Медовуха

Leave a comment

Медовуха – русский  напиток, с времён языческих славян.

Благодаря меду, со своими естественными свойствами , этот напиток  был признан единственным  который может быть полезен в лечении болезней. Медовуха является национальным напитком для россиян, так как и виски для шотландцев, саке для  японцев и текила для мексиканцев.

Медовуха имеет на основе брожение меда, её называют “mied”  у германских народах  или “hidromed”  у латинских . More

Advertisements

Shamanism (photos)

3 Comments

Yupik Shaman exorcising evil spirits from a sick boy, Nushagak, Alaska, 1890s

Yupik Shaman exorcising evil spirits from a sick boy, Nushagak, Alaska, 1890s

Yakut-Sakha costume

Yakut-Sakha costume

Yakut Shaman with a shamanic drum

Yakut Shaman with a shamanic drum

Yakut Shaman (Siberia, Russia)

Yakut Shaman (Siberia, Russia)

West siberians

West siberians

West siberians

West siberians

Urarina Shaman, 1988 Peru

Urarina Shaman, 1988 Peru

Uralic languages. The language isolate Yukaghir is conjectred by some to be related to Uralic

Uralic languages. The language isolate Yukaghir is conjectred by some to be related to Uralic

Turckic language map

Turkic language map

Tsimshian Shaman

Tsimshian Shaman

Shaman's Shaker-Dundas

Shaman's Shaker-Dundas

Shaman's Ceremonial Apron from Siberia

Shaman's Ceremonial Apron from Siberia

Shaman Khorolkan of the Kambaghir tribe of the Evenk, first quarter of the nineteenth century

Shaman Khorolkan of the Kambaghir tribe of the Evenk, first quarter of the nineteenth century

Shaman holding a séance by fire. Settlement Kyzyl, region Tuva, Russia

Shaman holding a séance by fire. Settlement Kyzyl, region Tuva, Russia

Shaman from an equatorial Amazonian forest. June 2006

Shaman from an equatorial Amazonian forest. June 2006

Sami Shaman with his drum

Sami Shaman with his drum

Papua New Guinean Shaman

Papua New Guinean Shaman

Navajo Shaman Ceremony

Navajo Shaman Ceremony

Koryak group with a drum, 1915

Koryak group with a drum, 1915

Ket Shaman, 1914

Ket Shaman, 1914

Hopi Snake-Shaman

Hopi Snake-Shaman

Haida Shamans

Haida Shamans

Haida Shamans

Haida Shamans

Female-Shaman Hupa

Female-Shaman Hupa

Eskimo branch of the Eskimo-Aleut language family

Eskimo branch of the Eskimo-Aleut language family

Evenki Shaman costume

Evenki Shaman costume

Crow Shamans (Two Spirits)

Crow-Shamans (Two Spirits)

Crow-Shaman

Crow-Shaman

An Altai Kizhi or Khakas shaman woman — it cannot be decided exactly from the image alone, which of the two is the exact origin of the shaman. Early 20th century

An Altai Kizhi or Khakas shaman woman — it cannot be decided exactly from the image alone, which of the two is the exact origin of the shaman. Early 20th century

A Gitxsan (Tsimshian) soulcatcher amulet

A Gitxsan (Tsimshian) soulcatcher amulet

Medovukha (Медовуха)

2 Comments

Medovukha – bautura cu specific rusesc, apare pe mesele slavilor pagani, inca din cele mai vechi timpuri.

Datorita mierii, cu proprietatille sale naturiste, aceasta bautura a fost considerata unica ce putea fi folositoare in tratarea bolilor. Medovuha e o bautura nationala pentru rusi, precum whisky pentru Scotia, sake pentru Japonia sau tequila pentru Mexic.

Medovukha, avand la baza mierea fermentata, e cunoscuta sub numele de mied la popoarele germanice sau hidromel la cele latine.

Cei mai vechi indoeuropeni considerau mierea drept un produs sacru. Obiectele gasite in sanctuare, incepand cu mil. 7-6 i.e.n, aveau reprezentate imagini in care se putea observa procesul de fermentare a mierii.

Indoeuropenii credeau ca in Lumea de Sus, in Ceruri, exista rauri de miere, iar bautura din miere era legata de imaginea “ploii de miere”, care curge pe pamant din raul celest. De aceea, bautura poarta ideea de “nemurire”. E bautura zeilor, nemuririi, cea care da intelepciune.

Aceasta bautura era raspandita si la germani, romani, greci, triburile baltice, vechii prusaci, celti, slavi si finlandezi, dar mai ales la stramosii nostrii traci.

La germanici, miedul era considerat drept un dar al zeilor pentru oameni din partea lui Odin (Wotan), Parintele Ceresc al oamenilor.

Tot la germanicii scandinavi, aceasta bautura era vazuta drept “apa vie”, care poate aduce la viata mortii.

La slavi, bautura din miere avea un caracter ritualic desavarsit, fiind dedicata zeilor.

Mierea nefermentata, la greci, purta numele de ambrozie si constituia hrana zeilor, mostenita de la titani si giganti.

In Rusia, bautura din miere avea numele de “miod” sau “medok”. Aceasta bautura se pregatea punand mierea la fermentat de la 5 la 20 ani in butoaie nesterilizate de stejar (arborele sfant al indoeuropenilor).

La triburile slave pagane, stejarul este arborele cel sfant al zeului Perun.

Incepand cu sec XI, se practica metoda fierberii, datorita careia bautura putea fi gata peste o luna; totusi mierea trebuia sa fie sterilizata prin fierbere.

In perioada medievala, in Rusia, bautura era folosita in ritualuri care serbau zilele de nasteri sau in sarbatorile de familie, ca semn de ospitalitate, fiind consumata inainte de masa.

In sec XV, aproape ca se sfarseste pregatirea bauturii, ce presupunea lasarea la fermentat timp de 5-20 ani si dispare ritualul folosirii bauturii inainte de masa.

In sec XVII, medovukha pregatita prin fierbere devine rara, deoarece ea a fost inlocuita cu vinul (venit pe filiera crestina, mai ales dupa tirania iudeo-crestina a lui Petru cel Mare).

Catre sec XIX, pregatirea prin fierbere a mierii renaste, iar odata cu ea, si miodul sub numele de “medovukha”.

Reteta:

3 l apa (1.5 l)

450-500 g miere naturala (200-250 g)

50 g drojdie ( 30 gr)

1. Puneti apa la incalzit pana la o temperatura de ce mult 80 de grade, adaugati miere si amestecati mereu pentru ca mierea sa nu se lipeasca de vas.

2. Nu lasati ca intreaga compozitie sa fiarba.

3. Luati spuma.

4. Raciti bautura pana la 30 grade,apoi adaugati drojdia.

5. Daca doriti, puteti adauga sucul unei jum de lamaii.

6. Lasati sticla la rece timp de o saptamana.

Cateva sortimente din Rusia:

2867755971_818f0cf615074e02034a42Medovuha_3ochakovo_2007_069medovuha

Articol scris de Kogaion

Crestinismul originar este un cult demonic

7 Comments

Crestinismul originar este cult demonic Acei care au avut tangente cu crestinismul ca religie, în special cea crestin ortodoxa, vad la suprafata o credinta a compasiunii si a milei fata de om. Aparentele pot însela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multa lumina asupra adevaratei ei esente. Sa începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde crestinismul a pornit doctrinar.

Referintele citate sunt din Biblia sau Sfanta Scriptura, folositã de Biserica Ortodoxa Romana. Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis masiah) din ebraica. Înseamnã “unsul”, apelatia data de evrei celui care trebuia sa vina trimis de Iehova sau Iahve (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca sa îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia sa îndeplineasca în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum si scaparea de raul uman si social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebut, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului evreu era asteptata de multe veacuri. Conform credintei evreilor omul trimis de Iehova trebuia sa fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar si un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorica remarcabila care facuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumenteaza ca Iisus era din acea spita si prin urmare putea sa-si ceara dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus si-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fara carte, asa cum se spune în Noul Testament, era totusi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament si pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliti care desi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care si-o asumase.

Care erau caracteristicile acestei misiuni? Matei, 15, 24, redã cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeanca chinuitã de un demon îi cere ajutor ca sa scape de acel demon. “Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” raspunde el. Iisus astfel refuzã spunînd mai departe cã “Nu este bine sa iei pîinea copiilor si s-o arunci cîinilor”.

Cu alte cuvinte Iisus îi numeste cîini pe toti oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversatia lor, femeia îi raspunde ca si cîinii manînca din farîmiturile ce cad de la masa stapînilor lor. Iatã un episod din Noul Testament care reda vorbele unui om despre care multi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Si paradoxal acesti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini. O alta caracteristica a misiunii salvatorului era ca trebuia sa fie rege al iudeilor.

A fost oare Iisus rege? Cu siguranta nu. Întrebat daca este rege al iudeilor omul Iisus spune cã împaratia lui este în ceruri, desi evreii asteptau un rege, asa cum fusese David în vechime, o personalitate politica de exceptie care sa aiba regat pe pamînt nu în cer. Deci nici aceasta caracteristica a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusa pacea, pe cînd Iisus declarã raspicat ca a venit sa aduca sabia nu pacea ca sa-l desparta pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu daca Dumnezeul lui nu era cel a dezbinarii? Cum am eticheta astazi un om care ar spune ca a venit la cineva în vizitã cu dorinta de a-i dezbina casa?

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea sã-i convingã pe evrei cã el este asteptatul mesia era deosebitã. Acest fapt a atras reactii firesti. Cãrturarii ziceau cã îl are în el pe diavol, pe Beelzebut (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau cã are duh rãu (Marcu, 3, 30), cã are demon (Ioan, 7, 20). Însãsi familia lui îl credeau cã nu e în toate mintile (Marcu, 3, 21) si nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevãrat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, “Cine este mama mea? Si fratii mei?”.

Cum ar fi calificat astãzi un om care si-ar respinge astfel rudele? Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Dupã acest episod oamenii l-au rugat sã plece de acolo vãzînd cã lucreazã cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliti în legea iudaicã a acelor timpuri, îi spun cã cu domnul demonilor (adicã cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34).

Multimea i-a zis cã are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus “Acum stim cã ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmeazã de ce a spus Iisus aceasta. Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om si trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebãm ce a rezultat din interventia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, asa cum intraserã în acel om, sau cum iesiserã din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva.

Pînã la urmã interventia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru cã duhurile nu au fost distruse cum s-ar astepta de la cineva cu intentii bune. În Marcu 5, 12-13 si Luca 8, 32, se spune despre duhuri cã l-au rugat sã le îngãduie sã intre în porci si el “le-a dat voie”, “le-a îngãduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele.

Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ne întrebãm pe bunã dreptate ce se întîmplã cu duhurile necurate care ies din om? Rãspunsul îl dã chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: “Cînd duhul necurat iese din om, umblã prin locuri fãrã de apã cãutînd odihna; si negãsind, zice: Mã voi întoarce în casa mea, din care am iesit. Si venind, o aflã mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decît el; si ele intrã si locuiesc acolo; si starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”.

Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie dupã Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevãratele intentii ale lui Iisus. Nicãieri în Noul Testament nu se afirmã cã Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedati, ci le-a scos sau le-a îngãduit sã iasã din acei oameni posedati. Logica ne îndeamnã sã credem cã un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia sã distrugã duhurile rele si astfel sã le împiedice sã intre iarãsi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta.

Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rãu va reveni în cel posedat cu fortã si mai mare astfel “starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intentiile bune ale lui Iisus? Interventiile lui sînt malefice fãrã ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lãsat sã iasã din corpul posedatului, ca ulterior sã revinã tot acolo. Rezultã cã toate activitãtile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu fãceau decît sã înmulteascã duhurile rele. Iatã cum a procedat “fiul lui Dumnezeu” cu “ajutorul” dat posedatilor de duhuri necurate.

Aceasta explicã si faptul de ce Iisus spunea cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînã în mînã cu diavolul, activitãtile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau fãcute decît ca sã-i impresioneze pe oameni, dar el stia foarte bine cã duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde iesiserã, de data aceasta însotite de alte duhuri mai rele.

Revenind la episodul cu porcii, dacã Iisus ar fi avut cu adevãrat putere de la Dumnezeu si intentii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis sã intre în porci si astfel sã fie lasate libere sã facã un rãu si mai mare dupã moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare datã de diavol. Întreg episodul cu porcii aratã natura demonicã a lui Iisus. Din toatã acea întîmplare au rãmas pãgubiti oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le fricã de Iisus si puterea lui demonicã nici mãcar nu au îndrãznit sã-i cearã sã fie despãgubiti.

Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor si mãrirea rãului prin duhurile necurate libere sã-si continuie teroarea demonicã. În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi “alte sapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzãtor de ce duhurile necurate s-au înmultit peste mãsurã astfel cã au sustinut ceea ce ulterior a devenit religia crestinã ca si cult demonic. Se poate face un mic calcul.

În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Presupunînd cã în fiecare porc a intrat un duh necurat, dupã moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte sapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un numãr de 14000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriserã. Crestinii care au urmat dupã Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede.

La înmultirea duhurilor rele au contribuit apoi si apostolii si toti cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar si în ziua de astãzi. Se explicã astfel proliferarea crestinismului care nu duce lipsã de fanatici si dezechilibrati, semne tipice de posesiune demonicã. Cazul unor neoprotestanti (“pocãiti”, cum sînt numiti de obicei) este tipic: unii se înfierbîntã la adunãri arãtîndu-si evident latura de posesiune demonicã. Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu smochinul.

Iisus era înfometat si a gãsit un smochin care nu avea fructe. Supãrat, îl blestemã pe smochin: “Rod sã nu mai porti în veac!” dupã care smochinul s-a uscat. Sã spunã oamenii care rationeazã: Ce vinã avea smochinul cã nu avea fructe ca Iisus sã le mãnînce? Sã ne imaginãm cã un astfel de om merge la casa cuiva si cere mîncare. Nu i se dã pentru cã oamenii din acea casã pur si simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemã ca în veac sã nu aibã mîncare în casa lor.

Cum ar fi etichetatã o astfel de persoanã care aduce ocarã unor oameni pentru cã pur si simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea sã mãnînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rãu si irational. Un astfel de episod s-ar fi soldat astãzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva bete pe spinare “fiului lui Dumnezeu”. Sã trecem la învãtãturile lui Iisus.

Una dintre ele se referã la ceea ce omul mãnîncã. Iisus sustine cã nu ceea ce intrã în gurã îl spurcã pe om, ci ceea ce iese din gurã, aceea îl spurcã pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune cã tot ce intrã în gurã se duce în pîntece si iese afarã, dar cele ce ies din gurã pornesc din inimã, si acelea sînt cele ce-l spurcã pe om, dar a mînca fãrã sã-ti fi spãlat mîinile, aceasta nu-l spurcã pe om (Matei, 15, 17-20).

Este o învãtãturã de doi bani. Cîti oameni cred cã nu conteazã ce bãgãm în pîntece? Dacã cineva bagã în gurã otravã sau mîncare stricatã nici nu mai apucã sã o scoatã afarã cã poate si muri. Cît priveste ideea cã ceea ce iese din gurã îl spurcã pe om cum spune Iisus, afirmatia lui este de asemenea o aberatie. Vorbele rele îl usureazã temporar pe om de rãutatea din el, desi aruncatul vorbelor pe altii nu este o solutie pentru a scãpa de rãul din inimã.

Sã analizãm acum doctrina pãcatului promovatã de Iisus, ideea cum cã orice pãcat si orice blasfemie li se iartã oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Sã presupunem cã existã o tarã în lume care are un sistem juridic ce respectã aceastã învãtãturã a lui Iisus.

De exemplu, un om ticãlos este prins în fãrãdeligile lui si adus în fata judecãtorului care va aplica învãtãturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultati martorii care declarã cã învinuitul a furat, a bãtut cinci oameni la betie si a omorît un om cu un cutit. La judecatã omul recunoaste ticãlosiile fãcute adãugînd cã a cerut iertare lui Iisus pentru tot rãul fãcut. ”

Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabã judecãtorul. “Niciodatã!” rãspunde omul. Verdictul: “Eliberati-l cã si-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învãtãturã a iertãrii vesnice sã vinã de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodã de a face dreptate oamenilor este înselãciune curatã, Dumnezeu nu poate iertã rãutãtile oamenilor, cei vinovati trebuie sã repare cumva rãul adus si sã învete cã repetarea rãului nu va fi iertatã prin simpla recunoastere a greselii. Învãtãtura lui Iisus este prostie curatã. O societate sãnãtoasã nu poate functiona pe astfel de învãtãturi fãrã sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logicã, desi nu era cu totul justã, ideea cã se plãteste ochi pentru ochi. Dar în învãtãturile lui Iisus privind aplicarea dreptatii se vede mai degrabã mîna diavolului decît cea a unei forte a dreptãtii. Numai diavolul trece cu vedere faptul cã merge si asa, cã simpla iertare datã de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face.

Diavolul iartã de pãcat pentru a-l tine pe pãcãtos mereu în pãcat. Este si metoda folositã de Iisus pentru a-i mentine pe oameni în jugul suferintei pe care a initiat-o în locul salvarii pe care trebuia sã o aducã asteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu sã-i îndemne pe oamenii sã se complacã în rele iertîndu-le tot timpul fãrãdelegile? Mai degrabã un spirit demonic face aceasta. Sã cercetãm mai departe faptul cum Iisus crede cã oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiþi de cei ai diavolului.

În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizeazã pe ucenici sã se fereascã de profeti mincinosi cãci dupã roadele lor vor fi cunoscuti. Preceptul este bine stiut din Vechiul Testament, ideea cã pomul se cunoaste dupã rod. Sã vedem ce roade a adus pomul lui Iisus dupã asa zisa înãltare a lui la cer? Crestinismul a pãtruns treptat în lumea zisã “pãgînã” prin înfricosarea oamenilor asupra pedepselor ce-i asteaptã dacã nu se vor supune noii învãtãturi si prin forta. Aceastã fricã de pedeapsã persistã si astãzi fiind practic hrana crestinismului.

Fãrã continua teroare a diavolului, care pîndeste omul la orice pas, crestinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atentia care se pune pe diavol ca personaj principal si toate cele care vin cu rãul si suferinta, rãstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmã Iisus pozeazã în învingãtor, chiar dupã ce a fost bãtut în cuie pe cruce si i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David.

Pe cei mai multi oameni traumele mentale pe care le implanteazã în minti frica, si toate aspectele suferintei si întunericului, îi bîntuie toatã viata. Desi se spune despre “învingãtorul mortii”, cã a ajuns acolo la dreapta Tatãlui, el priveste cu detasare întreaga panoramã a suferintei umanitãtii care a urmat dupã “înãltarea sa”. Sã vedem acum fructele date de pomul sãdit de Iisus pe pãmînt.

Ce a urmat? Rãzboaie, mãceluri împotriva evreilor si ale altora, dezbinare vesnicã printre cei care au urmat învãtãtura lui Iisus, inchizitie, arderea oamenilor pe rug, arderea cãrtilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngeratã, care cînd era pumnal cînd cruce, si multe alte “fructe” ale demonului “înãltat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale “salvatoare” ne sugereazã cã Iisus s-a dus direct în iad de unde nici cã-i pasã ce se întîmplã pe pãmînt deoarece sistemul introdus de el functioneazã din plin ca fruct al faptelor “mîntuirii” aduse oamenilor.

Salvarea care se astepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentã, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea. Cine sunt cei mai în mãsurã astãzi sã evalueze misiunea “salvatoare” ale lui Iisus? Toti cei care au avut tangentã cu crestinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvãrii din durere nu cineva care aduce suferintã prin sabia pe care cu adevãrat a lãsat-o omenirii. si sîngele continuã sã curgã si astãzi si va continua atîta timp cît oamenii venereazã pe demonul care a adus suferintã omenirii cu 2000 de ani înainte.

Iatã cã în ciuda obiceiului diavolului de a minti, totusi de cîteva promisiuni s-a tinut. Care este spectrul crestinismului astãzi în lume? Nici o altã religie nu are mai multe secte decît cea crestinã. Existenta sutelor de grupãri crestine aratã cu claritate cã dezbinarea generatã de Iisus încã de cînd era viu pe pãmînt continuã astãzi cu aceeasi fortã încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii sã interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivã în continut, Biblia?

Explicatia nu poate fi decît cã Biblia este o carte plinã de contradictii, atît Vechiul cît si Noul Testament. Cel puþin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de cãtre cineva care nu s-a salvat pe sine însusi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el sã sugereze cã-i poate salva, cã-i poate elibera de sub jugul romanilor asa cum se astepta de la un rege din spita lui David. Cine a fost Iisus? Respingerea lui de cãtre evrei în mod automat îl calificã drept impostor si amãgitor.

Nimeni nu a fãcut o evaluare mai justã asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte si în mijlocul cãruia a trãit. Si ei l-au categorisit drept amãgitor. Învãtãturile ieftine si stupide ale lui Iisus au mai mult marca rãului decît cea a binelui.

Omul Iisus este un caz demonic a cãrui misiune “salvatoare” a supravietuit prin conjunctura istoriei, prin fricã pe care o împlîntã în mintile oamenilor asa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd rãul într-un ambalaj pe care scrie fericire si salvare. Dezbinarea adusã de “fiul lui Dumnezeu” continuã sã ne macine sufletele si sã ne despartã inimile cu sabia pe care a promis-o. Si asta avem astãzi: fiul despãrtit de tatãl sãu, fiica de mama sa, asa cum se aratã în Matei, 10, 34-35.

Crestinismul este un cult demonic, cea mai mare minciunã care a putut vreodatã exista în omenire: venerarea unui demon ca “fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmultirea duhurilor necurate îngãduindu-le sã iasã din oameni si sã revinã apoi cu alte duhuri si mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe aceastã bazã de idei demonismul crestinismului originar nu poate fi contestat.

Vã veti întreaba cum se explicã atîtea frumuseti vãzute în biserici si catedrale? Existã realmente creatii minunate care glorificã amintirea narativã a celui care a fost Iisus. Rãspunsul este cã aceste minunãtii sînt rodul idealului mintii omenesti, nu cel al învãtãturilor lui Iisus.

Crestinismul este o religie parazitarã a sufletelor care se întinde oriunde poate sã ajungã cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseti în biserici si catedrale pentru a contracara urîciunea crestinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu fata blîndã si resemnat în fata mortii, postura victimei care induce milã în cei care o privesc. Dar cînd este sã evaluãm obiectiv consecintele acestor aberatii doctrinare gunoiul crestinismului iese la suprafatã în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existentã, în violenta si rãutatea socialã a unor crestini, deoarece Iisus le-a promis cã orice li se poate ierta afarã de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31).

Oamenii sinceri aflati printre crestini sînt doar victime credule care resemnati si depãsiti de întelegerea realã a demonismului lui Iisus nici nu stiu practic în mîna cui se aflã. Piosi în viatã, acesti oameni aspirînd la Dumnezeul adevãrat s-au rugat cu devotament lui Iisus. Dupã moarte vor avea surpriza sã ajungã în iad unde îi întîmpinã Iisus si le ureazã bun sosit.

Ce spune istoria despre rolul crestinismului? Puterea politicã de-a lungul timpului a înteles cu realism marele potential de manipulare a oamenilor oferit de crestinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care initial l-a respins. Ulterior crestinismul a fost tolerat si folosit în slujba noilor guvernanti comunisti care, înclinati spre rãu, exploatare si minciunã, s-au aliat cu cei de-o teapã cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca si ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngeratã, Iisus “salvatorul omenirii”.

Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie sã vã întrebati cine este. Am îndrãznit sã gîndesc si sã astern aici cele aflate. Am scãpat de frica de Dumnezeu si mã gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mã simt usurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemnitat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare si mã gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede cã undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu si-a trimis pe fiul sãu unic sã “moarã” pentru ca noi sã avem viatã vesnicã.

Dacã un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi sã afle cã nu i-au reusit. Dar dacã este mîna Diavolului întreaga deceptie a reusit. Sînt milioane si milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al rãului de care omenirea este influentatã în prezent în proportii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipatã în viziunea apocalipticã din Noul Testament.

“Salvatorul” ne învatã cum sã ne tîrîm, cum sã purtãm greutatea crucii însîngerate dupã exemplul lui si cum sã murim, în loc de a ne arãta cum sã trãim fericiti în viatã, asa cum un adevãrat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet si sigur la marginea prãpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de cãtre Iisus si de cei care l-au urmat si îl urmeazã, cît si multimea oamenilor de bunã credinþã în Dumnezeu, care nu au fost încã atinsi de aceste duhuri necurate, hrãnesc în crestinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce.

Dumnezeule adevãrat, unde sã Te gãsim? Un alt text Citesc în Luca, 12, 51-53 si nu-mi vine sã cred ce spune Isus: “Pare-vi-se c-am venit sã dau pace pe pãmînt? Vã spun cã nu, ci dezbinare. Cã de-acum înainte cinci într-o casã vor fi dezbinati: trei contra doi si doi contra trei. Dezbinati vor fi tatãl împotriva fiului si fiul împotriva tatãlui, mama împotriva fiicei si fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale si nora împotriva soacrei”.

Iatã vorbele de “salvare” spuse chiar de “salvatorul lumii” isus hristos. Nu poti decât sã-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmã cât se poate de explicit de ce a venit pe pãmânt: “Foc am venit s-arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins”. Si foc a fost si este încã. Distrugerile masive în numele credintei crestine de-a lungul timpului sunt cunoscute si documentate istoric: rãzboaiele religioase, cuceririle în numele crestinãrii, cruciadele de salvare a “mormântului sfânt”, si mai presus de toate distrugerea aproape totalã a religiilor primare, cu care crestinismul a venit în contact, care erau bazate pe relatia armonioasã dintre om si natura.

Aceste rãutãti ale oamenilor împotriva altor oameni au fost fãcute în numele “salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor asa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mãrirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare cã focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încã. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influentat de crestinii care erau dominanti în acea perioadã în zona Orientului Apropiat.Cei care i-au zis lui Mahomed ca va fi “trimisul” lui Alah (Dumnezeu) au fost doi preoti crestini evrei.Acestia au devenit,dupa impunerea islamului ca religie majoritara la arabi,primii imami ai islamului.De stiut ca islamul a fost impus de Mahomed prin razboi si moarte.Cei ce refuzau convertirea la islam si lepadarea de vechiile credinte erau trecuti prin varful sabiei.

In Mecca,apoi in toata peninsula arabica si in restul lumii islamul a fost impus cu forta,o asemanare cu inchizitia crestina. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stãpânire pe Mahomed si s-au rãspândit apoi printre populatiile arabe din zonã, gãsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat si de faptul cã musulmanii nu folosesc lumânãri la rugãciuni, asa cum fac crestinii(obicei preluat de la pagani) care în acest fel pot determina duhurile rele sã se îndepãrteze.

Monstruozitãtile care se întâmplã astãzi în lumea islamicã (sinuciderile pentru a-i omorâ pe altii cu orice pret) si ura pe care o manifestã fatã de toti, inclusiv fatã de alti musulmani, se explicã prin duhurile rele care se aflã în acesti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivã a duhurilor rele în lumea musulmanã. Astãzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tatã si fiu, ne îndreptãm cãtre viziunea de distrugeri masive prin foc si toate calamitãtile de neimaginat descrise în Apocalipsã.

Atunci Isus va fi pe deplin fericit cã planul i-a reusit si lumea a luat foc asa cum dorea în Luca, 12, 49. Ce sã mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, asa cum se întâmpla în timpurile samanice(pagane) ale umanitãtii, si ne rugãm Dumnezeului adevãrat sã ne scape de demonismul celui rãstignit pe cruce. Nu stim ce sanse avem, dar putem încerca. Poate cã Dumnezeu nu ne va lãsa, poate cã lucrarea demonicã va fi opritã în ultimul moment, înainte de Apocalipsã, dacã renuntãm la trimisul diavolului, la macabrele rugãciuni cãtre un mort, la moastele purtãtoare de duhuri rele. Am rãmas profund socat de cazul de stãpanire demonicã a unei femei.

Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnã puterea duhurilor rele aduse de “moastele sfinte”.

http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

Preluat dupa internet

Slavic Pagan Museum in Russia

2 Comments

Location: Kemerovo (Russian: Ке́мерово); south-west of Siberia, Russia

Veles (Велес)

Veles (Велес)

Sventevith, Svetovid, Suvid, Svantevit, Svantovit, Svantovít, Swantovít, Sventovit, Zvantevith, Świętowit, Światowid, Sutvid, Vid, Святовит

Sventevith, Svetovid, Suvid, Svantevit, Svantovit, Svantovít, Swantovít, Sventovit, Zvantevith, Świętowit, Światowid, Sutvid, Vid, Святовит

Svarog, Сварог, Swaróg, Schwayxtix

Svarog, Сварог, Swaróg, Schwayxtix

Rugiewit, Rugiwit, Ругевит, Руевит, Rugievit, Rinvitm, Rujevit, Рујевит, Руђевид

Rugiewit, Rugiwit, Ругевит, Руевит, Rugievit, Rinvitm, Rujevit, Рујевит, Руђевид

Rod, Род, Div, Diy, Рід

Rod, Род, Div, Diy, Рід

Perun, Перун, Perunas, Perún, Parom

Perun, Перун, Perunas, Perún, Parom

Lada or Lado (Лада, Ладо, Ледо) with her daughter Lelia

Lada or Lado (Лада, Ладо, Ледо) with her daughter Lelia

Jarilo, Ярило, Јарило, Jaryło, Jura, Juraj, Đorđe, Jarovit, Yarilo, Iarilo, Gerovit

Jarilo, Ярило, Јарило, Jaryło, Jura, Juraj, Đorđe, Jarovit, Yarilo, Iarilo, Gerovit

A pagan spirit

A pagan spirit

In the right place you can see a calendar

In the right place you can see a calendar

Convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism

1 Comment

Convertirea lui Constantin de Rubens

Convertirea lui Constantin de Rubens

Mitul lui Constantin s-a dezvoltat în decursul evului mediu (sec. VI-X d. Hr.), până într-acolo încât a fost creată o întreagă hagiografie a primului împărat creştin. Pornindu-se de la “viziunea” lui Constantin dinaintea bătăliei de la Pons Milvius, au fost create două versiuni ale convertirii acestuia la creştinism.

În versiunea creştină, Constantin ar fi fost determinat să treacă la creştinism de viziunea avută înaintea bătăliei de la Pons Milvius, împotriva rivalului său Maxentius, descrisă pe larg de Eusebius din Caesarea în Vita Constantini, I, 28, 2. În conformitate cu aceasta, în timpul marşului spre Roma, împăratul ar fi văzut pe cer semnul crucii şi inscripţia “in hoc signo vinces!”, după care ar fi ordonat construirea labarum-ului şi inscripţionarea scuturilor cu chrismon-ul.

Pornind de la acest miez, hagiografia creştină ulterioară a creat legenda convertirii şi botezului lui Constantin de către papa Silvestru, ca ultimă şansă în vindecarea împăratului de lepră (Fowden, 1994, 146-170).

Viziunea păgână a convertirii lui Constantin a apărut probabil după convertirea împăratului, probabil postum, şi reprezintă reacţia la măsurile de favorizare a noii religii de către fondatorul Constantinopolelui. Deja structurată în secolul al IV-lea, versiunea apare definitivată la Eunapios din Sardes şi Zosimos, ea prezentând convertirea împăratului ca rezultat al asasinării lui Crispus şi a Faustei în 326. Zosimos, autor al unei lucrări virulente împotriva creştinilor (Nea Historia) la începutul secolului al VI-lea, şi-a avut ca sursă principală pe Eunapios din Sardes, care a scris o istorie, continuare a lucrării lui Dexippos, a perioadei cuprinse între anii 270 şi 404 (R. T. Ridley, 1972, 280).

În Zos., II, 29, autorul narează versiunea păgână a convertirii împăratului: după François Paschoud, aceasta nu reprezintă o invenţie tardivă, ci reflectarea exactă a unei tradiţii ostile, “născută” printre hellenes (Fr. Paschoud, 1979, 339). În conformitate cu autorii păgâni mai sus amintiţi, Constantin s-a convertit la creştinism în urma asasinării lui Crispus şi a Faustei (Zos., II, 29, 2).

Atunci, pentru că preoţii păgâni au refuzat să celebreze riturile expiatorii pentru împăratul criminal, la sugestia unui egiptean din Hispania (probabil Ossius din Corduba), Constantin s-a convertit la creştinism, fiind convins că botezul îi va şterge toate păcatele (Zos., II, 29, 3-4).

Versiunea păgână a supravieţuit doar în lucrarea lui Zosimos, aceasta datorită mai ales faptului că fondatorul imperiului creştin nu putea avea o imagine defavorabilă în sursele bizantine. Apoi, ideologia imperială bizantină punea un accent deosebit pe identificarea unora dintre împăraţi cu un Constantin idealizat, prototip al “bunului împărat”; aşadar, versiunea păgână s-a încercat a fi “ştearsă” din memoria bizantină, elocventă fiind în acest sens afirmaţia din dicţionarul Suda referitoare la această viziune: “Constantin, marele împărat.

Există multe aberaţii scrise despre el de către Eunapios şi pe acestea le-am trecut sub tăcere din respect pentru om” (Constantin, n. n.; v. Suda, K 2285, apud S. N. Lieu, D. Monserrat, From Constantine, p. 13). Versiunea creştină avea să cunoască un succes deosebit în epoca bizantină, diversele vitae ale împăratului punând accent pe convertirea şi botezul lui de către papa Silvestru.

De ce Silvestru şi nu Eusebius de Nicomedia, aşa cum este realitatea istorică? Trebuie avut în vedere faptul că Eusebius era arian în convingerile sale.

Or, primul împărat creştin nu putea fi botezat de către un eretic; aceasta ar fi dăunat imaginii împăratului care se confunda cu instituirea, în versiunea ortodoxă, a creştinismului, implicit cu imaginea bizantină asupra puterii imperiale, de apărătoare a ortodoxiei […].

[…] Totuşi, persecuţia lui Licinius trenuie serios nuanţată, în sensul că este foarte probabil ca o parte din relatările din Actele Martirilor să reprezinte falsuri istorice, construite ulterior de propaganda constantiniană.

Prezenţa martirilor la Dunărea de Jos poate fi pusă în legătură cu acţiuni personale ale respectivilor martiri, care pentru a-şi arăta zelul faţă de religie, au provocat în mod deliberat, prin distrugerea altarelor şi templelor păgâne, reacţia autorităţilor locale.

Oricum, în această extrem de spinoasă problemă a martirilor creştini, informaţia este, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii, puţin credibilă.

De altfel, după Chrysopolis, propaganda constantiniană l-a transformat pe învins într-un tiran sângeros, care nu pregeta să verse sângele martirilor creştini.

În conformitate cu Eusebius din Caesarea, în Vita Constantini sunt enumerate o serie de măsuri anticreştine luate de către Licinius: interzicerea adunării şi conciliilor episcopale (VC, 1. 51. 1 sq.), separarea bărbaţilor şi femeilor în practicarea cultului creştin, femeile fiind iniţiate doar de alte femei (VC, 1. 53. 1), adunările creştinilor find ţinute în afara oraşului, sub cerul liber (VC, 1. 53. 2).

De asemenea, preoţii creştini au fost forţaţi să intre în consiliile municipale, fiind obligaţi să participe la leitourgeia (VC, 2. 20. 2; 30. 1). Nu trebuie uitat însă faptul că marea majoritate a documentelor epocii, care relatează despre execuţia martirilor în timpul lui Licinius sunt “pură ficţiune”, după analiza făcută de către T. D. Barnes.

În concluzie, putem afirma că toate acestea ţin de conflictul ideologic: în timp ce Constantin se erija în protector al creştinilor, acordându-le printr-o serie de măsuri o situaţie privilegiată în Imperiu, Licinius a ales revenirea la tradiţionalismul roman, pentru a se putea prezenta ca apărător al vechilor valori.

Ulterior, istoriografia şi panegiricele dedicate învingătorului l-au transformat pe învins într-un tiran, tocmai pentru a justifica preluarea puterii de către Constantin.

Se poate observa, aşadar, folosirea religiei ca “armă politică”, în contextul conflictului dintre Constantin şi Licinius. Or, religia învingătorului era impusă în această perioadă asupra învinsului, care era transformat, după cum se menţiona mai sus, în motiv al propagandei triumfale.

În aceeaşi ordine de idei, învinsul era acuzat de guvernare tiranică, fiind transformat în “imagine a răului”: persecutor al creştinilor (motiv folosit adesea de către autorii creştini ai epocii în contextul conflictelor dintre Constantin şi adversarii săi), tiran sângeros şi cu înclinaţii sexuale nefireşti, sau dorinţe sexuale exacerbate (care, de altfel, transpar din sursele creştine care fac referire la adversarii lui Constantin).

Distorsionarea adevărului în favoarea învingătorului reprezintă o tehnică preferată de către autorii antichităţii târzii, inclusiv prin folosirea unor tehnici de redactare care aduc în discuţie comparaţia cu personaje biblice (regi sau “judecători” prezenţi în Vechiul Testament), folosirea de epitete sau comparaţii care accentuează portretul sumbru creionat adversarilor creştinismului.

Carol cel Mare şi primul capitular pentru Saxonia (778 d.Hr.)

6 Comments

raphael_charlemagne

1. Este plăcut tuturor ca bisericile lui Christos, care acum se construiesc în Saxonia şi care sunt închinate Domnului, să se bucure nu de mai puţină, ci de mai multă şi mai aleasă cinstire decât templele mincinoase ale idolilor.

2. Dacă cineva se adăposteşte într-o biserică, nimeni să nu îndrăznească să-l scoată din biserică prin violenţă, ci să fie lăsat în pace până când va fi adus în faţa unei adunări de judecată, şi, potrivit cinstirii datorate Domnului, sfinţilor şi bisericii înseşi, să-i fie cruţate viaţa şi toate membrele. Mai mult, să fie judecat şi să fie lăsat să se apere cât poate de bine; şi să fie adus în faţa regelui şi acesta să-l trimită unde va crede de cuviinţă, după mila sa.

3. Dacă cineva va intra cu forţa în biserică şi va lua ceva de acolo, prin silnicie sau prin viclenie, sau dacă va da foc bisericii, să fie pedepsit cu moartea.

4. Dacă cineva, din duşmănie faţă de creştinism, va dispreţui Postul Paştelui şi va mânca carne, să fie pedepsit cu moartea. Dar să fie înainte consultat un preot şi să se cerceteze dacă nu cumva nevoia l-a împins să mănânce carne.

5. Dacă cineva a ucis un episcop, preot sau diacon, să fie de asemenea pedepsit cu moartea.

6. Dacă cineva, împins de Diavol, va crede, după obiceiul păgânilor, că un bărbat sau o femeie este vrăjitor sau vrăjitoare şi că mănâncă oameni, şi pe acest temei va arde acea persoană, sau va da carnea acelei persoane altora să o mănânce, sau o va mânca el însuşi, să fie pedepsit cu moartea.

7. Dacă cineva, potrivit riturilor păgâne, va arde trupul unui om mort, lăsând doar oase şi cenuşă, să fie pedepsit cu moartea.

8. Dacă de acum înainte cineva din neamul saxonilor, va dori să se ascundă nebotezat va lua în derâdere botezul şi va dori să rămână păgân, să fie pedepsit cu moartea.

9. Dacă cineva va sacrifica un om Diavolului şi, după obiceiul păgânilor, îl va aduce ca ofrandă demonilor, să fie pedepsit cu moartea.

10. Dacă cineva va unelti împreună cu păgânii sau va dori să li se alăture împotriva creştinilor, să fie pedepsit cu moartea; şi oricine a consimţit la aceeaşi înşelăciune împotriva regelui şi a poporului creştin, să fie pedepsit cu moartea.

11. Dacă cineva se va dovedi necredincios regelui, să fie pedepsit cu moartea.

12. Dacă cineva o va silui pe fata stăpânului său, să fie pedepsit cu moartea.

13. Dacă cineva îşi va ucide stăpânul sau stăpâna, să fie pedepsit aşijderea.

14. Dar dacă cel care a comis aceste crime pe ascuns se va duce de bună voie la un preot şi, după spovedanie, va dori să facă penitenţă, să-i fie cruţată viaţa pe temeiul mărturiei preotului.

15. Fiecărei biserici enoriaşii să-i dăruiască o casă şi două mansi de pământ, şi pentru fiecare 120 de oameni, nobili şi liberi, sau neliberi, să-i fie daţi bisericii un slujitor şi o slujnică.

16. Şi s-a hotărât, pentru slava lui Christos, ca din orice va fi adus la vistierie, fie pentru o încălcare a păcii sau pentru orice pedeapsă de orice fel, şi din toate veniturile aparţinând regelui, să fie dată o zecime bisericilor şi preoţilor.

17. De asemenea, împuternicit de Dumnezeu, le poruncesc tuturor, atât nobili cât şi oameni liberi sau neliberi, să dea o zecime din bunurile şi munca lor bisericilor şi preoţilor. Din ceea ce Dumnezeu va da fiecărui creştin, o parte trebuie înapoiată lui Dumnezeu.

18. Iar în ziua Domnului să nu se ţină nici o adunare sau divan de judecată, decât în cazul unei pricini grabnice de mare însemnătate, şi toţi să se ducă la biserică pentru a asculta cuvântul Domnului, şi să fie liberi pentru rugăciuni şi fapte bune. De asemenea, de sărbători, să se închine lui Dumnezeu şi slujbelor bisericii şi să se abţină de la adunări laice.

19. De asemenea, s-a stabilit prin aceste edicte ca toţi copiii să fie botezaţi până într-un an, şi am hotărât că cine nu-şi va aduce copilul să fie botezat în acest timp şi nu va avea sfatul sau încuviinţarea preotului, să plătească, dacă este nobil 120 de solidi, dacă este om liber 60, iar dacă nu este om liber 30.

20. Dacă cineva va încheia o căsătorie interzisă sau ilegală va plăti, dacă e nobil 60 de solidi, dacă este liber 30, dacă nu este 15.

21. Dacă cineva se închină izvoarelor, arborilor şi pădurilor, sau dacă face vreo ofrandă potrivit obiceiurilor păgâne şi dacă merge la ospeţe în cinstea idolilor, să plătească 60 de solidi dacă este nobil, 30 dacă este om liber, 15 dacă nu este om liber. Dacă nu poate plăti, atunci el va fi încredinţat Bisericii, pe care o va sluji până când toţi solidi vor fi achitaţi.

22. Poruncim ca trupurile saxonilor creştini să fie înmormântate în cimitirele bisericilor şi nu în movilele păgânilor.

23. Poruncim ca prezicătorii şi ghicitorii să fie încredinţaţi bisericii şi preoţilor.

[…]

33. Cu privire la sperjur, să se urmeze legea saxonilor.

34. Interzicem tuturor saxonilor să ţină întruniri publice, cu excepţia cazului în care trimisul nostru (missus), urmând porunca noastră, îi va chema să se adune. Fiecare comite va ţine adunarea sa şi va orândui dreptatea în comitatul său.

charlemagne_and_pope_adrian_i1

Articol scris de Kogaion