Dacii în viziune bizantină (sec. XIII)

Leave a comment

Într-un discurs panegiric al lui Manuel Holobolos, ţinut în faţa împăratului Mihail VIII Paleologul (1259-1282), este menţionată prezenţa stăpânirii bizantine în „Insulele Paristriene” .

„Succesele” militare ale basileului au dus la domolirea „pannonianului”, puterea „alanului” s-a frânt, în vreme ce „pământul nemărginit al dacilor e plin de faima biruinţelor” împăratului.

Cercetarea modernă a identificat „Insulele Paristriene” cu regiunea gurilor Dunării, punctul nord-estic al vechii theme Paristrion, unde a putut fi restabilită o influenţă politică a împăratului printr-o alianţă matrimonială a curţii din Constantinopol cu hanul tatar Nogai, mai puţin în urma unor succese militare, în vreme ce prin termenii arhaizanţi ca „pannoni”, „alani” şi „daci” sunt desemnaţi, rând pe rând, maghiarii, tătarii şi românii.

Numele de „daci” dat românilor de Holobolos, se înscrie pe linia unei tradiţii ce se înstăpânise în lumea intelectuală a Constantinopolului, începand cu sfârşitul sec. X şi terminând cu ultimii istorici bizantini ai sec XV.

Cât priveşte formula „pământul nesfârşit al dacilor”, prin care panegiristul bizantin desemnează spaţiul românesc, ea sugerează imaginea pe care un contemporan şi-o putea face în faţa lumii româneşti nord-dunărene din a doua jumătate a sec. XIII, organizată în zeci de voievodate şi cnezate, dar lipsită de o structură politică solidă, care să-i confere si să-i cultive identitatea. Sunt zecile de „mici stăpâniri” sau „mici domnii” (mikrai authentiai) ce domină spaţiul nord-dunărean, despre care vorbeşte un alt bizantin în sec. XIII, Ioan Staurakios.

Stelian Brezeanu, O Istorie a Bizanţului, Ed.Meronia, Bucureşti, 2005.

Advertisements

Arta Renasterii

Leave a comment

Nucleul Renasterii este reprezentat de Florenta secolului XV. Cel mai important eveniment al secolului este caderea Constantinopolului, fapt ce va asigura occidentului o afluenta deosebita de carturari greci, care vor emigra in statele apusene, de teama represaliilor otomane.

Ca elemente arhitecturale ce fac referinta la acest eveniment, avem catedrala San Marco, ce reprezinta copia fidela a catedralei Sfintilor Apostoli de la Constantinopol.

In secolul XIV apare tema de reflectie a intalnirii celor trei mari religii monoteiste : iudaismul, crestinismul si mahomedanismul. Circuitul arab (islamic) Mesopotamia-Africa-Spania precede schimbul cultural vehiculat de evrei, apoi de grecii bizantini. Prin acestia, occidentalii vor descoperi clasicismul antic, si reprezentantii acestuia, in special Aristotel.

Circuitul prin Bizant se va intensifica dupa Cruciada a IV-a, in partea apuseana a Europei acumulandu-se o masa de intelectuali bizantini. Grecii vor ajunge profesori de limba greaca in tari din vestul Europei. Prin intermediul lor, occidentalii vor reusi sa inteleaga sistemul de gandire bizantin.

Odata cu Renasterea, centrul de greutate si perspectiva omului prin mantuire vor trece in universul omului : trupul (reactualizarea gandirii medicale) motiv teologic (cunoscand omul, Il poti cunoaste pe Dumnezeu). Michelangelo si Leonardo da Vinci asista la disectii si deseneaza partile corpului uman, ce vor constitui planse stiintifice, rationale.

Perioada Renasterii aduce cu ea si dezvoltarea arheologiei ca stiinta. Renascentistii descopera talentul reprezentarii trupului omenesc.

“Omul Vitruvian” de Leonardo da Vinci

“Renovatio hominis” reprezinta recuperarea interesului pentru om, renascentistul cautand sa umanizeze natura.

“Cultul ratiunii si disegno” desen, proiectie mentala (imaginatie). Neoplatonismul reprezinta o gandire apropiata de vechiul platonism, insumand si o serie de elemente crestine.

In 1439 are loc Conciliul de la Florenta, unde se incearca unificarea Bisericii. Ghemistos Plethon va tine prelegeri pe diverse teme filosofice, unde va asista si Cosimo de’Medici, care va lua hotararea de a infiinta Academia Neoplatonica, patronata de Pico della Mirandola si Marcello Ficino.

Acest fenomen va fi reluat in spatiul german, incepand cu secolul XVIII.

Cateva idei fundamentale renascentiste:

  • Arta ordoneaza si unifica materia
  • Arta este creativa (fantezia/disegno)
  • Arta se inspira din natura, din esentialitatea lucrurilor
  • Arta reprezinta opera mintii (da Vinci)
  • Arta este rationala
  • Arta cuvantului trebuie sa fie aidoma vizualului
  • Artistul reprezinta realitatea, nu o copiaza

In secolul XV se vor pune bazele picturii, ca arta. Tehnica perspectivei transpune lumea tridimensionala pe un suport bidimensional.

Capela Sixtina, pictata de Michelangelo reprezinta o serie de desene ca Facerea Lumii sau diversi profeti si preotese ezoterice, precum si scene din Vechiul Testament. Aici, putem observa o insufletire a picturii, sculpturii si arhitecturii.

Peretele altarului ce reprezinta “Judecata de Apoi”

Interior

Plafonul Capelei Sixtina – Fragment cu motivul Crearea lui Adam

Renasterea se va extinde in restul Europei pana in secolul XVII. In tot acest timp, vor exista si alte manifestari artistice, precum manierismul si barocul.

Manierismul reprezinta sfarsitul Renasterii italiene (1520-1600) :

– in artele plastice se pastreaza ideea reprezentarii realitatii, contrastul clar-obscur

– tematica ramane aceiasi (Antichitatea bazata pe mitologie cu influente pagane)

– se va constata o oarecare oboseala; artistul ramanand sa dezbata tehnici de creatie

– accentul se va pune pe creator, care este centrul creatiei

– apare tema curgerii si tema miscarii

Caracteristici : alungiri ale corpului, posturi neverosimile, disproportii ale decorului.

Maniera, in arta renascentista, reprezinta cunoasterea aprofundata a modalitatii de creatie: lumea este paralela, ireala, dar posibila in imaginatia receptorului.

Tabloul manierist reprezinta o pledoarie pentru capacitatile creative ale artistului, dar acesta nu mai respecta principiul frumusetii numarului si a simetriei.

Jacopo da Pontormo “Coborarea lui Iisus de pe cruce”

Literatura incepe sa fie constienta de importanta ei, in modelarea limbii si in gasirea unor noi valente pentru cuvinte si limbajul lor.

Insusi Michelangelo se abate spre manierism, la sfarsitul carierei sale, experimentand posturi contorsionate ale corpului (postura serpentinata).

Tema antitezelor si a contestarii precede un curent nou si devine tot mai vehementa in romantism si in avangardism.

Barocul reprezinta un curent amplu, o miscare artistica a contrareformei. Arta barocului este subordonata intereselor politice. Propaganda vizuala se va face prin arhitectura, sculptura si pictura, caracteristicii artei vizuale.

Piata Sfantului Petru (Piazza San Pietro) din Roma, realizata de Bernini (baroc arhitectural)

“Eneas scapa din Troia” de Federico Barocci, 1598 (barocul in pictura)

“Prometheus” de Nicolas-Sébastien Adam, 1737 (barocul in sculptura)

Bisericile apar extrem de ornamentate si incarcate cu detalii. Cele austriece sunt foarte dinamice, accentul cazand pe complexele din altare, in special pe statuetele ce reprezinta ingeri.

Pentru separarea planului Ceresc de cel Lumesc, se folosesc nori.

Iluzia este un element central la stilul baroc. Lumea transcendenta este foarte aproape, devenind o lume posibila.

Articol scris de Kogaion

Convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism

1 Comment

Convertirea lui Constantin de Rubens

Convertirea lui Constantin de Rubens

Mitul lui Constantin s-a dezvoltat în decursul evului mediu (sec. VI-X d. Hr.), până într-acolo încât a fost creată o întreagă hagiografie a primului împărat creştin. Pornindu-se de la “viziunea” lui Constantin dinaintea bătăliei de la Pons Milvius, au fost create două versiuni ale convertirii acestuia la creştinism.

În versiunea creştină, Constantin ar fi fost determinat să treacă la creştinism de viziunea avută înaintea bătăliei de la Pons Milvius, împotriva rivalului său Maxentius, descrisă pe larg de Eusebius din Caesarea în Vita Constantini, I, 28, 2. În conformitate cu aceasta, în timpul marşului spre Roma, împăratul ar fi văzut pe cer semnul crucii şi inscripţia “in hoc signo vinces!”, după care ar fi ordonat construirea labarum-ului şi inscripţionarea scuturilor cu chrismon-ul.

Pornind de la acest miez, hagiografia creştină ulterioară a creat legenda convertirii şi botezului lui Constantin de către papa Silvestru, ca ultimă şansă în vindecarea împăratului de lepră (Fowden, 1994, 146-170).

Viziunea păgână a convertirii lui Constantin a apărut probabil după convertirea împăratului, probabil postum, şi reprezintă reacţia la măsurile de favorizare a noii religii de către fondatorul Constantinopolelui. Deja structurată în secolul al IV-lea, versiunea apare definitivată la Eunapios din Sardes şi Zosimos, ea prezentând convertirea împăratului ca rezultat al asasinării lui Crispus şi a Faustei în 326. Zosimos, autor al unei lucrări virulente împotriva creştinilor (Nea Historia) la începutul secolului al VI-lea, şi-a avut ca sursă principală pe Eunapios din Sardes, care a scris o istorie, continuare a lucrării lui Dexippos, a perioadei cuprinse între anii 270 şi 404 (R. T. Ridley, 1972, 280).

În Zos., II, 29, autorul narează versiunea păgână a convertirii împăratului: după François Paschoud, aceasta nu reprezintă o invenţie tardivă, ci reflectarea exactă a unei tradiţii ostile, “născută” printre hellenes (Fr. Paschoud, 1979, 339). În conformitate cu autorii păgâni mai sus amintiţi, Constantin s-a convertit la creştinism în urma asasinării lui Crispus şi a Faustei (Zos., II, 29, 2).

Atunci, pentru că preoţii păgâni au refuzat să celebreze riturile expiatorii pentru împăratul criminal, la sugestia unui egiptean din Hispania (probabil Ossius din Corduba), Constantin s-a convertit la creştinism, fiind convins că botezul îi va şterge toate păcatele (Zos., II, 29, 3-4).

Versiunea păgână a supravieţuit doar în lucrarea lui Zosimos, aceasta datorită mai ales faptului că fondatorul imperiului creştin nu putea avea o imagine defavorabilă în sursele bizantine. Apoi, ideologia imperială bizantină punea un accent deosebit pe identificarea unora dintre împăraţi cu un Constantin idealizat, prototip al “bunului împărat”; aşadar, versiunea păgână s-a încercat a fi “ştearsă” din memoria bizantină, elocventă fiind în acest sens afirmaţia din dicţionarul Suda referitoare la această viziune: “Constantin, marele împărat.

Există multe aberaţii scrise despre el de către Eunapios şi pe acestea le-am trecut sub tăcere din respect pentru om” (Constantin, n. n.; v. Suda, K 2285, apud S. N. Lieu, D. Monserrat, From Constantine, p. 13). Versiunea creştină avea să cunoască un succes deosebit în epoca bizantină, diversele vitae ale împăratului punând accent pe convertirea şi botezul lui de către papa Silvestru.

De ce Silvestru şi nu Eusebius de Nicomedia, aşa cum este realitatea istorică? Trebuie avut în vedere faptul că Eusebius era arian în convingerile sale.

Or, primul împărat creştin nu putea fi botezat de către un eretic; aceasta ar fi dăunat imaginii împăratului care se confunda cu instituirea, în versiunea ortodoxă, a creştinismului, implicit cu imaginea bizantină asupra puterii imperiale, de apărătoare a ortodoxiei […].

[…] Totuşi, persecuţia lui Licinius trenuie serios nuanţată, în sensul că este foarte probabil ca o parte din relatările din Actele Martirilor să reprezinte falsuri istorice, construite ulterior de propaganda constantiniană.

Prezenţa martirilor la Dunărea de Jos poate fi pusă în legătură cu acţiuni personale ale respectivilor martiri, care pentru a-şi arăta zelul faţă de religie, au provocat în mod deliberat, prin distrugerea altarelor şi templelor păgâne, reacţia autorităţilor locale.

Oricum, în această extrem de spinoasă problemă a martirilor creştini, informaţia este, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii, puţin credibilă.

De altfel, după Chrysopolis, propaganda constantiniană l-a transformat pe învins într-un tiran sângeros, care nu pregeta să verse sângele martirilor creştini.

În conformitate cu Eusebius din Caesarea, în Vita Constantini sunt enumerate o serie de măsuri anticreştine luate de către Licinius: interzicerea adunării şi conciliilor episcopale (VC, 1. 51. 1 sq.), separarea bărbaţilor şi femeilor în practicarea cultului creştin, femeile fiind iniţiate doar de alte femei (VC, 1. 53. 1), adunările creştinilor find ţinute în afara oraşului, sub cerul liber (VC, 1. 53. 2).

De asemenea, preoţii creştini au fost forţaţi să intre în consiliile municipale, fiind obligaţi să participe la leitourgeia (VC, 2. 20. 2; 30. 1). Nu trebuie uitat însă faptul că marea majoritate a documentelor epocii, care relatează despre execuţia martirilor în timpul lui Licinius sunt “pură ficţiune”, după analiza făcută de către T. D. Barnes.

În concluzie, putem afirma că toate acestea ţin de conflictul ideologic: în timp ce Constantin se erija în protector al creştinilor, acordându-le printr-o serie de măsuri o situaţie privilegiată în Imperiu, Licinius a ales revenirea la tradiţionalismul roman, pentru a se putea prezenta ca apărător al vechilor valori.

Ulterior, istoriografia şi panegiricele dedicate învingătorului l-au transformat pe învins într-un tiran, tocmai pentru a justifica preluarea puterii de către Constantin.

Se poate observa, aşadar, folosirea religiei ca “armă politică”, în contextul conflictului dintre Constantin şi Licinius. Or, religia învingătorului era impusă în această perioadă asupra învinsului, care era transformat, după cum se menţiona mai sus, în motiv al propagandei triumfale.

În aceeaşi ordine de idei, învinsul era acuzat de guvernare tiranică, fiind transformat în “imagine a răului”: persecutor al creştinilor (motiv folosit adesea de către autorii creştini ai epocii în contextul conflictelor dintre Constantin şi adversarii săi), tiran sângeros şi cu înclinaţii sexuale nefireşti, sau dorinţe sexuale exacerbate (care, de altfel, transpar din sursele creştine care fac referire la adversarii lui Constantin).

Distorsionarea adevărului în favoarea învingătorului reprezintă o tehnică preferată de către autorii antichităţii târzii, inclusiv prin folosirea unor tehnici de redactare care aduc în discuţie comparaţia cu personaje biblice (regi sau “judecători” prezenţi în Vechiul Testament), folosirea de epitete sau comparaţii care accentuează portretul sumbru creionat adversarilor creştinismului.

Principalele drumuri si puncte rutiere ale Balcanilor in antichitate

Leave a comment

principalele-drumuri-si-puncte-rutiere-ale-balcanilor-in-antichitate

Preluare de la: http://soltdm.com/geo/drumuri/drum2.htm