Clovis I

Clovis I

Clovis, un nou Constantin. Relatarea lui Grigore din Tours.

Regina nu contenea să-l roage să-l recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să se lepede de idoli, dar nu l-a putut convinge în nici un chip până când a izbucnit în cele din urmă, cândva, războiul împotriva Alamanilor. Astfel, nevoia l-a silit să mărturisească, ceea ce până atunci voinţa tăgăduise. De fapt, înfruntarea dintre cele două armate s-a transformat într-un cumplit măcel, iar armata lui Clovis era pe punctul de a fi nimicită. Văzând aceasta, şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu căinţă, mişcat până la lacrimi, a spus:

Isuse Christoase pe care Clotilda Te declară fiul lui Dumnezeu celui viu, care binevoieşti să le dai ajutor celor care suferă şi să le hărăzeşti victoria celor care speră în Tine, cer cu smerenie slava ajutorului tău. Dacă îmi dăruieşti victoria asupra duşmanilor mei, şi eu voi fi încercat acea putere pe care oamenii ce predică numele Tău spun că Tu ai dovedit-o, voi crede în Tine şi mă voi boteza în numele Tău. Mi-am rugat zeii, dar, după cum mi s-a dovedit, s-au abţinut să-mi vină în ajutor, ceea ce mă face să cred că ei nu sunt înzestraţi cu nici o putere de vreme ce nu aleargă în ajutorul celor care-i ascultă. Aşadar, pe Tine te rog, în Tine doresc să cred dacă mă vei scăpa de duşmanii mei.

Cum a spus acestea, Alamanii şi-au întors spatele şi au început să fugă. Văzându-şi regele ucis, ei s-au închinat lui Chlodovech spunându-i:

Te rugăm, nu mai lăsa poporul să piară, de acum suntem ai tăi.”

Atunci, el a oprit lupta, s-a adresat oştirii, şi, întorcându-se în pace, i-a povestit reginei că a meritat să obţină victoria prin invocarea numelui lui Hristos. Acestea s-au întâmplat în al cinsprezecelea an al domniei lui.

Atunci regina l-a chemat în taină pe sfântul Remigius, episcop al oraşului Reims, şi l-a rugat să strecoare în cugetul regelui cuvântul mântuirii. Episcopul l-a adus pe acesta şi, între patru ochi, a început să-l convingă să creadă în Dumnezeu adevărat, făcătorul cerului şi al pământului, şi să renunţe la idolii care nu pot fi de nici un folos, nici lui, nici altora.

Atunci el a zis:

Preasfinte părinte, eu te ascult cu bucurie, dar se mai împotriveşte un lucru: poporul care mă urmează nu vrea să-şi părăsească zeii. Cu toate acestea, voi merge şi le voi vorbi urmând cuvintele tale.”

Adunându-i apoi, şi chiar înainte de a vorbi fiind precedat de puterea Domnului, întregul popor a strigat deodată:

Îi alungăm pe zeii muritori, rege pios, şi suntem gata să-l urmăm pe zeul nemuritor pe care-l predică Remigius.”

Vestea a fost adusă episcopului care, plin de o mare bucurie, a pus să fie pregătit baptisteriul. Străzile erau pavoazate cu pânze colorate, biserica era împodobită cu panglici albe, cristelniţa era primenită, mirosul de tămâie se răspândea, lumânările parfumate străluceau, şi întregul baptisteriu era îmbălsămat de arome divine.

Într-atât îi copleşea Domnul pe cei prezenţi cu duhul Său încât se credeau strămutaţi în raiul înmiresmat. Atunci, regele a cerut să fie primul botezat de pontif. El a înaintat, precum un nou Constantin, spre baptisteriu pentru a şterge vechea lepră şi pentru a spăla cu o apă proaspătă vechile fapte murdare şi păcătoase.

Pe când se înfăţişa botezului, sfântul Domnului i-a spus, cu vorba sa clară, aceste cuvinte:

Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

Cronicile de la St. Denis.

În acea vreme regele era încă în greşeala idolatriei sale şi a mers la război cu Alamanii pe care dorea să-i aducă sub ascultarea sa. Bătălia a fost lungă, mulţi fiind ucişi de ambele părţi, pentru că Francii luptau pentru a obţine glorie şi răsplată iar Alamanii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea.

Când regele a văzut mulţimea celor ucişi din rândul oamenilor săi şi curajul duşmanilor săi şi-a dat seama că dezastrul e mai aproape decât victoria. Atunci, el a privit spre cer cu umilinţă şi a spus:

Preaputernice Dumnezeu pe care regina mea Clothilda îl venerează şi-l adoră cu inima şi sufletul, mă leg să fiu în slujba credinţei tale pentru totdeauna dacă îmi dai acum victoria asupra duşmanilor mei. […]

Regele s-a întors după victorie în pământul Francilor. A mers la Reims şi i-a spus reginei jurământul său şi amândoi au adus mulţumire Domnului Nostru. Regele a făcut mărturisirea de credinţă din inimă şi cu bună şi dreaptă dorinţă. Regina, care era nespus de bucuroasă de convertirea domnului ei, a mers pe dată la sfântul Remi, pe atunci arhiepiscopul oraşului. Imediat el s-a grăbit la palat să-l înveţe pe Rege în ce fel poate deveni supusul Domnului pentru că mintea lui era încă în îndoială. El s-a prezentat curajos în faţa sa deşi, cu puţină vreme înainte, el nu îndrăznise să vină înaintea lui.

Când sfântul Remi a predicat regelui credinţa creştină şi l-a învăţat calea Crucii, şi când regele a cunoscut ce era credinţa, Chlodovechus a promis energic că de atunci înainte el nu va mai sluji pe nimeni în afara atotputernicului Dumnezeu. După aceea el a spus că va pune la încercare inimile şi dorinţele căpeteniilor şi poporului de jos, pentru că îi va converti mai uşor prin mijloace şi cu vorbe blânde decât dacă ar fi fost convertiţi prin forţă; şi această metodă a părut cea mai bună sfântului Remi.

Poporul şi căpeteniile au fost adunate la ordinul regelui, care a venit în mijlocul lor şi le-a spus:

“Căpetenii ale Francilor, mi se pare foarte folositor ca voi să ştiţi mai întâi cine sunt acei zei pe care-i veneraţi. Pentru că suntem siguri de înşelăciunea lor, noi venim cu adevărat liberi întru cunoaşterea Celui care este adevăratul Dumnezeu. Aflaţi cu încredere că acelaşi Dumnezeu pe care îl predic eu vouă acum este cel care v-a dat victoria asupra duşmanilor în bătălia din urmă, împotriva Alamanilor. Aşadar, ridicaţi-vă inimile în speranţă şi cereţi-I Apărătorului Suveran să vă dea tuturor ceea ce doriţi: salvarea sufletelor şi victoria asupra duşmanilor.”

Când Regele plin de credinţă a povăţuit în acest mod şi şi-a mustrat poporul, cu toţii au alungat din inimile lor necredinţa şi l-au recunoscut pe Creatorul lor.

Când, la scurtă vreme, Chlodovechus a plecat la biserică pentru botez, Sfântul Remi a pregătit o mare procesiune. Străzile din Reims erau împodobite cu flamuri şi tapiţerii. Biserica era ornată. Baptisteriul era acoperit cu uleiuri şi cu tot feluri de parfumuri. Oamenii credeau că respirau deja desfătările raiului. Cortegiul a ieşit din palat, clericii deschizând cale purtând Sfintele Evanghelii şi cruci şi flamuri, cântând imnuri şi psalmi. Apoi a venit episcopul ducându-l pe rege de mână, apoi regina împreună cu suita.

Pe drum Regele l-a întrebat pe episcop dacă acesta e Regatul Cerurilor pe care i l-a promis. Episcopul a răspuns:

Nu. Acesta e drumul care duce spre el.”

Atunci când în Biserică, în timpul botezului, sfântul părinte şi-a ridicat ochii spre ceruri în rugăciune tăcută şi a plâns, imediat, un porumbel, alb precum zăpada, a coborât aducând în ciocul său o sticluţă de ulei sfinţit. O mireasmă încântătoare se răspândea din el, provocându-le celor din apropiere o inexplicabilă plăcere. Sfântul episcop a luat sticluţa şi, brusc, porumbelul a dispărut. Transfigurat de bucurie la vederea acestui neasemuit miracol, regele s-a lepădat de Satana, de fastul şi de lucrările sale, şi a cerut din inimă botezul.

În clipa în care regele şi-a aplecat capul deasupra fântânii vieţii, pontiful a strigat:

Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

După ce a spus profesiunea de credinţă cea dreaptă, regele a fost scufundat de trei ori în apa botezului.

Apoi, în numele sfintei şi nedespărţitei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – prelatul l-a uns cu uleiul divin.Două surori ale regelui şi 3000 dintre războinicii franci şi un mare număr de femei şi copii au fost de asemenea botezaţi. […]

Unii Franci au rămas păgâni şi au găsit un conducător în persoana prinţului Ragnachairus, dar acesta a fost predat în lanţuri lui Chlodovechus, care l-a încredinţat morţii.