Într-un discurs panegiric al lui Manuel Holobolos, ţinut în faţa împăratului Mihail VIII Paleologul (1259-1282), este menţionată prezenţa stăpânirii bizantine în „Insulele Paristriene” .

„Succesele” militare ale basileului au dus la domolirea „pannonianului”, puterea „alanului” s-a frânt, în vreme ce „pământul nemărginit al dacilor e plin de faima biruinţelor” împăratului.

Cercetarea modernă a identificat „Insulele Paristriene” cu regiunea gurilor Dunării, punctul nord-estic al vechii theme Paristrion, unde a putut fi restabilită o influenţă politică a împăratului printr-o alianţă matrimonială a curţii din Constantinopol cu hanul tatar Nogai, mai puţin în urma unor succese militare, în vreme ce prin termenii arhaizanţi ca „pannoni”, „alani” şi „daci” sunt desemnaţi, rând pe rând, maghiarii, tătarii şi românii.

Numele de „daci” dat românilor de Holobolos, se înscrie pe linia unei tradiţii ce se înstăpânise în lumea intelectuală a Constantinopolului, începand cu sfârşitul sec. X şi terminând cu ultimii istorici bizantini ai sec XV.

Cât priveşte formula „pământul nesfârşit al dacilor”, prin care panegiristul bizantin desemnează spaţiul românesc, ea sugerează imaginea pe care un contemporan şi-o putea face în faţa lumii româneşti nord-dunărene din a doua jumătate a sec. XIII, organizată în zeci de voievodate şi cnezate, dar lipsită de o structură politică solidă, care să-i confere si să-i cultive identitatea. Sunt zecile de „mici stăpâniri” sau „mici domnii” (mikrai authentiai) ce domină spaţiul nord-dunărean, despre care vorbeşte un alt bizantin în sec. XIII, Ioan Staurakios.

Stelian Brezeanu, O Istorie a Bizanţului, Ed.Meronia, Bucureşti, 2005.