Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – “călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar “ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!

Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.

Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?

În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.

În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.

Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!

Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.

Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.

Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.

Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele ” legi frumoase “- Codul Beleaginilor.

Marea Zeita Bendis. Medalion din teracota, Muzeul de istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, inv. A1/941. C. Daicoviciu si colaboratorii, Santierul arheologic de la Gradistea Muncelului. Geto-Dacii, I. Miclea si R. Florescu, Editura Meridiane, 1980, Romania.

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu