei, în Europa începând din 10.000 î.H.

1 Comment

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.

Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.

Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).

Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.

Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.

În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).

În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.

Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.

Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).

Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).

La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).

Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.

Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.

PELASGII ÎN ITALIA

Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.

Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).

O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).

Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.

Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.

O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).

Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.

Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.

Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.

(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).

Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).

Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.

Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).

PELASGII ÎN GALIA

Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.

În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.

Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).

La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.

Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.

Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.

Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).

A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).

In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.

În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).

O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.

Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).

Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).

Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).

Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).

În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).

O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.

În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).

Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).

Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.

Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).

Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.

În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.

PENINSULA IBERICA

Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .

Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).

Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”

În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.

Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.

Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).

Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).

Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).

Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.

Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.

În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).

De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).

Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).

În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.

Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.

Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).

În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).

Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).

Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).

Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).

Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.

În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.

Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).

(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).

Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.

Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).

Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.

În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).

Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.

Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).

O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).

De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).

Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).

A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.

Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).

Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).

Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).

”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).

Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”

Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..

Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.

La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).

Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).

Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).

Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.

Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).

În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).

Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.

cs. dr. Michaela Al. Orescu