Ortodoxismul românesc

Leave a comment

Lângă Biserica Amzei, București

Arta Renasterii

Leave a comment

Nucleul Renasterii este reprezentat de Florenta secolului XV. Cel mai important eveniment al secolului este caderea Constantinopolului, fapt ce va asigura occidentului o afluenta deosebita de carturari greci, care vor emigra in statele apusene, de teama represaliilor otomane.

Ca elemente arhitecturale ce fac referinta la acest eveniment, avem catedrala San Marco, ce reprezinta copia fidela a catedralei Sfintilor Apostoli de la Constantinopol.

In secolul XIV apare tema de reflectie a intalnirii celor trei mari religii monoteiste : iudaismul, crestinismul si mahomedanismul. Circuitul arab (islamic) Mesopotamia-Africa-Spania precede schimbul cultural vehiculat de evrei, apoi de grecii bizantini. Prin acestia, occidentalii vor descoperi clasicismul antic, si reprezentantii acestuia, in special Aristotel.

Circuitul prin Bizant se va intensifica dupa Cruciada a IV-a, in partea apuseana a Europei acumulandu-se o masa de intelectuali bizantini. Grecii vor ajunge profesori de limba greaca in tari din vestul Europei. Prin intermediul lor, occidentalii vor reusi sa inteleaga sistemul de gandire bizantin.

Odata cu Renasterea, centrul de greutate si perspectiva omului prin mantuire vor trece in universul omului : trupul (reactualizarea gandirii medicale) motiv teologic (cunoscand omul, Il poti cunoaste pe Dumnezeu). Michelangelo si Leonardo da Vinci asista la disectii si deseneaza partile corpului uman, ce vor constitui planse stiintifice, rationale.

Perioada Renasterii aduce cu ea si dezvoltarea arheologiei ca stiinta. Renascentistii descopera talentul reprezentarii trupului omenesc.

“Omul Vitruvian” de Leonardo da Vinci

“Renovatio hominis” reprezinta recuperarea interesului pentru om, renascentistul cautand sa umanizeze natura.

“Cultul ratiunii si disegno” desen, proiectie mentala (imaginatie). Neoplatonismul reprezinta o gandire apropiata de vechiul platonism, insumand si o serie de elemente crestine.

In 1439 are loc Conciliul de la Florenta, unde se incearca unificarea Bisericii. Ghemistos Plethon va tine prelegeri pe diverse teme filosofice, unde va asista si Cosimo de’Medici, care va lua hotararea de a infiinta Academia Neoplatonica, patronata de Pico della Mirandola si Marcello Ficino.

Acest fenomen va fi reluat in spatiul german, incepand cu secolul XVIII.

Cateva idei fundamentale renascentiste:

  • Arta ordoneaza si unifica materia
  • Arta este creativa (fantezia/disegno)
  • Arta se inspira din natura, din esentialitatea lucrurilor
  • Arta reprezinta opera mintii (da Vinci)
  • Arta este rationala
  • Arta cuvantului trebuie sa fie aidoma vizualului
  • Artistul reprezinta realitatea, nu o copiaza

In secolul XV se vor pune bazele picturii, ca arta. Tehnica perspectivei transpune lumea tridimensionala pe un suport bidimensional.

Capela Sixtina, pictata de Michelangelo reprezinta o serie de desene ca Facerea Lumii sau diversi profeti si preotese ezoterice, precum si scene din Vechiul Testament. Aici, putem observa o insufletire a picturii, sculpturii si arhitecturii.

Peretele altarului ce reprezinta “Judecata de Apoi”

Interior

Plafonul Capelei Sixtina – Fragment cu motivul Crearea lui Adam

Renasterea se va extinde in restul Europei pana in secolul XVII. In tot acest timp, vor exista si alte manifestari artistice, precum manierismul si barocul.

Manierismul reprezinta sfarsitul Renasterii italiene (1520-1600) :

– in artele plastice se pastreaza ideea reprezentarii realitatii, contrastul clar-obscur

– tematica ramane aceiasi (Antichitatea bazata pe mitologie cu influente pagane)

– se va constata o oarecare oboseala; artistul ramanand sa dezbata tehnici de creatie

– accentul se va pune pe creator, care este centrul creatiei

– apare tema curgerii si tema miscarii

Caracteristici : alungiri ale corpului, posturi neverosimile, disproportii ale decorului.

Maniera, in arta renascentista, reprezinta cunoasterea aprofundata a modalitatii de creatie: lumea este paralela, ireala, dar posibila in imaginatia receptorului.

Tabloul manierist reprezinta o pledoarie pentru capacitatile creative ale artistului, dar acesta nu mai respecta principiul frumusetii numarului si a simetriei.

Jacopo da Pontormo “Coborarea lui Iisus de pe cruce”

Literatura incepe sa fie constienta de importanta ei, in modelarea limbii si in gasirea unor noi valente pentru cuvinte si limbajul lor.

Insusi Michelangelo se abate spre manierism, la sfarsitul carierei sale, experimentand posturi contorsionate ale corpului (postura serpentinata).

Tema antitezelor si a contestarii precede un curent nou si devine tot mai vehementa in romantism si in avangardism.

Barocul reprezinta un curent amplu, o miscare artistica a contrareformei. Arta barocului este subordonata intereselor politice. Propaganda vizuala se va face prin arhitectura, sculptura si pictura, caracteristicii artei vizuale.

Piata Sfantului Petru (Piazza San Pietro) din Roma, realizata de Bernini (baroc arhitectural)

“Eneas scapa din Troia” de Federico Barocci, 1598 (barocul in pictura)

“Prometheus” de Nicolas-Sébastien Adam, 1737 (barocul in sculptura)

Bisericile apar extrem de ornamentate si incarcate cu detalii. Cele austriece sunt foarte dinamice, accentul cazand pe complexele din altare, in special pe statuetele ce reprezinta ingeri.

Pentru separarea planului Ceresc de cel Lumesc, se folosesc nori.

Iluzia este un element central la stilul baroc. Lumea transcendenta este foarte aproape, devenind o lume posibila.

Articol scris de Kogaion

Etimologia cuvantului Iisus

1 Comment

In textele grecesti ale evangheliilor, se mentioneaza prenumele Ιησούς Χριστός, forma latinizata fiind Iesus Christus

Originea cuvantului, insa, vine din ebraica Ieşua, “ישוע”, si inseamna YHWH, transliterat de obicei prin IahveIahveh, Iahweh, Yahwe, Yahweh, Yahoweh sau Iehova in limba romana.

Acest termen inseamna “mantuitorul” sau “cel ce mantuie”, “mesia”.

Traducatorii Septuagintei au transcris din ebraica in greaca veche, termenul de Iησους “Iēsoûs”.

Χριστoς, Khristó este o traducere din ebraicul “משיח” maşiakh, care inseamna uns si care va da romanescul Mesia.

Prenumele Iisus, din limba romana vine din limba slavona, unde Їисоуса a fost preluat din greaca veche.

In limba romana, cea mai veche grafie latina il numeste pe Iisus “Jssus”, in catehismul lui George Buitul, tiparit in 1701 la Cluj.

Catehismul lui George Buitul, Cluj, 1701

Articol scris de Kogaion

Crestinismul originar este un cult demonic

7 Comments

Crestinismul originar este cult demonic Acei care au avut tangente cu crestinismul ca religie, în special cea crestin ortodoxa, vad la suprafata o credinta a compasiunii si a milei fata de om. Aparentele pot însela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multa lumina asupra adevaratei ei esente. Sa începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde crestinismul a pornit doctrinar.

Referintele citate sunt din Biblia sau Sfanta Scriptura, folositã de Biserica Ortodoxa Romana. Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis masiah) din ebraica. Înseamnã “unsul”, apelatia data de evrei celui care trebuia sa vina trimis de Iehova sau Iahve (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca sa îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia sa îndeplineasca în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum si scaparea de raul uman si social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebut, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului evreu era asteptata de multe veacuri. Conform credintei evreilor omul trimis de Iehova trebuia sa fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar si un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorica remarcabila care facuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumenteaza ca Iisus era din acea spita si prin urmare putea sa-si ceara dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus si-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fara carte, asa cum se spune în Noul Testament, era totusi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament si pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliti care desi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care si-o asumase.

Care erau caracteristicile acestei misiuni? Matei, 15, 24, redã cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeanca chinuitã de un demon îi cere ajutor ca sa scape de acel demon. “Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” raspunde el. Iisus astfel refuzã spunînd mai departe cã “Nu este bine sa iei pîinea copiilor si s-o arunci cîinilor”.

Cu alte cuvinte Iisus îi numeste cîini pe toti oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversatia lor, femeia îi raspunde ca si cîinii manînca din farîmiturile ce cad de la masa stapînilor lor. Iatã un episod din Noul Testament care reda vorbele unui om despre care multi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Si paradoxal acesti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini. O alta caracteristica a misiunii salvatorului era ca trebuia sa fie rege al iudeilor.

A fost oare Iisus rege? Cu siguranta nu. Întrebat daca este rege al iudeilor omul Iisus spune cã împaratia lui este în ceruri, desi evreii asteptau un rege, asa cum fusese David în vechime, o personalitate politica de exceptie care sa aiba regat pe pamînt nu în cer. Deci nici aceasta caracteristica a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusa pacea, pe cînd Iisus declarã raspicat ca a venit sa aduca sabia nu pacea ca sa-l desparta pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu daca Dumnezeul lui nu era cel a dezbinarii? Cum am eticheta astazi un om care ar spune ca a venit la cineva în vizitã cu dorinta de a-i dezbina casa?

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea sã-i convingã pe evrei cã el este asteptatul mesia era deosebitã. Acest fapt a atras reactii firesti. Cãrturarii ziceau cã îl are în el pe diavol, pe Beelzebut (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau cã are duh rãu (Marcu, 3, 30), cã are demon (Ioan, 7, 20). Însãsi familia lui îl credeau cã nu e în toate mintile (Marcu, 3, 21) si nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevãrat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, “Cine este mama mea? Si fratii mei?”.

Cum ar fi calificat astãzi un om care si-ar respinge astfel rudele? Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Dupã acest episod oamenii l-au rugat sã plece de acolo vãzînd cã lucreazã cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliti în legea iudaicã a acelor timpuri, îi spun cã cu domnul demonilor (adicã cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34).

Multimea i-a zis cã are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus “Acum stim cã ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmeazã de ce a spus Iisus aceasta. Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om si trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebãm ce a rezultat din interventia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, asa cum intraserã în acel om, sau cum iesiserã din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva.

Pînã la urmã interventia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru cã duhurile nu au fost distruse cum s-ar astepta de la cineva cu intentii bune. În Marcu 5, 12-13 si Luca 8, 32, se spune despre duhuri cã l-au rugat sã le îngãduie sã intre în porci si el “le-a dat voie”, “le-a îngãduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele.

Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ne întrebãm pe bunã dreptate ce se întîmplã cu duhurile necurate care ies din om? Rãspunsul îl dã chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: “Cînd duhul necurat iese din om, umblã prin locuri fãrã de apã cãutînd odihna; si negãsind, zice: Mã voi întoarce în casa mea, din care am iesit. Si venind, o aflã mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decît el; si ele intrã si locuiesc acolo; si starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”.

Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie dupã Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevãratele intentii ale lui Iisus. Nicãieri în Noul Testament nu se afirmã cã Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedati, ci le-a scos sau le-a îngãduit sã iasã din acei oameni posedati. Logica ne îndeamnã sã credem cã un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia sã distrugã duhurile rele si astfel sã le împiedice sã intre iarãsi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta.

Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rãu va reveni în cel posedat cu fortã si mai mare astfel “starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intentiile bune ale lui Iisus? Interventiile lui sînt malefice fãrã ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lãsat sã iasã din corpul posedatului, ca ulterior sã revinã tot acolo. Rezultã cã toate activitãtile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu fãceau decît sã înmulteascã duhurile rele. Iatã cum a procedat “fiul lui Dumnezeu” cu “ajutorul” dat posedatilor de duhuri necurate.

Aceasta explicã si faptul de ce Iisus spunea cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînã în mînã cu diavolul, activitãtile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau fãcute decît ca sã-i impresioneze pe oameni, dar el stia foarte bine cã duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde iesiserã, de data aceasta însotite de alte duhuri mai rele.

Revenind la episodul cu porcii, dacã Iisus ar fi avut cu adevãrat putere de la Dumnezeu si intentii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis sã intre în porci si astfel sã fie lasate libere sã facã un rãu si mai mare dupã moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare datã de diavol. Întreg episodul cu porcii aratã natura demonicã a lui Iisus. Din toatã acea întîmplare au rãmas pãgubiti oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le fricã de Iisus si puterea lui demonicã nici mãcar nu au îndrãznit sã-i cearã sã fie despãgubiti.

Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor si mãrirea rãului prin duhurile necurate libere sã-si continuie teroarea demonicã. În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi “alte sapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzãtor de ce duhurile necurate s-au înmultit peste mãsurã astfel cã au sustinut ceea ce ulterior a devenit religia crestinã ca si cult demonic. Se poate face un mic calcul.

În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Presupunînd cã în fiecare porc a intrat un duh necurat, dupã moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte sapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un numãr de 14000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriserã. Crestinii care au urmat dupã Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede.

La înmultirea duhurilor rele au contribuit apoi si apostolii si toti cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar si în ziua de astãzi. Se explicã astfel proliferarea crestinismului care nu duce lipsã de fanatici si dezechilibrati, semne tipice de posesiune demonicã. Cazul unor neoprotestanti (“pocãiti”, cum sînt numiti de obicei) este tipic: unii se înfierbîntã la adunãri arãtîndu-si evident latura de posesiune demonicã. Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu smochinul.

Iisus era înfometat si a gãsit un smochin care nu avea fructe. Supãrat, îl blestemã pe smochin: “Rod sã nu mai porti în veac!” dupã care smochinul s-a uscat. Sã spunã oamenii care rationeazã: Ce vinã avea smochinul cã nu avea fructe ca Iisus sã le mãnînce? Sã ne imaginãm cã un astfel de om merge la casa cuiva si cere mîncare. Nu i se dã pentru cã oamenii din acea casã pur si simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemã ca în veac sã nu aibã mîncare în casa lor.

Cum ar fi etichetatã o astfel de persoanã care aduce ocarã unor oameni pentru cã pur si simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea sã mãnînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rãu si irational. Un astfel de episod s-ar fi soldat astãzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva bete pe spinare “fiului lui Dumnezeu”. Sã trecem la învãtãturile lui Iisus.

Una dintre ele se referã la ceea ce omul mãnîncã. Iisus sustine cã nu ceea ce intrã în gurã îl spurcã pe om, ci ceea ce iese din gurã, aceea îl spurcã pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune cã tot ce intrã în gurã se duce în pîntece si iese afarã, dar cele ce ies din gurã pornesc din inimã, si acelea sînt cele ce-l spurcã pe om, dar a mînca fãrã sã-ti fi spãlat mîinile, aceasta nu-l spurcã pe om (Matei, 15, 17-20).

Este o învãtãturã de doi bani. Cîti oameni cred cã nu conteazã ce bãgãm în pîntece? Dacã cineva bagã în gurã otravã sau mîncare stricatã nici nu mai apucã sã o scoatã afarã cã poate si muri. Cît priveste ideea cã ceea ce iese din gurã îl spurcã pe om cum spune Iisus, afirmatia lui este de asemenea o aberatie. Vorbele rele îl usureazã temporar pe om de rãutatea din el, desi aruncatul vorbelor pe altii nu este o solutie pentru a scãpa de rãul din inimã.

Sã analizãm acum doctrina pãcatului promovatã de Iisus, ideea cum cã orice pãcat si orice blasfemie li se iartã oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Sã presupunem cã existã o tarã în lume care are un sistem juridic ce respectã aceastã învãtãturã a lui Iisus.

De exemplu, un om ticãlos este prins în fãrãdeligile lui si adus în fata judecãtorului care va aplica învãtãturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultati martorii care declarã cã învinuitul a furat, a bãtut cinci oameni la betie si a omorît un om cu un cutit. La judecatã omul recunoaste ticãlosiile fãcute adãugînd cã a cerut iertare lui Iisus pentru tot rãul fãcut. ”

Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabã judecãtorul. “Niciodatã!” rãspunde omul. Verdictul: “Eliberati-l cã si-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învãtãturã a iertãrii vesnice sã vinã de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodã de a face dreptate oamenilor este înselãciune curatã, Dumnezeu nu poate iertã rãutãtile oamenilor, cei vinovati trebuie sã repare cumva rãul adus si sã învete cã repetarea rãului nu va fi iertatã prin simpla recunoastere a greselii. Învãtãtura lui Iisus este prostie curatã. O societate sãnãtoasã nu poate functiona pe astfel de învãtãturi fãrã sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logicã, desi nu era cu totul justã, ideea cã se plãteste ochi pentru ochi. Dar în învãtãturile lui Iisus privind aplicarea dreptatii se vede mai degrabã mîna diavolului decît cea a unei forte a dreptãtii. Numai diavolul trece cu vedere faptul cã merge si asa, cã simpla iertare datã de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face.

Diavolul iartã de pãcat pentru a-l tine pe pãcãtos mereu în pãcat. Este si metoda folositã de Iisus pentru a-i mentine pe oameni în jugul suferintei pe care a initiat-o în locul salvarii pe care trebuia sã o aducã asteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu sã-i îndemne pe oamenii sã se complacã în rele iertîndu-le tot timpul fãrãdelegile? Mai degrabã un spirit demonic face aceasta. Sã cercetãm mai departe faptul cum Iisus crede cã oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiþi de cei ai diavolului.

În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizeazã pe ucenici sã se fereascã de profeti mincinosi cãci dupã roadele lor vor fi cunoscuti. Preceptul este bine stiut din Vechiul Testament, ideea cã pomul se cunoaste dupã rod. Sã vedem ce roade a adus pomul lui Iisus dupã asa zisa înãltare a lui la cer? Crestinismul a pãtruns treptat în lumea zisã “pãgînã” prin înfricosarea oamenilor asupra pedepselor ce-i asteaptã dacã nu se vor supune noii învãtãturi si prin forta. Aceastã fricã de pedeapsã persistã si astãzi fiind practic hrana crestinismului.

Fãrã continua teroare a diavolului, care pîndeste omul la orice pas, crestinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atentia care se pune pe diavol ca personaj principal si toate cele care vin cu rãul si suferinta, rãstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmã Iisus pozeazã în învingãtor, chiar dupã ce a fost bãtut în cuie pe cruce si i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David.

Pe cei mai multi oameni traumele mentale pe care le implanteazã în minti frica, si toate aspectele suferintei si întunericului, îi bîntuie toatã viata. Desi se spune despre “învingãtorul mortii”, cã a ajuns acolo la dreapta Tatãlui, el priveste cu detasare întreaga panoramã a suferintei umanitãtii care a urmat dupã “înãltarea sa”. Sã vedem acum fructele date de pomul sãdit de Iisus pe pãmînt.

Ce a urmat? Rãzboaie, mãceluri împotriva evreilor si ale altora, dezbinare vesnicã printre cei care au urmat învãtãtura lui Iisus, inchizitie, arderea oamenilor pe rug, arderea cãrtilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngeratã, care cînd era pumnal cînd cruce, si multe alte “fructe” ale demonului “înãltat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale “salvatoare” ne sugereazã cã Iisus s-a dus direct în iad de unde nici cã-i pasã ce se întîmplã pe pãmînt deoarece sistemul introdus de el functioneazã din plin ca fruct al faptelor “mîntuirii” aduse oamenilor.

Salvarea care se astepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentã, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea. Cine sunt cei mai în mãsurã astãzi sã evalueze misiunea “salvatoare” ale lui Iisus? Toti cei care au avut tangentã cu crestinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvãrii din durere nu cineva care aduce suferintã prin sabia pe care cu adevãrat a lãsat-o omenirii. si sîngele continuã sã curgã si astãzi si va continua atîta timp cît oamenii venereazã pe demonul care a adus suferintã omenirii cu 2000 de ani înainte.

Iatã cã în ciuda obiceiului diavolului de a minti, totusi de cîteva promisiuni s-a tinut. Care este spectrul crestinismului astãzi în lume? Nici o altã religie nu are mai multe secte decît cea crestinã. Existenta sutelor de grupãri crestine aratã cu claritate cã dezbinarea generatã de Iisus încã de cînd era viu pe pãmînt continuã astãzi cu aceeasi fortã încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii sã interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivã în continut, Biblia?

Explicatia nu poate fi decît cã Biblia este o carte plinã de contradictii, atît Vechiul cît si Noul Testament. Cel puþin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de cãtre cineva care nu s-a salvat pe sine însusi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el sã sugereze cã-i poate salva, cã-i poate elibera de sub jugul romanilor asa cum se astepta de la un rege din spita lui David. Cine a fost Iisus? Respingerea lui de cãtre evrei în mod automat îl calificã drept impostor si amãgitor.

Nimeni nu a fãcut o evaluare mai justã asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte si în mijlocul cãruia a trãit. Si ei l-au categorisit drept amãgitor. Învãtãturile ieftine si stupide ale lui Iisus au mai mult marca rãului decît cea a binelui.

Omul Iisus este un caz demonic a cãrui misiune “salvatoare” a supravietuit prin conjunctura istoriei, prin fricã pe care o împlîntã în mintile oamenilor asa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd rãul într-un ambalaj pe care scrie fericire si salvare. Dezbinarea adusã de “fiul lui Dumnezeu” continuã sã ne macine sufletele si sã ne despartã inimile cu sabia pe care a promis-o. Si asta avem astãzi: fiul despãrtit de tatãl sãu, fiica de mama sa, asa cum se aratã în Matei, 10, 34-35.

Crestinismul este un cult demonic, cea mai mare minciunã care a putut vreodatã exista în omenire: venerarea unui demon ca “fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmultirea duhurilor necurate îngãduindu-le sã iasã din oameni si sã revinã apoi cu alte duhuri si mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe aceastã bazã de idei demonismul crestinismului originar nu poate fi contestat.

Vã veti întreaba cum se explicã atîtea frumuseti vãzute în biserici si catedrale? Existã realmente creatii minunate care glorificã amintirea narativã a celui care a fost Iisus. Rãspunsul este cã aceste minunãtii sînt rodul idealului mintii omenesti, nu cel al învãtãturilor lui Iisus.

Crestinismul este o religie parazitarã a sufletelor care se întinde oriunde poate sã ajungã cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseti în biserici si catedrale pentru a contracara urîciunea crestinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu fata blîndã si resemnat în fata mortii, postura victimei care induce milã în cei care o privesc. Dar cînd este sã evaluãm obiectiv consecintele acestor aberatii doctrinare gunoiul crestinismului iese la suprafatã în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existentã, în violenta si rãutatea socialã a unor crestini, deoarece Iisus le-a promis cã orice li se poate ierta afarã de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31).

Oamenii sinceri aflati printre crestini sînt doar victime credule care resemnati si depãsiti de întelegerea realã a demonismului lui Iisus nici nu stiu practic în mîna cui se aflã. Piosi în viatã, acesti oameni aspirînd la Dumnezeul adevãrat s-au rugat cu devotament lui Iisus. Dupã moarte vor avea surpriza sã ajungã în iad unde îi întîmpinã Iisus si le ureazã bun sosit.

Ce spune istoria despre rolul crestinismului? Puterea politicã de-a lungul timpului a înteles cu realism marele potential de manipulare a oamenilor oferit de crestinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care initial l-a respins. Ulterior crestinismul a fost tolerat si folosit în slujba noilor guvernanti comunisti care, înclinati spre rãu, exploatare si minciunã, s-au aliat cu cei de-o teapã cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca si ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngeratã, Iisus “salvatorul omenirii”.

Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie sã vã întrebati cine este. Am îndrãznit sã gîndesc si sã astern aici cele aflate. Am scãpat de frica de Dumnezeu si mã gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mã simt usurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemnitat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare si mã gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede cã undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu si-a trimis pe fiul sãu unic sã “moarã” pentru ca noi sã avem viatã vesnicã.

Dacã un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi sã afle cã nu i-au reusit. Dar dacã este mîna Diavolului întreaga deceptie a reusit. Sînt milioane si milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al rãului de care omenirea este influentatã în prezent în proportii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipatã în viziunea apocalipticã din Noul Testament.

“Salvatorul” ne învatã cum sã ne tîrîm, cum sã purtãm greutatea crucii însîngerate dupã exemplul lui si cum sã murim, în loc de a ne arãta cum sã trãim fericiti în viatã, asa cum un adevãrat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet si sigur la marginea prãpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de cãtre Iisus si de cei care l-au urmat si îl urmeazã, cît si multimea oamenilor de bunã credinþã în Dumnezeu, care nu au fost încã atinsi de aceste duhuri necurate, hrãnesc în crestinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce.

Dumnezeule adevãrat, unde sã Te gãsim? Un alt text Citesc în Luca, 12, 51-53 si nu-mi vine sã cred ce spune Isus: “Pare-vi-se c-am venit sã dau pace pe pãmînt? Vã spun cã nu, ci dezbinare. Cã de-acum înainte cinci într-o casã vor fi dezbinati: trei contra doi si doi contra trei. Dezbinati vor fi tatãl împotriva fiului si fiul împotriva tatãlui, mama împotriva fiicei si fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale si nora împotriva soacrei”.

Iatã vorbele de “salvare” spuse chiar de “salvatorul lumii” isus hristos. Nu poti decât sã-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmã cât se poate de explicit de ce a venit pe pãmânt: “Foc am venit s-arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins”. Si foc a fost si este încã. Distrugerile masive în numele credintei crestine de-a lungul timpului sunt cunoscute si documentate istoric: rãzboaiele religioase, cuceririle în numele crestinãrii, cruciadele de salvare a “mormântului sfânt”, si mai presus de toate distrugerea aproape totalã a religiilor primare, cu care crestinismul a venit în contact, care erau bazate pe relatia armonioasã dintre om si natura.

Aceste rãutãti ale oamenilor împotriva altor oameni au fost fãcute în numele “salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor asa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mãrirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare cã focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încã. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influentat de crestinii care erau dominanti în acea perioadã în zona Orientului Apropiat.Cei care i-au zis lui Mahomed ca va fi “trimisul” lui Alah (Dumnezeu) au fost doi preoti crestini evrei.Acestia au devenit,dupa impunerea islamului ca religie majoritara la arabi,primii imami ai islamului.De stiut ca islamul a fost impus de Mahomed prin razboi si moarte.Cei ce refuzau convertirea la islam si lepadarea de vechiile credinte erau trecuti prin varful sabiei.

In Mecca,apoi in toata peninsula arabica si in restul lumii islamul a fost impus cu forta,o asemanare cu inchizitia crestina. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stãpânire pe Mahomed si s-au rãspândit apoi printre populatiile arabe din zonã, gãsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat si de faptul cã musulmanii nu folosesc lumânãri la rugãciuni, asa cum fac crestinii(obicei preluat de la pagani) care în acest fel pot determina duhurile rele sã se îndepãrteze.

Monstruozitãtile care se întâmplã astãzi în lumea islamicã (sinuciderile pentru a-i omorâ pe altii cu orice pret) si ura pe care o manifestã fatã de toti, inclusiv fatã de alti musulmani, se explicã prin duhurile rele care se aflã în acesti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivã a duhurilor rele în lumea musulmanã. Astãzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tatã si fiu, ne îndreptãm cãtre viziunea de distrugeri masive prin foc si toate calamitãtile de neimaginat descrise în Apocalipsã.

Atunci Isus va fi pe deplin fericit cã planul i-a reusit si lumea a luat foc asa cum dorea în Luca, 12, 49. Ce sã mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, asa cum se întâmpla în timpurile samanice(pagane) ale umanitãtii, si ne rugãm Dumnezeului adevãrat sã ne scape de demonismul celui rãstignit pe cruce. Nu stim ce sanse avem, dar putem încerca. Poate cã Dumnezeu nu ne va lãsa, poate cã lucrarea demonicã va fi opritã în ultimul moment, înainte de Apocalipsã, dacã renuntãm la trimisul diavolului, la macabrele rugãciuni cãtre un mort, la moastele purtãtoare de duhuri rele. Am rãmas profund socat de cazul de stãpanire demonicã a unei femei.

Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnã puterea duhurilor rele aduse de “moastele sfinte”.

http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

Preluat dupa internet