ZALMOXIS – UN ZEU PROFET SAU UN PROFET DIVINIZAT

Leave a comment

Iata marturiile lui Herodot despre Zalmoxis:

“Asa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost in Samos robul lui Phytagoras, care era fiul lui Menesarcos.

Dupa aceea, ajungand liber, stranse bogatii mari si dupa ce se imbogati se intoarse in patria lui; aici a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, in care se spune ca ii primea pe si ii punea pe fruntasii tarii sa benchetuiasca, invatandu-i ca nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un loc anume unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile.

In vreme ce savarsea cele amintite si spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit sa i se construiasca o locuinta sub-pamanteana.

Cand a fost gata, Zalmoxis a disparut din mijlocul tracilor si, coborand in locuinta lui de sub pamant, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba, jelindu-l ca pe un mort.

In al patrulea an el le-a aparut si astfel, Zalmoxis facu vrednice de credinta invataturile lui. In privinta lui Zalmoxis si a locuintei sale sub-pamantene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare insa, ca el a trait cu multi ani inainte de Phytagoras. Fie Zalmoxis om, ori vreun demon de-al getilor, sa-i fie de bine “. (Herodot,” Istorii “, IV, 94, 95).

Dupa cum vedem, naiva identificare a Zeului Zalmoxis cu un sclav al lui Phytagoras devenit liber si bogat o contesta chiar Herodot. Si atunci de ce sa o credem noi?… Relatari asemanatoare sunt facute si de Hellanicos din Mitilene, de catre Platon, de Mnasea (acesta il considera pe Zalmoxis chiar un Cronos!), de catre Diodor din Sicilia, de Strabon mai ales, de Apulleius, de Lucian din Samosata, de Origen, de catre Porphyrius (232-304), Iulian Apostolatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria.

Toti acestia au auzit si vorbit de Zalmoxis care a ramas in amintirea oamenilor ca un Zeu al imparatiei sub-pamantene, cum de altfel si Eminescu il descrie in poezia “Strigoii “.

“Pe un jilt taiat in stanca sta teapan, palid, drept,

Cu carja lui in mana, preotul pagan si drept…”

Pe Zalmoxis lituanienii il preiau ca Zemeuks, acest nume insemnand pamant, tara. El este Zeul din adancurile Pamantului, vegetatiei, rodniciei, Zeul plugarilor si pastorilor.

Daca Gebeleizis le fagaduia nemurirea sufletului (ritul incinerarii mortilor apartinandu-i), Zalmoxis le promitea adeptilor sai nemurirea completa, atat a sufletului, cat si a trupului (ritul inmormantarii fiind inhumarea), sufletele credinciosilor continuand sa traiasca in regatul Zeului sub-pamantean (precum Arald, copilul rege, alaturi de Maria, regina Dunareana din poezia “Strigoii”).

Ideea nemuririi Zamolxiene era etica tinerilor razboinici, “lupii daci” care se bucurau la moarte si radeau in fata acesteia tocmai pentru a-si arata nepasarea fata de ea si a ajunge in plaiurile sub-pamantene ale Zeului.

Acestia luptau si mureau veseli sub stindardul “capului de lup”, pe care-l vom intalni si la macedoneni, ca de altfel si mai tarziu la legiunile “romane”, formate din tracii din zona ocupata de romani.

Sacrificiile umane in scopuri religioase au fost unice in Europa, fiind intilnite numai la traci. Din acest punct de vedere, interesanta pare asemanarea cu riturile religioase ale civilizatiei aztece, despre a carei populatie Edgar Cayce afirma ca ar fi descendenta directa a atlantizilor (locuitorii fostului continent Atlantis, a carui ultima portiune de uscat s-a scufundat in mijlocul oceanului Atlantic in urma cu 12600 de ani).

Sa fie oare aceasta asemanare un indiciu, conform sugestiei facute de o prietena apropiata, asupra originii comune a indienilor din America Centrala si a tracilor?…

Odata la cinci ani i se trimitea lui Zalmoxis un “sol” care sa-i comunice acestuia dorintele populatiei. Acesta era aruncat in sulitele ascutite ale tovarasilor sai. Daca avea ghinionul sa nu moara imediat, acesta era insultat, batjocorit si un alt “sol” era ” trimis “imediat pentru a duce mesajul Zeului sub-pamantean.

In timp ce Zalmoxis era un zeu sub-pamantean, Gebeleizis era Zeul ceresc. Descoperilrile din muntii Orastiei, cat si a marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza cu asezarea ritmica a stalpilor sai, presupun efectuarea unor observatii celeste.

Sapaturile arheologice facute sub conducerea clujanului Constantin Daicoviciu au scos la iveala in zona Gradistea Muscelului (muntii Orastiei) nu numai un complex de sanctuare, dar si un probabil original calendar dacic, cat si urmele unei scari care probabil conducea la un loc sub-pamantean de cult religios.

De la un intelept ca Socrate citat de un altul ca Platon, aflam ca Zalmoxis a fost pe langa un medic psiho-terapeut si un… mag: o persoana careia stramosii nostri ii datoreaza statutul spiritual, ca cea mai dreapta si umana oranduire sociala pe care a avut-o lumea antica.

Am fost un “stat spiritual”, creatie a celor initiati de Zalmoxis de catre marii preoti de pe muntele sfant Kogaion, motiv pentru care hotarele noastre au ramas mereu aceleasi, chiar daca de-a lungul timpului au aparut unele suprapuneri de populatie ori impartiri teritoriale artificiale.

Cum a spus domnul Alexandru Strachina in “Pe urmele stramosilor uitati”: “Apa trece, iar noi… ramanem”. Este de-a dreptul ciudat cum istoricii nostri isi pot justifica nepasarea fata de toate acestea.

Pentru conturarea unui cult solar la traco-geto-daci, Dr. Mariana Marcu, in “Repere lingvistice arhaice romanesti”, mentioneaza “calaretul trac” Heros, pomenit si in Egipt in unele documente epigrafice (ca Herou, fiul Soarelui), iar unii cercetatori au sustinut ca aceasta Divinitate n-ar fi decat o noua ipostaza a lui Horus…

Mitul cavalerului trac este greu de inteles. Uneori el are in jurul capului un nimb solar, o rozeta cu patru foi. El a fost asimilat de catre populatia greaca odata cu sosirea acesteia in Peninsula Balcanica intre 1900 – 1400 B.C. ca Divinitate suprema, Zeus, cunoscut si sub alte nume ca Nefelegeretes (de fapt numele grecizat al lui Nebeleizis) – “Cel care aduna norii “, Ombrios – “Zeul ploii “, Keraunos – “Cel care fulgera” si altele.

Mitul cavalerului trac constituie in traditia romaneasca (daco-romana, aromana, macedoneana) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarna, crestine. C. Cinodaru remarca cu surprindere ca tracii aveau in Aprilie “serbarile pagane” tinute in cinstea eroului trac. Odata cu consolidarea crestinismului in spatiul traco-dac, aceasta sarbatoare a fost inlocuita cu cea a Sfantului Gheorghe, Sfant a carui iconografie a fost inspirata de cea a cavalerului trac. In unele colinde numele Sfantului Gheorghe se schimba cu cel a lui Isus, aparand in felul acesta o totala contradictie intre versurile colindului si momentul in care acesta se canta, respectiv anotimpul iernii:

“Pe luncile Soarelui,

Flori vinetitoare de mar.

Gradina cu florile lerui Doamne,

Flori dalbe, flori de mar,

Ler de mar, florile-s dalbe”

Sau:

“… Calutul lui negru pintenog

Luciu ca un corb

Pa chivara lui taiata in sageata,

Pe ochi cam plecata

Ba sulita lui

Duratul de vara,

Fulgerul de seara…”

Oricine poate vedea ca in aceasta colinda nu se pomeneste nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotriva, se aminteste clar despre cel al verii sI, in plus, de “fulgerul de seara” care era simbolul Zeului trac Gebeleizis. Mai aveti vreo indoiala?…

Si in alte cicluri de colinde de Craciun, alaturi de Soarele personificat apare si sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului intors de la vanatoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la traco-daci era sarbatorit primavara, asa cum de fapt i se precizeaza ambianta si in colindele de Craciun la vremea renasterii naturii si a infloririi “florilor dalbe de mar”.

Iar daca in acest mozaic mitologic romanesc pelasgian, trac, geto-dac, cum vreti sa-i spuneti, ne-am redescoperit impreuna credinta uitata in Marele Zeu Gebeleizis, Marea Zeita Bendis, Zeita focului si a vetrei, Histia, tot nu v-am spus inca nimic daca nu l-am mentionat pe Marele Zeu al Razboiului, Ares.

Ovidius (43 B.C. – 17 A.D.) aminteste pe “getul” care se inchina lui Ares, Marte, Zeu al Razboiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai putin, ca “Marte s-a nascut in tara tracilor”. Si daca-l mai ascultam si pe Iordanes, acesta declara ca “getii l-au adorat intotdeauna printr-un cult foarte salbatic pe Marte si jertfele lui erau prizonierii ucisi”.

Si ne mai miram ca Vlad Tepes, “Dracula” cum le place americanilor sa-l numeasca”, tragea in teapa” de vii aproape 40000 de turci intr-o zi!… Pe de alta parte, pe Columna lui Traian este prezentat probabil cel mai vechi Zeu al Razboiului, crunt si feroce, care-si cerea sangeroase sacrificii umane. Aici apare scena torturarii prizonierilor romani de catre… femeile dace!

In Sudul Dunarii populatia tracica mai sarbatorea si pe Zeul Vitei-de-Vie, patronul bauturii ametitoare, preluat in fuga din nou de greci, care de asta data amintesc cu putin inainte de reantoarcerea lui Dionysus acasa, in Tracia, el s-a initiat in misterele frigiene, la insistentele bunicii sale! Nu numai vita de vie era planta favorita a Zeului, ci si iedera.

Frunzele acestei plante, mestecate de adoratori, produceau in acestia betia, ba chiar o stare temporara de nebunie, manie. Astfel nu e de mirare faptul ca cea mai populara sarbatoare a tracilor era dedicata Zeului Vitei de vie, toamna, la culesul viilor si la storsul strugurilor. Ea avea loc in fiecare an (unii cercetatori sustin ca ea ar fi avut loc la trei ani). Cand vinul fierbea, noaptea avea loc petrecerea propriu-zisa, la lumina tortelor, cu multa risipa din aceasta bautura, petrecere care tinea pana in zorii zilei.

Poate de aceea tracii erau poligami. Herodot descrie ca fiecare dintre ei tinea mai multe neveste; cand unul dintre ei murea, aparea o mare problema pentru femeile lui, respectiv trebuia gasita cea care a fost cea mai iubita de defunct si apoi sugrumata de cea mai apropiata ruda si ingropata impreuna cu barbatul ei. Celelalte femei incercau o mare durere si rusine sa nu fie alese (Herodot, “Istorii”, Cartea a V-a, 5 si 8).

Opus cultului dezmatat al Zeului Vitei de Vie, este cultul preotului trac, simbolul vietii viitoare si frumoase, dedicat binelui oamenilor si vietuitoarelor. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geti, “Domnul Noptii”, preluat mai tarziu de catre greci sub numele de Orfeus. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca Misterele Orfeice se celebrau noaptea.

Gratie esoterismului ei, religia geto-tracilor nu era cunoscuta profund decat de preoti si cativa initiati. Neavand acces la misterele Zamolxiene, scriitorii greci si romani nu ne-au lasat prea multe stiri in aceasta privinta.

Dar sa revenim la cultul “Domnului Noptii”, un cult civilizator, un cult al muzicii, care imblanzea nu numai oamenii, dar si animalele, potolindu-le pornirile violente, domolindu-le instinctele raufacatoare. Strabon cunostea si alte amanunte despre preotii sau “profetii” pelasgi, anume ca acestia erau oameni atotstiutori, priceputi la interpretarea viselor si a oracolelor, a semnelor Divine si ca locuiau in salasuri subterane (katagoian sau kagoian).

Despre Orfeus legendele elene si romane, spuneau ca era trac, printul kycon-ilor, etnonim apropiat de kogoian. Cetatea natala a lui Orfeus era Dion. El venea din legendarul Kogoian, lacas al lui Zalmoxis.

zalmoxis_aleksandrovo

O posibila reprezentare a lui Zamolxis

The Aleksandrovo tomb is a Thracian burial mound and tomb excavated near Aleksandrovo, South-Eastern Bulgaria, dated to circa 4th century BCE.  Bulgarian archaeologist Georgi Kitov examined the tomb in 2001, discovering a round chamber of about 3 meters (10 ft) in diameter, accessible through a small antechamber and a tunnel, approximately 6 meters (20 ft) long. Both, antechamber and main chamber are decorated with well-preserved frescoes. The fresco in the main chamber depicts a hunting scene where a boar is attacked by a mounted hunter and a naked man wielding a double-axe. The scene is interpreted as mythological, the naked man representing Zalmoxis, the Thracian solar god corresponding to Zeus.

Mormantul tracic de la Aleksandrovo, secolul IV i.e.n. (Arheologii bulgari au interpretat omul dezbracat din partea dreapta ca fiind o reprezentatie a lui Zamolxis)

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

Gebeleizis si Bendis

3 Comments

Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure. More

MARELE ZEU GEBELEIZIS SI MAREA ZEITA BENDIS

3 Comments

Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea.

El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă.

Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Cavalerul Trac. Acesta face parte din tezaurul de la Surcea (sat, comuna Zabala , jude]ul Covasna). El a fost descoperit intamplator in 1934. El se compunea din doua talere de argint cu desen figurat, patru talpi de cupa cu picior, sase nicovale de argint si mai multe bucati de argint brut. Dupa cum putem vedea, talerul mare, oval, cu chenar in relief, decorat cu dinti de lup, are inauntrul lui un calaret trac, tipic, cu parul pieptanat in plete si cu un costum lipit de trup. Are spada la brau iar deasupra lui zboara un corb, vechiul Corb Pelasgic, descris de unii "binevoitori" drept vultur. Acest corb pelasgic va ajunge intr-un tarziu, ca simbol, chiar pe emblema Tarii Romanesti purtand in cioc vechea cruce pelasga; timpul si "istoria" il vor transforma intr-un "vultur" (ce ironie a sortii si ce decadere) purtand in plisc crucea crestina.

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – “călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar “ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!

Gebeleizis

Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.

Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?

În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.

În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.

Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!

Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.

Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.

Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.

Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele ” legi frumoase “- Codul Beleaginilor.

Marea Zeita Bendis. Medalion din teracota, Muzeul de istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, inv. A1/941. C. Daicoviciu si colaboratorii, Santierul arheologic de la Gradistea Muncelului. Geto-Dacii, I. Miclea si R. Florescu, Editura Meridiane, 1980, Romania.

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

Convertirea francilor la creştinism şi botezul lui Clovis I

Leave a comment

Clovis I

Clovis I

Clovis, un nou Constantin. Relatarea lui Grigore din Tours.

Regina nu contenea să-l roage să-l recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să se lepede de idoli, dar nu l-a putut convinge în nici un chip până când a izbucnit în cele din urmă, cândva, războiul împotriva Alamanilor. Astfel, nevoia l-a silit să mărturisească, ceea ce până atunci voinţa tăgăduise. De fapt, înfruntarea dintre cele două armate s-a transformat într-un cumplit măcel, iar armata lui Clovis era pe punctul de a fi nimicită. Văzând aceasta, şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu căinţă, mişcat până la lacrimi, a spus:

Isuse Christoase pe care Clotilda Te declară fiul lui Dumnezeu celui viu, care binevoieşti să le dai ajutor celor care suferă şi să le hărăzeşti victoria celor care speră în Tine, cer cu smerenie slava ajutorului tău. Dacă îmi dăruieşti victoria asupra duşmanilor mei, şi eu voi fi încercat acea putere pe care oamenii ce predică numele Tău spun că Tu ai dovedit-o, voi crede în Tine şi mă voi boteza în numele Tău. Mi-am rugat zeii, dar, după cum mi s-a dovedit, s-au abţinut să-mi vină în ajutor, ceea ce mă face să cred că ei nu sunt înzestraţi cu nici o putere de vreme ce nu aleargă în ajutorul celor care-i ascultă. Aşadar, pe Tine te rog, în Tine doresc să cred dacă mă vei scăpa de duşmanii mei.

Cum a spus acestea, Alamanii şi-au întors spatele şi au început să fugă. Văzându-şi regele ucis, ei s-au închinat lui Chlodovech spunându-i:

Te rugăm, nu mai lăsa poporul să piară, de acum suntem ai tăi.”

Atunci, el a oprit lupta, s-a adresat oştirii, şi, întorcându-se în pace, i-a povestit reginei că a meritat să obţină victoria prin invocarea numelui lui Hristos. Acestea s-au întâmplat în al cinsprezecelea an al domniei lui.

Atunci regina l-a chemat în taină pe sfântul Remigius, episcop al oraşului Reims, şi l-a rugat să strecoare în cugetul regelui cuvântul mântuirii. Episcopul l-a adus pe acesta şi, între patru ochi, a început să-l convingă să creadă în Dumnezeu adevărat, făcătorul cerului şi al pământului, şi să renunţe la idolii care nu pot fi de nici un folos, nici lui, nici altora.

Atunci el a zis:

Preasfinte părinte, eu te ascult cu bucurie, dar se mai împotriveşte un lucru: poporul care mă urmează nu vrea să-şi părăsească zeii. Cu toate acestea, voi merge şi le voi vorbi urmând cuvintele tale.”

Adunându-i apoi, şi chiar înainte de a vorbi fiind precedat de puterea Domnului, întregul popor a strigat deodată:

Îi alungăm pe zeii muritori, rege pios, şi suntem gata să-l urmăm pe zeul nemuritor pe care-l predică Remigius.”

Vestea a fost adusă episcopului care, plin de o mare bucurie, a pus să fie pregătit baptisteriul. Străzile erau pavoazate cu pânze colorate, biserica era împodobită cu panglici albe, cristelniţa era primenită, mirosul de tămâie se răspândea, lumânările parfumate străluceau, şi întregul baptisteriu era îmbălsămat de arome divine.

Într-atât îi copleşea Domnul pe cei prezenţi cu duhul Său încât se credeau strămutaţi în raiul înmiresmat. Atunci, regele a cerut să fie primul botezat de pontif. El a înaintat, precum un nou Constantin, spre baptisteriu pentru a şterge vechea lepră şi pentru a spăla cu o apă proaspătă vechile fapte murdare şi păcătoase.

Pe când se înfăţişa botezului, sfântul Domnului i-a spus, cu vorba sa clară, aceste cuvinte:

Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

Cronicile de la St. Denis.

În acea vreme regele era încă în greşeala idolatriei sale şi a mers la război cu Alamanii pe care dorea să-i aducă sub ascultarea sa. Bătălia a fost lungă, mulţi fiind ucişi de ambele părţi, pentru că Francii luptau pentru a obţine glorie şi răsplată iar Alamanii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea.

Când regele a văzut mulţimea celor ucişi din rândul oamenilor săi şi curajul duşmanilor săi şi-a dat seama că dezastrul e mai aproape decât victoria. Atunci, el a privit spre cer cu umilinţă şi a spus:

Preaputernice Dumnezeu pe care regina mea Clothilda îl venerează şi-l adoră cu inima şi sufletul, mă leg să fiu în slujba credinţei tale pentru totdeauna dacă îmi dai acum victoria asupra duşmanilor mei. […]

Regele s-a întors după victorie în pământul Francilor. A mers la Reims şi i-a spus reginei jurământul său şi amândoi au adus mulţumire Domnului Nostru. Regele a făcut mărturisirea de credinţă din inimă şi cu bună şi dreaptă dorinţă. Regina, care era nespus de bucuroasă de convertirea domnului ei, a mers pe dată la sfântul Remi, pe atunci arhiepiscopul oraşului. Imediat el s-a grăbit la palat să-l înveţe pe Rege în ce fel poate deveni supusul Domnului pentru că mintea lui era încă în îndoială. El s-a prezentat curajos în faţa sa deşi, cu puţină vreme înainte, el nu îndrăznise să vină înaintea lui.

Când sfântul Remi a predicat regelui credinţa creştină şi l-a învăţat calea Crucii, şi când regele a cunoscut ce era credinţa, Chlodovechus a promis energic că de atunci înainte el nu va mai sluji pe nimeni în afara atotputernicului Dumnezeu. După aceea el a spus că va pune la încercare inimile şi dorinţele căpeteniilor şi poporului de jos, pentru că îi va converti mai uşor prin mijloace şi cu vorbe blânde decât dacă ar fi fost convertiţi prin forţă; şi această metodă a părut cea mai bună sfântului Remi.

Poporul şi căpeteniile au fost adunate la ordinul regelui, care a venit în mijlocul lor şi le-a spus:

“Căpetenii ale Francilor, mi se pare foarte folositor ca voi să ştiţi mai întâi cine sunt acei zei pe care-i veneraţi. Pentru că suntem siguri de înşelăciunea lor, noi venim cu adevărat liberi întru cunoaşterea Celui care este adevăratul Dumnezeu. Aflaţi cu încredere că acelaşi Dumnezeu pe care îl predic eu vouă acum este cel care v-a dat victoria asupra duşmanilor în bătălia din urmă, împotriva Alamanilor. Aşadar, ridicaţi-vă inimile în speranţă şi cereţi-I Apărătorului Suveran să vă dea tuturor ceea ce doriţi: salvarea sufletelor şi victoria asupra duşmanilor.”

Când Regele plin de credinţă a povăţuit în acest mod şi şi-a mustrat poporul, cu toţii au alungat din inimile lor necredinţa şi l-au recunoscut pe Creatorul lor.

Când, la scurtă vreme, Chlodovechus a plecat la biserică pentru botez, Sfântul Remi a pregătit o mare procesiune. Străzile din Reims erau împodobite cu flamuri şi tapiţerii. Biserica era ornată. Baptisteriul era acoperit cu uleiuri şi cu tot feluri de parfumuri. Oamenii credeau că respirau deja desfătările raiului. Cortegiul a ieşit din palat, clericii deschizând cale purtând Sfintele Evanghelii şi cruci şi flamuri, cântând imnuri şi psalmi. Apoi a venit episcopul ducându-l pe rege de mână, apoi regina împreună cu suita.

Pe drum Regele l-a întrebat pe episcop dacă acesta e Regatul Cerurilor pe care i l-a promis. Episcopul a răspuns:

Nu. Acesta e drumul care duce spre el.”

Atunci când în Biserică, în timpul botezului, sfântul părinte şi-a ridicat ochii spre ceruri în rugăciune tăcută şi a plâns, imediat, un porumbel, alb precum zăpada, a coborât aducând în ciocul său o sticluţă de ulei sfinţit. O mireasmă încântătoare se răspândea din el, provocându-le celor din apropiere o inexplicabilă plăcere. Sfântul episcop a luat sticluţa şi, brusc, porumbelul a dispărut. Transfigurat de bucurie la vederea acestui neasemuit miracol, regele s-a lepădat de Satana, de fastul şi de lucrările sale, şi a cerut din inimă botezul.

În clipa în care regele şi-a aplecat capul deasupra fântânii vieţii, pontiful a strigat:

Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

După ce a spus profesiunea de credinţă cea dreaptă, regele a fost scufundat de trei ori în apa botezului.

Apoi, în numele sfintei şi nedespărţitei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – prelatul l-a uns cu uleiul divin.Două surori ale regelui şi 3000 dintre războinicii franci şi un mare număr de femei şi copii au fost de asemenea botezaţi. […]

Unii Franci au rămas păgâni şi au găsit un conducător în persoana prinţului Ragnachairus, dar acesta a fost predat în lanţuri lui Chlodovechus, care l-a încredinţat morţii.

Limba dacă

4 Comments

the-golden-ring-from-ezerovo

"Inelul de Aur" de la Ezerovo, Bulgaria

Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele “ă” şi “ş” au rămas din limba dacă, respectiv iliră, limbi care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ş a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M” (vezi şut – şutina).

Etrusca însă, nu avea sunetele “b”, “d” şi “g”.

Datorită alfabetului grec şi cel latin, sunetul “ş” nu putea fi reprodus în scris, aşa încât au fost preluate cuvinte din limbile dacă şi iliră, în care “ş” a fost înlocuit cu “s”. Similar, “ă” din limba dacă a fost înlocuit cu “a” sau “o”, iar î a fost înlocuit cu i, în limbile greacă şi latină.

Existenţa lui “ă” în limba română nu poate fi explicată decât prin existenţa acestui sunet în limba dacă. Aceasta pune într-o nouă lumină originea “latină” a cuvintelor româneşti care conţin sunetul “ă”. Putem vorbi, în aceste situaţii doar de o origine comună a acestor cuvinte, anterioară cuceririi daciei de către romani şi chiar anterioară apariţiei romanilor. Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”.
Marea majoritate a cuvintelor româneşti care încep cu litera î, sunt cuvinte compuse, având prefixele “îm” (aprox. 400 cuvinte) sau “în” (aprox. 1700 cuvinte). Numai câteva au corespondente in limba latină, care încep cu “im” sau “in” şi numai câteva provin prin compunerea cu cuvinte de origine franceză. În exemplele de mai jos sunt prezentate şi două cuvinte compuse fără prefixele menţionate, care au fost preluate în limba latină, fără a mai prezenta forma compusă:

armăsar – admissarius , lingură – lingula.

În plus, ele indică şi originea dacă a cuvintelor componente: armă, sar, ling, gură. Aceeaşi remarcă poate fi făcută şi pentru majoritatea cuvintelor compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. În plus, la aceste cuvinte se pot identifica noi sensuri.

În limba dacă, ”ş” apare adesea la sfârşitul cuvântului, la fel cum apare “os” în limba greacă. Mai jos sunt date două exemple de cuvinte dace, la care “ş” a fost grecizat în “os”: samuş – samos, criş – chrysos. Au fost identificate şi două cuvinte conţinând litera ş care au corespondent în limba etruscă: Mariş şi şut.

Prescurtări: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – dicţionarul explicativ al limbii române.

1. altoi (D) = care înalţă, înnobilează. Cuvântul a rămas in limba română cu sensul îngust de vlăstar pentru înnobilarea (înălţarea în sens figurat) unei plante. Sensul iniţial poate fi intuit în sensul figurat al verbului a altoi: a bate cu scopul de a înnobila, înălţa pe un copil, de unde şi zicala: “unde dă tata, creşte”.

2. alt (D) = altum (L) = înalt. În limba română, cuvântul alt şi cele compuse cu el ca prefix, au căpătat sensul de diferit. Totuşi, expresia “asta (aşa) e altceva” are de obicei sensul de “asta (aşa) nu mai este greşit”, altceva însemnând ceva diferit, dar în sens pozitiv (înălţător). Sensul original al cuvântului alt a fost păstrat în cuvintele altoi şi înalt = în+alt ca în expresia “înaltul cerului” = în+altul cerului adică în înălţimea cerului.

3. armăsar (D) = admissarius (L) = armăsar. Armăsar este compus din cuvintele dace “armă” şi “sar”, desemnând calul (vezi samsar) care transportă un om înarmat. Corespondentul latin nu mai păstrează forma compusă, aceasta indicând că a fost preluat şi latinizat cu sufixul “us”. La fel a fost preluat în latină şi cuvântul armă ca “arma”. Zeul Marte a fost preluat de romani de la daci, la care era numit Ares

4. arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A “aresta” este compus din cuvintele dace Ares şi “sta”, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul “sta” apare cu forma “stai” în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări) desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

5. bărbat (D) = barbatos/varvatos (G) = barbatus (L) = bărbat. Bărbat este rădăcină atât pentru corespondentul grec, cât şi pentru cel latin. În insula Corfu există o localitate numită Barbatos. Limba greacă este anterioară celei latine, deci bărbat nu este de origine latină. Nu poate fi nici de origine greacă, deoarece barbatos/varvatos este un cuvânt prehelenic, rar folosit în greaca veche. Bărbat este şi numele fratelui lui Litovoi, un alt nume dac.

6. boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvintul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliti in Danemarca, numită Dachia în evul mediu.

7. cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, “cel” avea o conotaţie sacră, ca în: “cel de pe comori” sau “cel mai cel”. “Acel” avea sensul de “al lui Cel”, deci este posibil ca Cel să fi fost la daci, zeiţa mamă, ca şi la etrusci. “Celu” era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac “acel”. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î.C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (“clan” = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. “Celius Tuscorum lingua September mensis dicitur” se traduce din latină: “celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie” (vezi Testimonia Linguae Etruscae, 801, 824). Deci luna recoltei, era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. celar (D) = cela (E) = încăpere subterană, pivniţă, celar. Ambele cuvintele derivă din rădăcina “cel”. (vezi “cel”). Cuvântului românesc celar îi corespunde “chilear” (pivniţă) în dialectul aromân. Ulterior, cuvântul etrusc “cela” a căpătat sensul de încăpere, cameră, îndepărtându-se de legătura cu rădăcina “cel”, zeiţa subpământeană. El a fost preluat în limba latină ca “cella”.

9. criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului „os”, deci cuvântul grecesc derivă din cel dac.

10. crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

11. gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul “suangela”, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

12. haita (D) = Aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

13. jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Jurământ vine de la rădăcina dacă “jur”, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din “juriu”. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin “juramentum” este deci împrumutat din limba dacă.

14. lăpuş (D) = lapus (L) = iepure. Lăpuş apare în multe toponime, precum şi în Lăpuşneanu, dar sensul său a dispărut în limba română.

15. ler (D) = ler (E) = Dumnezeu.

16. leu/lev? (D) = lev (E) = leu. Existenţa, atât în limba etruscă, cât şi în limba rusă, a cuvântului “lev”, cu acelaşi sens, sugerează originea dacică a cuvântului. În DEX, cuvântul leu este trecut cu etimologie necunoscută!

17. lingură (D) = lingula (L) = lingură. Lingură este compus din cuvintele dace “ling” şi “gură”, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

18. livadă (D) = livadă. În DEX este considerat de origine slavă, de la bulgarul “livada” sau ucrainianul “levada”. Acest cuvânt nu are o formă similară în limba greacă, dar în insula Corfu există localitatea Livadia, care dovedeşte că acest cuvânt a existat în perioada prehelenică. Deci slavii au preluat acest cuvânt de la daci, transformând ă-ul, pe care nu îl au în alfabet, în a.

19. lup/lupu (D) – lup/lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, “lup” înseamnă a muri, iar “lupu” înseamnă mort. Putem presupune ca dacă “lupu” era mortul, atunci “haita” era lumea morţilor. O să râdeţi, poate, dar chiar aşa era! Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte steagul de luptă al dacilor arăta similar şi foarte probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac era probabil identică cu cea a zeului egiptean Upuaut/Wepwawet – Ophois(G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit “deschizător al drumurilor”. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

20. Mariş (D) = Mariş (E) = zeul fecundităţii şi fertilităţii. Mariş, numele dac al râului Mureş era şi numele zeului etrusc al fecundităţii, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuţi îngrijiţi de Minerva. Zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi a Devei, principalele centre ale puterii dace, este valea Mureşului.

21. miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină “agnellus”, dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori şi nu au învăţat această meserie de la romani.

22. mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a mierli, cu înţelesul de a muri.

23. mut (D) = mut (E) = care nu poate vorbi, mut. În etruscă au fost identificate cuvintele “mutna” şi “mutana”, cu sensul de sarcofag. Mut-na este de fapt un cuvânt compus ca şi pacha-na, care a fost tradus ca “ţinând sau aparţinând lui Pacha”. După aceiaşi logică, “mutna” se traduce ca “ţinând sau aparţinând lui mut”. Cuvântul etrusc pentru mort este “lupu” (vezi lup). Deci “mutna” nu înseamnă a mortului, ci a celui care nu vorbeşte (mutului).

24. oier (D) + pată (D) = oeoropata (G) = omorâtor de oameni. Oeoropata este numele dat de greci amazoanelor, care omorau păstorii şi le luau turmele. Cuvântul grecesc este compus din două cuvinte dace: oier/oeor şi pată care înseamnă a omor. Vechea expresie “fără de pată”, însemna “care nu a comis omor”.

25. Păca? (D) = Pacha (E) = echivalentul zeului grec Dionysos sau al romanului Bachus. Sunt multe cuvinte de origine dacă care încep cu păcă/păca, care conduc spre ideea că ar fi putut exista la daci un zeu similar etruscului Pacha: (a) păcăli, păcăleală, pocal, păcat, păcătui, împăcat, păcătoasă şi păhar. Păcală, din basmele româneşti , este un personaj similar satirilor de la greci, fiind posibil ca numele lui să provină de la numele unui zeu dac numit Păca. Grecii antici îl sărbătoreau pe Dionysos de anul nou. Acesta începea pe atunci, ca şi la romani, la 1 aprilie, zi rămasă peste tot în lume ca ziua păcălelilor. În această zi, Dionysus era reprezentat de un copil pus într-un coş, reprezentând renaşterea anuală a zeului, ca zeu al fertilităţii. Conotaţia negativă a cuvântului păcat a fost datorată apariţiei creştinismului, care a încercat să elimine cultul lui Dionysos. Cuvântul compus “împăcat”, precum şi derivatele sale indică sensul iniţial pozitiv al cuvântului păcat şi rolul jucat de zeul Pacha.

26. păcătoasă (D) = pachanthur (E) = echivalenta menadei (G) şi a bachantei (L) = femeie care participa la celebrarea lui Păca.

27. papar (D) = paparoina (G) = papaver (L) = mac. Macul era folosit in ritualul de aducere a ploii, numit de daci paparude. Cuvântul dac este practic rădăcina corespondentelor grecesc şi latin.

28. răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs (mult) +spun +de (despre) şi înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, deci a fost preluat din altă limbă.

29. sac (D) = sac (E) = sac.

30. samuş (D) = samos (G) = înalt. Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din munţii apuseni. Dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau.

31. sameş (D) = samos (G) = înalt. Sameş era numele unui “înalt” demnitar care strângea birurile dintr-un judeţ (zona condusă de un jude).

32. samă (D) = bir. De acolo vine “a da samă”, cu sensul de a da birul.

33. samavolnic = volnic (sau vornic) care ia sama (birul). Samavolnic şi-a schimbat sensul iniţial de titlu/funcţie de dregător luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca “samovol’nâi”.

34. samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuş, cel care transporta “sama” pe cai “sar”. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit şi în evul mediu, în saragea = sarica (turc) = călăreţ turc. Cuvântul este compus din “sar” – cal şi “agea” – conducător turc.
Existenţa în cuvântului sar în latinul “admissarius” – armăsar, dovedeşte că acesta nu este de origine turcă sau bulgară, ci a fost preluat in aceste limbi de la vlahi.

35. schistai/ktistai (D) = cei care stau separat, izolaţi, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit şi schisma.

36. sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia “a da sfoară în ţară”, adică a face turul ţării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma “sfora”. Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât şi de fir răsucit, deci “sfora” a fost preluat de greci de la daci.

37. sus (D) = sus (E) = sus.

38. şut (D) = şuti (E) = lăcaş subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria “ca şuti” sau “ta şuti”, însemnând “acesta este lăcaşul subteran”. Cuvintele etrusce pentru mormânt erau “thaure” şi “thaura”, iar cuvântul pentru lumea subpământeană era “hintha”. Numeroase obiecte mortuare poartă inscripţia “şutina”, uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieşirea din şut a minerilor înseamnă ieşirea din lăcaşul de sub pământ, nu din schimbul de lucru. În DEX se consideră ca şut provine de la germanul “schicht” – schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, se pune problema de ce şut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

39. tânăr (D) = Thanr (E). La etrusci, Thanr este o divinitate reprezentată pe anumite oglinzi, care înfăţişează scene de naştere şi copii divini.

40. tămaş (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Muşu sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură.

41. trei (D) = trei (E) = trei.

42. un (D) = un (E) = un.

43. vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul dac “vel”, cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în evul mediu, în Moldova şi Valahia (ex. vel logofăt). În limba română au rămas cuvintele derivate ca veleitate şi veleitar. La etrusci, vel preceda numele inscripţionate pe monumentele funerare. De exemplu, pe pereţii mormântului Francois de la Vulci, aparţinând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripţiile “vel saties arnza”, care se traduc “marele Saties micul Arnth”

Articol preluat de pe:

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/latinitatea/limba_daca.htm

Falusul

24 Comments

431983-the-viegeland-phallus-artsy-in-a-very-creepy-kind-of-way-1

Societatea actuala pare a fi instaurat un cult al organelor sexuale feminine. Revistele pentru femei publica tot mai des articole despre clitoris, vulva si vagin asemuindu-le cu flori gingase. Piesa Monoloagele vaginului este un succes international, iar expozitiile de nuduri feminine sau de fotografii artistice ale zonelor ascunse ale femeilor sunt la mare cautare. Vulva a devenit brusc o opera de arta.

Cum ramane cu simbolul barbatiei? Popoarele antice foloseau orice prilej pentru a imortaliza schite de falusuri, pana cand pudoarea a pus stapanire pe noi. Acum asistam la o rasturnare de situatie.

Inca de la inceputuri, falusul simbolizeaza masculinitatea, forta si chiar viata.

In Grecia si Roma Antica, imagini ale falusului erau prezente aproape peste tot. Pe vase erau pictate falusuri, sculpturile si decoratiunile le prezentau de asemenea, iar de la multe ceremonii publice nu lipseau penisurile erecte, gigantice. Aceasta obsesie/ admiratie fata de penis influenta viata sociala, privata, sistemul juridic, politic s.a.

phallus-cc-zoe52

In Roma Antica, baietii obisnuiau sa poarte pandantive aducatoare de noroc ce erau sub forma de falusuri. Casele erau decorate cu membre uriase. Rolul lor era acela de a proteja casa si de a le ura oaspetilor bunastare si fertilitate. Imaginati-va cum ar reactiona o femeie din zilele noastre daca ar intalni o statueta explicita in casa unui barbat…

crane
Undeva in Evul Mediu, penisul a devenit ceva necurat (in ambele sensuri). Sexul era pus la zid si catalogat drept arma a diavolului. Operele de arta in care era evident cultul penisului au fost fie “castrate”, fie acoperite.

Cel mai mult s-a lucrat probabil la ascunderea penisului din Dorset. Pe dealurile din Dorset, Anglia este sculptat cel mai mare penis erect – 8 m – impreuna cu purtatorul sau.

Artefactele de la Pompei sunt varianta incipienta a pornografiei. Daca astazi noi asociem termenul pornografie cu filme deocheate si poze datatoare de senzatii tari, aflati ca el a fost prima data folosit in 1850 pentru a descrie cataloagele de arta cu schitele operelor de la Pompei.

untitled

Freud este cel care a inventat conceptul de invidie fata de penis. Acest sentiment pare a fi specific numai femeilor. El este legat de sentimentul de castrare al fetitelor atunci cand descopera ca nu sunt detinatoare ale obiectului puterii. Aici intervine si teoria referitoare la complexul lui Oedip. Observand ca nu au cum sa isi domine mama, fetitele dezvolta o pasiune pentru tata si incearca sa il seduca. Teoria a fost adeseori criticata, iar pasiunea lui Freud pentru sexualitate i-a dominat obsesiv cercetarile.

Conceptul poate fi extins si la zilele noastre, numai ca invidia fata de penis este mai degraba un fenomen raspandit in randul barbatilor. Datorita mediatizarii importantei marimii, tot mai multi barbati se simt complexati de “micimea” lor. Operatiile de marire a penisului, pastilele si accesoriile care permit sau promit acest fapt sunt la mare cautare.

Avand in vedere obsesia marimii si cultul pentru organele sexuale femeiesti, doua fenomene specifice zilelor noastre, am putea crede ca era venerarii falusului a disparut. In realitate, cultul falusului exista in continuare, dar date fiind conditiile, apare intotdeauna disimulat, mascat. Ganditi-va numai la zgarie-nori, la rachete, la masini tot mai mari. Grandoarea, maretia, masculinitatea lor cu ce se aseamana oare?

woman-phallus

Articol preluat dupa

http://www.yuppy.ro/articol/sex/1294/Invidie-fata-de-falus.html