Geto-Dacii “Cei mai Drepți și mai Viteji dintre Traci”

1 Comment

Tot mai multe voci  ce consideră că sunt în măsură să reprezinte “istoria” neamului nostru multi milenar, susțin tot mai vehement faptul că geto-dacii erau poligami, mâncau carne și cel mai grav dintre toate, erau mari consumatori de alcool.

Pentru a demonstra odată pentru todeuna că geto-dacii și restul triburilor trace, ca și neamurile germanice, celtice sau baltice, nu consumau alcool deoarece nu cunoșteau vreo bautură alcoolică în afară de “bautura zeilor” numită mied (Hydromel în franceză, Hidromiel în spaniolă, Idromele în italiană, Hidromel în portugheză, Mead în engleză, Miod în rusă, poloneză, norvegiană, suedeză, daneză, Med în ucraineană, Met în germană, Medovina în ceho-slovacă, sârbo-croată, bulgară și slovenă, Ezti-ur în bască, Sima în finlandeză, Hydromeli în latina clasică, Midus în letonă) vom cita o importantă sursă istorică de la începutul secolului I d.Hr.

Cea mai importantă dovadă o găsim în “Geografia” lui Strabon, mai exact în cartea a VII-a, capitolul III:

“ […] Elenii îi considerau pe geți traci. Ei locuiau pe amândouă maluri ale Istrului; mă refer atat la geți cât și la mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar în prezent ei poartă numele de moesi; de la ei se trag și mysienii de astăzi, care trăiesc printre lydieni, frigieni și troieni.

De altfel, înșisi frigienii sunt brigi, o seminție tracă, după cum și mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii și thynii, bănuiesc că și mariandynii.

Toți aceștia au părăsit cu desăvârșire Europa, dar mysienii au rămas pe loc împreună (cu ceilalți traci).

Părerea mea este că Poseidonios presupune corect că Homer desemnează cu acest nume pe mysienii din Europa (mă refer la cei din Tracia) când zice:

Ochii săi luminoși înapoi îi întoarse să vadă

Țara de traci populată ,de acei ce înstruna sirepii,

Și-a mysienilor, care de-aproape se bat. […] ”

Poseidonios spune că mysienii se feresc de produsele din carne, dintr-o anumită credință religioasă, de accea nu se îngrijesc nici de creșterea animalelor. Ei se hrănesc cu miere, lapte și brânză, trăind în pace, drept pentru care sunt numiți oameni evlavioși față de zei și capnobates.

O parte din traci trăiesc fără femei; aceștia se numesc întemeietori.

Ei sunt socotiți sfinți datorită cinstei lor și trăiesc fără teamă.

Pe toți aceștia, Homer îi numește “slaviți mulgători de iepe, mâncători de lapte, fără viață și cei mai drepți oameni”.

Ei sunt porecliți “fără viață” mai cu seamă pentru că trăiesc fără femei, iar Homer socotește văduvia o viață numai pe jumatate, așa cum numește poetul și casa lui Protesilaos “înjumătățită” pentru ca el era văduv.

Mysienilor li se mai zice “luptători de aproape” pentru că sunt ne-înfranti, fiind excelenți războinici.

În cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie să se scrie “moesi, luptători de aproape” în loc de mysieni (pretinde Poseidonios).

Dar, negreșit, este temerar să se schimbe textul Homeric, socotit bun, de-alungul atâtor ani ce s-au scurs. Întradevar, e cu mult mai de crezut că aceștia au fost numiți de la început mysieni și că în prezent li s-a schimbat numele în moesi. Iar epitetul “fără viață” ar putea fi luat mai degraba în sensul de “văduvi” decat de “nemâncați” sau “cu casele pe căruțe”. […]

Iar practica pythagoreică de a se abține de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis. […]

” De la hippemolgii slăviți, băutorii de lapte, de mysii

Care de-aproape se bat, și de abii cei plini de dreptate. […] “

Cât despre informația care ne spune că:

“În scurt timp Deceneu însusi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus când am vorbit despre Zamolxis. Și, în semn de supunere, geții s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin […] ” nu se poate preciza exact o locație pentru acești “geți” cum de altfel nu se poate spune dacă este vorba despre tarabostes sau comati.

Probabil ca o parte a nobilimii geto-dace apucase pe căi negative, datorită infulenței spurcate grecești și romane, sau poate că doar geto-dacii care au ramas în cetățile de la Marea Neagră să administreze teritoriile cucerite de împaratul Burebista au început să practice această rușinoasă faptă, umilitoare pentru neamul tracilor nordici.

Aș mai dori să precizez că atât odryzii cât și alte triburi sudice de sorginte tracă, consumau vin și diverse substanțe halicinogene cum ar fi ciupercile fermecate, cânepa orientală sau chiar opiacee.

Toate aceste fapte au apărut târziu, datorită influenței elene și în cele din urmă romane, dar și diverselor culte orientale mythraice.

Așadar, geto-dacii, moesii, carpii și costobocii, cât și toate triburile “barbare” de la nord de Istru, nu consumau alcool, ci doar mied ca toți “barbarii” nordici.

Aceste afirmatii tendențioase lansate la adresa strămoșilor noștrii reprezintă niște atacuri ce urmăresc denigrarea și în final degenerarea marelui nostru neam al geto-dacilor, cei mai drepți și mai viteji dintre traci !

Dușmanii noștrii, poligami și mari consumatori de alcool și narcotice, par să fie invidioși pe stăamoșii noștrii și pe viața lor sacră, cât și pe originea lor divină.

Articol scris de Kogaion

The Giants Gog and Magog – Jewish terror

1 Comment

Gog and Magog figures based on the British mythology, located in the Royal Arcade, Melbourne

The giants, a titanic generation, born from Terra (also known as Gaia), and Uran (Uranus), was a gorgeous, violent and non religious people, having no belief in gods, as being themselves of divine essence.

The giants were by excellency a  mountain’s people (Uran is the sinnonymous  of mountain, or  the Mountain’s Man).

In their war with Zeus, they built mountains over mountains  to get to Olympus, to God’s Palace, the huge Atlas trembled when they attacked, and although the Gods, headed by Zeus, pounced over the Giants, throwing lightings, they still weren’t capable to overcome them, and Hercules himself had to intervene to get them.

The Giants County was on the old Dacia territory, near the saint Oceanos Potamos River (Danube), where, from the same parents, Gaia ans Uran, their bigger brothers, the Titans, were born.

Often, the Romans used comparrations as the fight between Gods, Titans and Giants, with the wars against the Dacians, the Romans calling themselves the winning Gods over Titans, Giants, and then  the Dacians.

The Giants were mentioned also into the Jewish traditions, being known as Gog and Magog, as Ezekiel  mentioned.

In one of his stories, the prophet and the storyteller Ezekiel threatened the Jewish people that Jehova will bring as ruller over them the King Gog from Magog, with his beautiful army, armed with  swords, spears, bolts , shields and helmets.

They, coming from North, riding on horses, will rush as a storm over Israel, to steal and destroy it. They will scour the land in triumph, will trap down the Jews, and then, after fulfilling their mission, will be all destroyed by the anger of The Sky.

Ezekiel’s prophecy referred , no doubt, to the old traditions about the great war between Giants, Titans  and Gods, like when the Giants and Titans chased the gods all the way to Egypt.

The Jeremiah prophet , that lived not long before Ezekiel , talks about the same people, whom he simply calls them as  the “gentium praedo”, that will come from a far away land, from North, from the bottom of the Earth. It will be a courageous people of archers, old and strong, talking a language unknown to the Jews, they are a big people, cruel and ruthless, with their voices moaning like the sea.

They are coming on horses faster than the vultures , all in a row, prepared for big invasion war. They will destroy Jerusalem, like Nabucodonosor, will destroy all of Juda’s strongholds, transforming  the country of the Jews in desert, so that no man will be left in Jerusalem, and all the Jews will end up in slavery.

From here we took the name Lucifer-Luciferis (daystar), which was given to Nabucodonosor by Christians.

With six centuries before Ezekiel, also John the Theologian write about Gog and Magog, in his Book of Revelation.

Speaking about the last time of the humanity, John says that after 1000 years of prison for the serpentine dragon Typhon (Devil, Satan, Set, Ahriman etc) the dragon will be released, he will rebuild his strength and he will lead at war the people of Gog and Magog, which are splitted in four corners of the world and whose number is as the sand of the sea.

The Book of Revelation consider that all pelasgian tribes descended from Gog and Magog, divided in different parts of the world. Those people will run over the face of the Earth and they will siege the beloved city of Jerusalem, and they will be punished by the heavenly fire (God of the Jews, Yahweh).

In The Book of Revelation we can find a copy of the old Jewish traditions, written by the prophets Ezekiel and Jeremiah, with many years before Christianity.

Under the name Gog and Magog, the ancient people understand Getae and Massagetae Thracian tribes.

The names Goga, Gugu, Gugă, Gogă and Gogan are also used today by Romanian peasants, especially in mountain regions.

From the Sibylline Oracles result that the countries where the tribes of Gog and Magog live, are in the northern part of Thrace.

Other traditions about Gog and Magog are presented in the epic legends of the Alexander the Great. The country of the tribes Gog and Magog is described as wild and inhospitable, being subjected to Boreas wind (Northern wind), rain and Northern frost. According to the epic legends of Alexander, the tribes of Gog and Magog invade Southern regions and they closed Alexander in Macedonia, making him prisoner, but Alexander managed to escape and to gather a great army. After that, he will conquer the Northern regions of Gog and Magog (Country of Gog and Magog).

Other ancient legend tell us that tribes of Gog and Magog were under the rule of Popa Ion, a prince who rule also in Asia.

Undoubtedly that here we have an old reminiscence about the adorable Pelasgian King Ianus (Janus, the god of gates, doors, doorways, beginnings and endings) which rule over the Arimi tribe, at the North of Oceanos Potamos (Danube), before moving to Italy. His face is also present on the old coins of Dacia.

Gog

Magog

By Kogaion

Citate

Leave a comment

Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată (Mihai Eminescu)

Ei vor fi stăpânii lumii, dar noi, vom rămâne stăpânii timpului. (Paul Tămaş)

Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.
(W. Schiller, arheolog american)

Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer. (R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975)

Da! Acele cuvinte vii ale Tărtăriei, n-au răsunat încă. (Boris Pertos)

După cum vedem există o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină.
(N.Densuşianu, Dacia Preistorică, pagina 677)

Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get. (Ovidiu, Ex Ponto, 1,iv,13,v. 16-22)

Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini. (Alecu Russo)

Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele, nu mai suntem moldoveni, ce romani. (Alecu Russo)

Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă. (Bonfini)

Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai.
(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia, însă norodul, neamul locuitorilor nu şi-au schimbat numele său, că tot romanus, apoi cu vremea şi îndelungate veacuri romani, apoi români până astăzi. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI. (Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)

Afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. (M. Kogălniceanu)

Sunt dac, nu sunt roman / Pe romani îi dispreţuiesc. (B.P. Haşdeu)

Oare trebuie neapărat să ne laudăm cu toţi care ne-au cucerit? (Oltea Predoiu, elevă în clasa a IV-a, ian.1980)

Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu)

Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor.
(D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor)

Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI NICI CREDE. (C.Cantacuzino)

Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI. (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae)

Vom combate dar din toate puterile noastre direcţia falsă ce o parte din scriitorii de astăzi se încearcă a da limbii şi literaturii. (M. Kogălniceanu)

[La soldaţii români] Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini, dispreţuitori faţă de orice pericol, poftitori de moarte (apetitus morti) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat. (Metianus Capella)

Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam. (Nicolae Iorga)

Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa. (Michelet, 1859)

Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri. (Tudor Arghezi, 7.4.1966)

Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit!
(Alecu Russo)

Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac)

Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)

(Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie. (Alfonso X El Sabio)

(Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17)

Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Ragusa)

Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legislatorii şi dascălii lor, numindu-i zei…aşa cum sunt toţi barbarii, odrisii, getii. (Clemens din Alexandria, Covoarele, 1,15)

Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată.
(Curtius Rufus, Historia Alexandri,X,1,43)

Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu.
(Demostene, Discursuri)

Atunci…de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri…De ce te-ai silit împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber? (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12)

(Dacii au) pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr. (Galenus)

Când zicem azi că cineva vorbeşte limba barbară, aceea nu este altceva decât limba rustică. (Gellius)

Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu)

(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70)

Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22)

(Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr… (Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)

“Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu. (Martial, Epigr., IX, 46)

Ce să mai spunem de britani şi de germani, care locuiesc lângă ocean, sau, ca să trecem la barbari, de daci şi sarmaţi şi sciţi dintre care neamuri cele mai multe n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei. (Origenes)

Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere.
(Origenes, Philosophumena, I, 2, 22)

“Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scita limbi barbare.
(O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 en)

(Decebal), un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea. (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4,2)

Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii…Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi. (Salvianus, De gubernitone, V,8)

Geţia: este o lege a geţilor, să cânte din cythare când merg în solii. (Theopompos, 40)

În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura. (Veleius Paterculus)

[Calgacus: Romanii] “Pustiesc, sacrifică, uzurpă sub titluri false, şi numesc acest lucru imperiu, transformă totul în deşert şi numesc acest lucru, pace” (Tacitus, Agricola, 30)

Preluare dupa: http://www.dracones.ro/

A Lost European Culture, Pulled From Obscurity (New York Times)

2 Comments

Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age.

Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep.

They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html?_r=1&pagewanted=2

By JOHN NOBLE WILFORD

Published: November 30, 2009
The New York Times

Pelasgii arimani, arimi, rami, arimaspi, arimphei, în Europa începând din 10.000 î.H.

1 Comment

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.

Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.

Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).

Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.

Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.

În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).

În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.

Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.

Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).

Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).

La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).

Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.

Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.

PELASGII ÎN ITALIA

Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.

Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).

O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).

Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.

Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.

O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).

Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.

Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.

Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.

(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).

Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).

Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.

Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).

PELASGII ÎN GALIA

Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.

În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.

Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).

La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.

Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.

Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.

Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).

A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).

In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.

În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).

O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.

Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).

Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).

Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).

Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).

În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).

O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.

În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).

Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).

Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.

Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).

Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.

În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.

PENINSULA IBERICA

Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .

Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).

Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”

În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.

Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.

Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).

Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).

Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).

Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.

Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.

În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).

De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).

Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).

În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.

Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.

Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).

În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).

Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).

Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).

Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).

Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.

În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.

Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).

(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).

Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.

Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).

Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.

În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).

Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.

Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).

O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).

De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).

Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).

A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.

Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).

Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).

Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).

”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).

Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”

Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..

Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.

La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).

Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).

Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).

Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.

Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).

În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).

Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.

cs. dr. Michaela Al. Orescu

Tipuri de scriere

Leave a comment

*Pentru a viziona imaginea detaliata trebuie sa apasati pe “Tipuri de scriere

ZALMOXIS – UN ZEU PROFET SAU UN PROFET DIVINIZAT

Leave a comment

Iata marturiile lui Herodot despre Zalmoxis:

“Asa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost in Samos robul lui Phytagoras, care era fiul lui Menesarcos.

Dupa aceea, ajungand liber, stranse bogatii mari si dupa ce se imbogati se intoarse in patria lui; aici a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, in care se spune ca ii primea pe si ii punea pe fruntasii tarii sa benchetuiasca, invatandu-i ca nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un loc anume unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile.

In vreme ce savarsea cele amintite si spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit sa i se construiasca o locuinta sub-pamanteana.

Cand a fost gata, Zalmoxis a disparut din mijlocul tracilor si, coborand in locuinta lui de sub pamant, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba, jelindu-l ca pe un mort.

In al patrulea an el le-a aparut si astfel, Zalmoxis facu vrednice de credinta invataturile lui. In privinta lui Zalmoxis si a locuintei sale sub-pamantene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare insa, ca el a trait cu multi ani inainte de Phytagoras. Fie Zalmoxis om, ori vreun demon de-al getilor, sa-i fie de bine “. (Herodot,” Istorii “, IV, 94, 95).

Dupa cum vedem, naiva identificare a Zeului Zalmoxis cu un sclav al lui Phytagoras devenit liber si bogat o contesta chiar Herodot. Si atunci de ce sa o credem noi?… Relatari asemanatoare sunt facute si de Hellanicos din Mitilene, de catre Platon, de Mnasea (acesta il considera pe Zalmoxis chiar un Cronos!), de catre Diodor din Sicilia, de Strabon mai ales, de Apulleius, de Lucian din Samosata, de Origen, de catre Porphyrius (232-304), Iulian Apostolatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria.

Toti acestia au auzit si vorbit de Zalmoxis care a ramas in amintirea oamenilor ca un Zeu al imparatiei sub-pamantene, cum de altfel si Eminescu il descrie in poezia “Strigoii “.

“Pe un jilt taiat in stanca sta teapan, palid, drept,

Cu carja lui in mana, preotul pagan si drept…”

Pe Zalmoxis lituanienii il preiau ca Zemeuks, acest nume insemnand pamant, tara. El este Zeul din adancurile Pamantului, vegetatiei, rodniciei, Zeul plugarilor si pastorilor.

Daca Gebeleizis le fagaduia nemurirea sufletului (ritul incinerarii mortilor apartinandu-i), Zalmoxis le promitea adeptilor sai nemurirea completa, atat a sufletului, cat si a trupului (ritul inmormantarii fiind inhumarea), sufletele credinciosilor continuand sa traiasca in regatul Zeului sub-pamantean (precum Arald, copilul rege, alaturi de Maria, regina Dunareana din poezia “Strigoii”).

Ideea nemuririi Zamolxiene era etica tinerilor razboinici, “lupii daci” care se bucurau la moarte si radeau in fata acesteia tocmai pentru a-si arata nepasarea fata de ea si a ajunge in plaiurile sub-pamantene ale Zeului.

Acestia luptau si mureau veseli sub stindardul “capului de lup”, pe care-l vom intalni si la macedoneni, ca de altfel si mai tarziu la legiunile “romane”, formate din tracii din zona ocupata de romani.

Sacrificiile umane in scopuri religioase au fost unice in Europa, fiind intilnite numai la traci. Din acest punct de vedere, interesanta pare asemanarea cu riturile religioase ale civilizatiei aztece, despre a carei populatie Edgar Cayce afirma ca ar fi descendenta directa a atlantizilor (locuitorii fostului continent Atlantis, a carui ultima portiune de uscat s-a scufundat in mijlocul oceanului Atlantic in urma cu 12600 de ani).

Sa fie oare aceasta asemanare un indiciu, conform sugestiei facute de o prietena apropiata, asupra originii comune a indienilor din America Centrala si a tracilor?…

Odata la cinci ani i se trimitea lui Zalmoxis un “sol” care sa-i comunice acestuia dorintele populatiei. Acesta era aruncat in sulitele ascutite ale tovarasilor sai. Daca avea ghinionul sa nu moara imediat, acesta era insultat, batjocorit si un alt “sol” era ” trimis “imediat pentru a duce mesajul Zeului sub-pamantean.

In timp ce Zalmoxis era un zeu sub-pamantean, Gebeleizis era Zeul ceresc. Descoperilrile din muntii Orastiei, cat si a marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza cu asezarea ritmica a stalpilor sai, presupun efectuarea unor observatii celeste.

Sapaturile arheologice facute sub conducerea clujanului Constantin Daicoviciu au scos la iveala in zona Gradistea Muscelului (muntii Orastiei) nu numai un complex de sanctuare, dar si un probabil original calendar dacic, cat si urmele unei scari care probabil conducea la un loc sub-pamantean de cult religios.

De la un intelept ca Socrate citat de un altul ca Platon, aflam ca Zalmoxis a fost pe langa un medic psiho-terapeut si un… mag: o persoana careia stramosii nostri ii datoreaza statutul spiritual, ca cea mai dreapta si umana oranduire sociala pe care a avut-o lumea antica.

Am fost un “stat spiritual”, creatie a celor initiati de Zalmoxis de catre marii preoti de pe muntele sfant Kogaion, motiv pentru care hotarele noastre au ramas mereu aceleasi, chiar daca de-a lungul timpului au aparut unele suprapuneri de populatie ori impartiri teritoriale artificiale.

Cum a spus domnul Alexandru Strachina in “Pe urmele stramosilor uitati”: “Apa trece, iar noi… ramanem”. Este de-a dreptul ciudat cum istoricii nostri isi pot justifica nepasarea fata de toate acestea.

Pentru conturarea unui cult solar la traco-geto-daci, Dr. Mariana Marcu, in “Repere lingvistice arhaice romanesti”, mentioneaza “calaretul trac” Heros, pomenit si in Egipt in unele documente epigrafice (ca Herou, fiul Soarelui), iar unii cercetatori au sustinut ca aceasta Divinitate n-ar fi decat o noua ipostaza a lui Horus…

Mitul cavalerului trac este greu de inteles. Uneori el are in jurul capului un nimb solar, o rozeta cu patru foi. El a fost asimilat de catre populatia greaca odata cu sosirea acesteia in Peninsula Balcanica intre 1900 – 1400 B.C. ca Divinitate suprema, Zeus, cunoscut si sub alte nume ca Nefelegeretes (de fapt numele grecizat al lui Nebeleizis) – “Cel care aduna norii “, Ombrios – “Zeul ploii “, Keraunos – “Cel care fulgera” si altele.

Mitul cavalerului trac constituie in traditia romaneasca (daco-romana, aromana, macedoneana) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarna, crestine. C. Cinodaru remarca cu surprindere ca tracii aveau in Aprilie “serbarile pagane” tinute in cinstea eroului trac. Odata cu consolidarea crestinismului in spatiul traco-dac, aceasta sarbatoare a fost inlocuita cu cea a Sfantului Gheorghe, Sfant a carui iconografie a fost inspirata de cea a cavalerului trac. In unele colinde numele Sfantului Gheorghe se schimba cu cel a lui Isus, aparand in felul acesta o totala contradictie intre versurile colindului si momentul in care acesta se canta, respectiv anotimpul iernii:

“Pe luncile Soarelui,

Flori vinetitoare de mar.

Gradina cu florile lerui Doamne,

Flori dalbe, flori de mar,

Ler de mar, florile-s dalbe”

Sau:

“… Calutul lui negru pintenog

Luciu ca un corb

Pa chivara lui taiata in sageata,

Pe ochi cam plecata

Ba sulita lui

Duratul de vara,

Fulgerul de seara…”

Oricine poate vedea ca in aceasta colinda nu se pomeneste nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotriva, se aminteste clar despre cel al verii sI, in plus, de “fulgerul de seara” care era simbolul Zeului trac Gebeleizis. Mai aveti vreo indoiala?…

Si in alte cicluri de colinde de Craciun, alaturi de Soarele personificat apare si sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului intors de la vanatoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la traco-daci era sarbatorit primavara, asa cum de fapt i se precizeaza ambianta si in colindele de Craciun la vremea renasterii naturii si a infloririi “florilor dalbe de mar”.

Iar daca in acest mozaic mitologic romanesc pelasgian, trac, geto-dac, cum vreti sa-i spuneti, ne-am redescoperit impreuna credinta uitata in Marele Zeu Gebeleizis, Marea Zeita Bendis, Zeita focului si a vetrei, Histia, tot nu v-am spus inca nimic daca nu l-am mentionat pe Marele Zeu al Razboiului, Ares.

Ovidius (43 B.C. – 17 A.D.) aminteste pe “getul” care se inchina lui Ares, Marte, Zeu al Razboiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai putin, ca “Marte s-a nascut in tara tracilor”. Si daca-l mai ascultam si pe Iordanes, acesta declara ca “getii l-au adorat intotdeauna printr-un cult foarte salbatic pe Marte si jertfele lui erau prizonierii ucisi”.

Si ne mai miram ca Vlad Tepes, “Dracula” cum le place americanilor sa-l numeasca”, tragea in teapa” de vii aproape 40000 de turci intr-o zi!… Pe de alta parte, pe Columna lui Traian este prezentat probabil cel mai vechi Zeu al Razboiului, crunt si feroce, care-si cerea sangeroase sacrificii umane. Aici apare scena torturarii prizonierilor romani de catre… femeile dace!

In Sudul Dunarii populatia tracica mai sarbatorea si pe Zeul Vitei-de-Vie, patronul bauturii ametitoare, preluat in fuga din nou de greci, care de asta data amintesc cu putin inainte de reantoarcerea lui Dionysus acasa, in Tracia, el s-a initiat in misterele frigiene, la insistentele bunicii sale! Nu numai vita de vie era planta favorita a Zeului, ci si iedera.

Frunzele acestei plante, mestecate de adoratori, produceau in acestia betia, ba chiar o stare temporara de nebunie, manie. Astfel nu e de mirare faptul ca cea mai populara sarbatoare a tracilor era dedicata Zeului Vitei de vie, toamna, la culesul viilor si la storsul strugurilor. Ea avea loc in fiecare an (unii cercetatori sustin ca ea ar fi avut loc la trei ani). Cand vinul fierbea, noaptea avea loc petrecerea propriu-zisa, la lumina tortelor, cu multa risipa din aceasta bautura, petrecere care tinea pana in zorii zilei.

Poate de aceea tracii erau poligami. Herodot descrie ca fiecare dintre ei tinea mai multe neveste; cand unul dintre ei murea, aparea o mare problema pentru femeile lui, respectiv trebuia gasita cea care a fost cea mai iubita de defunct si apoi sugrumata de cea mai apropiata ruda si ingropata impreuna cu barbatul ei. Celelalte femei incercau o mare durere si rusine sa nu fie alese (Herodot, “Istorii”, Cartea a V-a, 5 si 8).

Opus cultului dezmatat al Zeului Vitei de Vie, este cultul preotului trac, simbolul vietii viitoare si frumoase, dedicat binelui oamenilor si vietuitoarelor. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geti, “Domnul Noptii”, preluat mai tarziu de catre greci sub numele de Orfeus. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca Misterele Orfeice se celebrau noaptea.

Gratie esoterismului ei, religia geto-tracilor nu era cunoscuta profund decat de preoti si cativa initiati. Neavand acces la misterele Zamolxiene, scriitorii greci si romani nu ne-au lasat prea multe stiri in aceasta privinta.

Dar sa revenim la cultul “Domnului Noptii”, un cult civilizator, un cult al muzicii, care imblanzea nu numai oamenii, dar si animalele, potolindu-le pornirile violente, domolindu-le instinctele raufacatoare. Strabon cunostea si alte amanunte despre preotii sau “profetii” pelasgi, anume ca acestia erau oameni atotstiutori, priceputi la interpretarea viselor si a oracolelor, a semnelor Divine si ca locuiau in salasuri subterane (katagoian sau kagoian).

Despre Orfeus legendele elene si romane, spuneau ca era trac, printul kycon-ilor, etnonim apropiat de kogoian. Cetatea natala a lui Orfeus era Dion. El venea din legendarul Kogoian, lacas al lui Zalmoxis.

zalmoxis_aleksandrovo

O posibila reprezentare a lui Zamolxis

The Aleksandrovo tomb is a Thracian burial mound and tomb excavated near Aleksandrovo, South-Eastern Bulgaria, dated to circa 4th century BCE.  Bulgarian archaeologist Georgi Kitov examined the tomb in 2001, discovering a round chamber of about 3 meters (10 ft) in diameter, accessible through a small antechamber and a tunnel, approximately 6 meters (20 ft) long. Both, antechamber and main chamber are decorated with well-preserved frescoes. The fresco in the main chamber depicts a hunting scene where a boar is attacked by a mounted hunter and a naked man wielding a double-axe. The scene is interpreted as mythological, the naked man representing Zalmoxis, the Thracian solar god corresponding to Zeus.

Mormantul tracic de la Aleksandrovo, secolul IV i.e.n. (Arheologii bulgari au interpretat omul dezbracat din partea dreapta ca fiind o reprezentatie a lui Zamolxis)

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

Older Entries