Pelasgii arimani, arimi, rami, arimaspi, arimphei, în Europa începând din 10.000 î.H.

1 Comment

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.

Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.

Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).

Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.

Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.

În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).

În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.

Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.

Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).

Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).

La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).

Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.

Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.

PELASGII ÎN ITALIA

Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.

Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).

O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).

Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.

Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.

O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).

Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.

Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.

Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.

(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).

Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).

Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.

Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).

PELASGII ÎN GALIA

Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.

În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.

Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).

La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.

Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.

Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.

Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).

A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).

In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.

În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).

O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.

Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).

Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).

Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).

Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).

În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).

O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.

În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).

Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).

Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.

Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).

Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.

În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.

PENINSULA IBERICA

Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .

Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).

Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”

În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.

Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.

Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).

Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).

Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).

Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.

Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.

În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).

De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).

Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).

În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.

Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.

Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).

În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).

Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).

Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).

Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).

Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.

În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.

Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).

(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).

Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.

Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).

Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.

În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).

Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.

Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).

O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).

De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).

Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).

A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.

Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).

Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).

Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).

”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).

Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”

Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..

Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.

La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).

Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).

Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).

Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.

Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).

În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).

Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.

cs. dr. Michaela Al. Orescu

Advertisements

Les Gèto-Daces “Les plus justes et braves des Thraces”

Leave a comment

strabo

Strabon (en grec ancien Στράϐων / Strábôn, « qui louche », en latin Strabo), né à Amasée en Cappadoce (actuelle Amasya en Turquie) vers 57 av. J.-C., mort entre 21 et 25 ap. J.-C., est un géographe grec.

Plusieurs voix qui soutiennent qu’elles représentes l’”histoire” de notre genre multimillénaire, évoquent dans un écho qui se fait senti de plus en plus le fait que les gèto-daces ont été polygames, qu’ils ont mangé de la viande et le plus grave-qu’ils ont consumé importantes quantités d’alcool.

Pour démontrer une fois pour tous que les gèto-daces, comme les genres germaniques, celtiques, baltiques, et aussi comme les tribus d’origine thrace, ne consommaient pas d’alcool parce qu’ils ne connaissaient pas une boisson alcoolique hors celle des dieux «la boisson des dieux » appelée hydromel (Hidromiel en espagnol, Idromele en italienne, Hidromel en português, Mead en anglais , Miod en russe, polonais, norvégienne, suédois, danois, Med en ukrainien, Met en allemand, Medovina en tchécoslovaque, sarb-croate et slovène , Ezti-ur en basque , Sima en finnois, Hydromeli en latin classique, Midus en lettone), on va citer une importante source historique du début de I-er siècle a.Hr.

La plus importante épreuve est trouvée dans la « Géographie » de Strabon, le VII-e livre, chapitre III:

« […] Les helléniques considéraient les gètes thraces. Ils habitaient les deux rives du Istru, je me refaire aux gètes mais aussi aux mysiens. Les derniers semblaient aux thraces, mais en présent ils s’appellent moessi; des eux viennent les mysiens d’aujourd’hui qui vivent entre les lydiens, féringiens et troyens.

En outre, les féringiens sont birigi, de genre thraces, le même que les mygdons, les bebrycs, les maedobithyns, les bithyns et les thyns, et je pense que les mariandyns aussi.

Tous ont quitté deffinitivement l’Europe, mais les mysiens ont resté avec les autres thraces.

Mon opinion est que Poseidonios a la bonne présupposition comme que Homère appelle par ce nom les mysiens dans l’Europe (je fais référence à ceux de Thrace) quand il dit :

Ses yeux brillants il les retourna pour voir

Pays occupé de thraces, de ceux qui brident les chevaux

Et de mysiens, qui de proche se battent. […]

Poseidonios dit que les mysiens évitaient les produits de viande pour de motifs religieuses, et à cause de ça ils ne s’occupaient pas de l’élevage des animaux. Ils mangeaient du miel, du lait et du fromage, vivant en paix et pour ça ils sont appelés pieux par rapport aux dieux et capnobates.

Ils sont aussi des thraces qui vivent sans femmes; ils s’appellent fondateurs.

Ils sont considérés saints du fait de leur honnêteté et vivent sans peur.

Tous ceux sont appelés par Homère « les glorieux traient de juments, mangeurs du lait, sans bétail et les plus justes des hommes ».

Ils sont surnommés « sans vie » surtout parce qu’ils vivent sans femmes, et Homère considère que le veuvage est une vie vécue seulement à demi, comment le poète appelle dans la maison de Protesilaos la « démi-vie » parce qu’il était veuf :

Les mysiens sont appellés « lutteurs de près » parce qu’ils sont imbattable, étant des guerriers sans peur.

Dans le XIII-ième livre (de Iliade) il faudrait d’être écrit « les moesis, lutteurs de près » à la place de mysiens (dite Poseidonios).

Mais, sans erreur, il est audacieux de changer le texte du Homère, considéré bon le long des années passés. En effet, il est plus plausible qu’ils ont été nommés du début mysiens et qu’en présent le nom est changé en moesi. Et l’épithète «sans vie» peut être compris au sens de « veufs » qu’au sens d’« affamés » ou « avec les maisons en charrette ». […]

La pratique pythagorique de s’abstenir de la viande a été gardée comme une disposition du Zamolxis. […]

Du hippemolgs slaves, buveurs du lait, des mysis

Qui se battent de près, et des abis pleins de justice. […]

De l’information qui dit que :

“En court temps Deceneu lui-même a été regardé comme pénétré du souffle divin, comment on a dit quand on a parlé de Zamolxis. Et, en signe de soumission, les gètes se sont fléchi à couper la vigne et de vivre sans vin […] ” la location de ces gètes ne peut pas être précisée, le même qu’on peut pas dire s’ils sont de tarabostes ou de comati.

Probablement qu’une partie de l’aristocratie gèto-dace a pris de voies négatives, à cause de la vilaine influence de grecques et romans, où peut être que seulement les gèto-daces sont restés dans les cites de la Mer Noire pour administrer le territoire conquis par l’empereur Burebista ont commencé à pratiquer l’acte honteux ,humiliant pour les thraces du nord.

Je veux préciser qu’ainsi les odrysis que d’autre tribus du sud d’origine thrace, consommaient du vin et diverses substances hallucinogènes comme les champignons magiques, la chanvre orientale ou même des opiacées.

Tous ces faits sont apparus tardivement à cause de l’influence hellène et plus tard de celle romane, mais aussi de diverses cultures orientales mythraices.

En conclusion, les gèto-daces et les moesis, carps et costobocs, et tous les tribus « barbares » du nord de Istru, ne consommaient pas d’alcool, mais que d’hydromel comme tous les barbares nordiques.

Ces affirmations tendancieuses lancés à l’adresse de nos ancêtres sont des attaques qui visent la dégénération de notre grand genre gèto-dace, les plus justes et braves de thraces!

Nos ennemis, polygames et grands consommateurs d’alcool et narcotiques, semblent d’être envieux de nos ancêtres et de leur vie sacre, comme de leur origine divine.

burebista_statue_in_calarasi

La statue de Burebista à Calarasi

burebista_statue_in_orastie

La statue de Burebista à Orăştie

Decebal

La statue de Décébale à Deva

decebal

Décébale sur la Colonne de Trajan

Columna

Daces sur la Colonne de Trajan et Daces étendard

Article écrit par Kogaion

La divinité suprême des Thraco-Daces

Leave a comment

Cliquez ici:

La divinité suprême des Thraco-Daces – Sorin Paliga

couvdha322

Dialogues d’histoire ancienne, Année 1994, Volume 20, Numéro 2p. 137 – 150

http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/dha_0755-7256_1994_num_20_2_2182

Convertirea francilor la creştinism şi botezul lui Clovis I

Leave a comment

Clovis I

Clovis I

Clovis, un nou Constantin. Relatarea lui Grigore din Tours.

Regina nu contenea să-l roage să-l recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să se lepede de idoli, dar nu l-a putut convinge în nici un chip până când a izbucnit în cele din urmă, cândva, războiul împotriva Alamanilor. Astfel, nevoia l-a silit să mărturisească, ceea ce până atunci voinţa tăgăduise. De fapt, înfruntarea dintre cele două armate s-a transformat într-un cumplit măcel, iar armata lui Clovis era pe punctul de a fi nimicită. Văzând aceasta, şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu căinţă, mişcat până la lacrimi, a spus:

Isuse Christoase pe care Clotilda Te declară fiul lui Dumnezeu celui viu, care binevoieşti să le dai ajutor celor care suferă şi să le hărăzeşti victoria celor care speră în Tine, cer cu smerenie slava ajutorului tău. Dacă îmi dăruieşti victoria asupra duşmanilor mei, şi eu voi fi încercat acea putere pe care oamenii ce predică numele Tău spun că Tu ai dovedit-o, voi crede în Tine şi mă voi boteza în numele Tău. Mi-am rugat zeii, dar, după cum mi s-a dovedit, s-au abţinut să-mi vină în ajutor, ceea ce mă face să cred că ei nu sunt înzestraţi cu nici o putere de vreme ce nu aleargă în ajutorul celor care-i ascultă. Aşadar, pe Tine te rog, în Tine doresc să cred dacă mă vei scăpa de duşmanii mei.

Cum a spus acestea, Alamanii şi-au întors spatele şi au început să fugă. Văzându-şi regele ucis, ei s-au închinat lui Chlodovech spunându-i:

Te rugăm, nu mai lăsa poporul să piară, de acum suntem ai tăi.”

Atunci, el a oprit lupta, s-a adresat oştirii, şi, întorcându-se în pace, i-a povestit reginei că a meritat să obţină victoria prin invocarea numelui lui Hristos. Acestea s-au întâmplat în al cinsprezecelea an al domniei lui.

Atunci regina l-a chemat în taină pe sfântul Remigius, episcop al oraşului Reims, şi l-a rugat să strecoare în cugetul regelui cuvântul mântuirii. Episcopul l-a adus pe acesta şi, între patru ochi, a început să-l convingă să creadă în Dumnezeu adevărat, făcătorul cerului şi al pământului, şi să renunţe la idolii care nu pot fi de nici un folos, nici lui, nici altora.

Atunci el a zis:

Preasfinte părinte, eu te ascult cu bucurie, dar se mai împotriveşte un lucru: poporul care mă urmează nu vrea să-şi părăsească zeii. Cu toate acestea, voi merge şi le voi vorbi urmând cuvintele tale.”

Adunându-i apoi, şi chiar înainte de a vorbi fiind precedat de puterea Domnului, întregul popor a strigat deodată:

Îi alungăm pe zeii muritori, rege pios, şi suntem gata să-l urmăm pe zeul nemuritor pe care-l predică Remigius.”

Vestea a fost adusă episcopului care, plin de o mare bucurie, a pus să fie pregătit baptisteriul. Străzile erau pavoazate cu pânze colorate, biserica era împodobită cu panglici albe, cristelniţa era primenită, mirosul de tămâie se răspândea, lumânările parfumate străluceau, şi întregul baptisteriu era îmbălsămat de arome divine.

Într-atât îi copleşea Domnul pe cei prezenţi cu duhul Său încât se credeau strămutaţi în raiul înmiresmat. Atunci, regele a cerut să fie primul botezat de pontif. El a înaintat, precum un nou Constantin, spre baptisteriu pentru a şterge vechea lepră şi pentru a spăla cu o apă proaspătă vechile fapte murdare şi păcătoase.

Pe când se înfăţişa botezului, sfântul Domnului i-a spus, cu vorba sa clară, aceste cuvinte:

Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

Cronicile de la St. Denis.

În acea vreme regele era încă în greşeala idolatriei sale şi a mers la război cu Alamanii pe care dorea să-i aducă sub ascultarea sa. Bătălia a fost lungă, mulţi fiind ucişi de ambele părţi, pentru că Francii luptau pentru a obţine glorie şi răsplată iar Alamanii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea.

Când regele a văzut mulţimea celor ucişi din rândul oamenilor săi şi curajul duşmanilor săi şi-a dat seama că dezastrul e mai aproape decât victoria. Atunci, el a privit spre cer cu umilinţă şi a spus:

Preaputernice Dumnezeu pe care regina mea Clothilda îl venerează şi-l adoră cu inima şi sufletul, mă leg să fiu în slujba credinţei tale pentru totdeauna dacă îmi dai acum victoria asupra duşmanilor mei. […]

Regele s-a întors după victorie în pământul Francilor. A mers la Reims şi i-a spus reginei jurământul său şi amândoi au adus mulţumire Domnului Nostru. Regele a făcut mărturisirea de credinţă din inimă şi cu bună şi dreaptă dorinţă. Regina, care era nespus de bucuroasă de convertirea domnului ei, a mers pe dată la sfântul Remi, pe atunci arhiepiscopul oraşului. Imediat el s-a grăbit la palat să-l înveţe pe Rege în ce fel poate deveni supusul Domnului pentru că mintea lui era încă în îndoială. El s-a prezentat curajos în faţa sa deşi, cu puţină vreme înainte, el nu îndrăznise să vină înaintea lui.

Când sfântul Remi a predicat regelui credinţa creştină şi l-a învăţat calea Crucii, şi când regele a cunoscut ce era credinţa, Chlodovechus a promis energic că de atunci înainte el nu va mai sluji pe nimeni în afara atotputernicului Dumnezeu. După aceea el a spus că va pune la încercare inimile şi dorinţele căpeteniilor şi poporului de jos, pentru că îi va converti mai uşor prin mijloace şi cu vorbe blânde decât dacă ar fi fost convertiţi prin forţă; şi această metodă a părut cea mai bună sfântului Remi.

Poporul şi căpeteniile au fost adunate la ordinul regelui, care a venit în mijlocul lor şi le-a spus:

“Căpetenii ale Francilor, mi se pare foarte folositor ca voi să ştiţi mai întâi cine sunt acei zei pe care-i veneraţi. Pentru că suntem siguri de înşelăciunea lor, noi venim cu adevărat liberi întru cunoaşterea Celui care este adevăratul Dumnezeu. Aflaţi cu încredere că acelaşi Dumnezeu pe care îl predic eu vouă acum este cel care v-a dat victoria asupra duşmanilor în bătălia din urmă, împotriva Alamanilor. Aşadar, ridicaţi-vă inimile în speranţă şi cereţi-I Apărătorului Suveran să vă dea tuturor ceea ce doriţi: salvarea sufletelor şi victoria asupra duşmanilor.”

Când Regele plin de credinţă a povăţuit în acest mod şi şi-a mustrat poporul, cu toţii au alungat din inimile lor necredinţa şi l-au recunoscut pe Creatorul lor.

Când, la scurtă vreme, Chlodovechus a plecat la biserică pentru botez, Sfântul Remi a pregătit o mare procesiune. Străzile din Reims erau împodobite cu flamuri şi tapiţerii. Biserica era ornată. Baptisteriul era acoperit cu uleiuri şi cu tot feluri de parfumuri. Oamenii credeau că respirau deja desfătările raiului. Cortegiul a ieşit din palat, clericii deschizând cale purtând Sfintele Evanghelii şi cruci şi flamuri, cântând imnuri şi psalmi. Apoi a venit episcopul ducându-l pe rege de mână, apoi regina împreună cu suita.

Pe drum Regele l-a întrebat pe episcop dacă acesta e Regatul Cerurilor pe care i l-a promis. Episcopul a răspuns:

Nu. Acesta e drumul care duce spre el.”

Atunci când în Biserică, în timpul botezului, sfântul părinte şi-a ridicat ochii spre ceruri în rugăciune tăcută şi a plâns, imediat, un porumbel, alb precum zăpada, a coborât aducând în ciocul său o sticluţă de ulei sfinţit. O mireasmă încântătoare se răspândea din el, provocându-le celor din apropiere o inexplicabilă plăcere. Sfântul episcop a luat sticluţa şi, brusc, porumbelul a dispărut. Transfigurat de bucurie la vederea acestui neasemuit miracol, regele s-a lepădat de Satana, de fastul şi de lucrările sale, şi a cerut din inimă botezul.

În clipa în care regele şi-a aplecat capul deasupra fântânii vieţii, pontiful a strigat:

Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

După ce a spus profesiunea de credinţă cea dreaptă, regele a fost scufundat de trei ori în apa botezului.

Apoi, în numele sfintei şi nedespărţitei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – prelatul l-a uns cu uleiul divin.Două surori ale regelui şi 3000 dintre războinicii franci şi un mare număr de femei şi copii au fost de asemenea botezaţi. […]

Unii Franci au rămas păgâni şi au găsit un conducător în persoana prinţului Ragnachairus, dar acesta a fost predat în lanţuri lui Chlodovechus, care l-a încredinţat morţii.