LEGENDARUL KOGAION

Muntele ce adapostea pestera unde se retragea marele preot al getilor se numea Kogaion.


În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie:

„Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel îl numeau getii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alaturi”.

KOG-A-ION înseamna „Capul Magnificului”, fiind si denumirea getica a Bucegilor, unde se afla marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacra, cunoscut sub numele de „Sfinxul Românesc”. Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomita, careia getii îi spuneau si NAPARIS „Cerescul; Divinul”. Evident, adapostul marelui preot era Pestera Ialomicioarei.

Deocamdata, singura inscriptie getica unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o caramida descoperita la Romula (Resca-Dobrosloveni, jud. Olt):

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO

Mare e Zeul, întotdeauna (si pretutindeni)! Asa sa spuna vitejii (cei curati), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recrutii) sa cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Noptii!

Din text se deduce ca „Domnul Noptii” este echivalent cu Kogaion. Legendele elene si romane spuneau ca Orfeu era trac si ca MAINADES „Dansatoarele (sacre)” îi taiasera capul, pe care apoi îl aruncasera în râu. Tot despre el se spunea ca era printul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion.

Cetatea natala a lui Orfeu era D-ION „A(1) lui Ion; A(1) Magnificului”. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca misterele orfice se celebrau noaptea. Asadar, sculptat de om sau modelat de natura, „Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geti, capul lui Orfeu, Domnul Noptii.

Cu trei milenii înainte de autorul inscriptiei de la Romula, un initiat orfic desenase o cruce pe una din tablitele de la Tartaria (fig. 2).

În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tablita poarta urmatorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I. Traducerea: Omul (nobilul) care stie tainele va merge în ceruri. O statueta dacica (fig. 3) îl reprezinta pe Orfeu, cu bratele în forma de coroana. Pe vesmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observa o cruce.

Misterul orfic al Celui Jertfit s-a pastrat în datina româneasca a Caloianului.

O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul:

„În Frigia, întâmplându-se odata sa cada o epidemie asupra oamenilor, iar de alta parte suferind si pamântul de seceta, oamenii consultara oracolul asupra mijloacelor prin care sa departeze de la ei aceste calamitati, iar oracolul le raspunse ca sa înmormânteze trupul lui Attys si sa o venereze pe Kybele ca divinitate.

Deoarece, însa, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai ramasese nimic, frigienii au facut imaginea tânarului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântara, îndeplinind si onorurile funebre potrivite cu soarta lui, si acest obicei ei îl tin constant pâna în zilele noastre”.

Attys era doar varianta traco-frigiana a lui Orfeu, caruia geto-dacii îi mai spuneau si GALLIEN „Superbul; Magul; Poetul”, ION „Maretul” sau I-ANA „Al Anei”. Ultimele trei apelative se regasesc în bocetele Caloianului:

Caloiene, Iene,
Du-te-n cer si cere
Sa deschiza portile,
Sa sloboada ploile,
Sa curga si gârlele,
Zilele si noptile,
Ca sa creasca grânele!

Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului tortele
Si deschide portile
Si porneste ploile!

Amintindu-ne ca Mainades „Dansatoarele (sacre)” i-au taiat capul lui Ion-Orfeu si i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede ca traditia Caloianului are mai bine de cinci milenii si ca provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion „Capul Magnificului” i s-a mai spus si AURU-METTI „Drumul Celui Curat (Stralucitor)”, de unde vine si actualul nume al Ialomitei.

Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomita, Buzau, Braila) si are loc, de obicei, în martea a treia dupa Pastele ortodox.

Înca din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc si se împart, dupa vârsta, în doua sau mai multe cete. Fiecare ceata îsi alege o conducatoare. Fetele fac o papusa de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate si flori, iar pe cap îi pun drept caciula o coaja de ou rosu. În unele sate îl îmbraca în straie taranesti, cu opincute si caciulita. Papusa se numeste Calian, Caloian sau Scaloian.

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat – ca sa pluteasca pe apa – sau pe o scândura, îl înconjoara cu coji de oua rosii, pastrate de la Paste, precum si fel de fel de flori, printre care predomina busuiocul, apoi îl îngroapa pe câmp, printre bucate, prin bozii sau maracini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns.

Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot – Mainadele erau preotesele Soarelui! – alta, dascal, a treia duce steagul, adica o trestie cu o batista alba în vârf, înaintea popii, si iarasi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul.

În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânari aprinse, bocind:

Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Sa curga si ploile,
Zilele si noptile,
Sa umple santurile,
Sa creasca legumile
Si toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe frati, surori, parinti, daca au! Dupa înmormântare, Caloianului i se face pomana, timp în care e bocit din nou:

Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomana ca ti-am dat,
Apa multa si vin mult
Sa dea Domnul ca un sfânt,
Apa multa sa ne ude,
Sa ne faca poame multe!

A treia zi, dupa ce l-au înmormântat, adica în a treia joi dupa Pastele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se aduna iarasi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapa si-l bocesc:

Caloiene, Ene,
Ma-ta te cata
Prin padurea deasa,
Cu inima fripta, arsa,
Prin padurea rara,
Cu inima fripta, amara!

Fetele îl aduc în sat si îl arunca într-o fântâna sau se duc si-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul sa fie ploios si plin de belsug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucati si abia dupa aceea diferitele sfarâmaturi sunt aruncate în fântâni, în balti ori pe râuri.

Apoi se aduna toate fetele la o casa si acolo coc o placinta mare, numita ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS „Gradina (Samânta) Magica”), ori mai multe placinte si alte bucate. Flacaii aduc vin si lautari, se aseaza toti la masa, manânca si beau din pomana Caloianului.

Alteori, fetele îmbraca un sul cu straie femeiesti si umbla cu el pe la casele oamenilor; si la casa unde se duc, gazda trebuie sa ude acel sul cu apa, apoi le da faina, oua, unt s.a. Cu ceea ce aduna fac si ele placinte, bucate, aducând si vin, si aceasta se numeste Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbracat, i se spune, ca si omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.

Pe vremuri, în unele sate se faceau doua papusi, care se numeau Tatal Ploii si Maicuta Soarelui (cf. rom. maicuta „calugarita”). Nu se stie cum si când aceste denumiri s-au prefacut în Tatal Soarelui si Maicuta Ploii.

Initiat în misterele orfice ale stramosilor, Ionita, marele tzar al românilor si bulgarilor, si-a adaugat supranumele de CALOIAN.

Ca Domn al Noptii, Orfeu era considerat si cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Mos Ene aduce si acum somnul copiilor români. Tot de la ION „Magnificul” provine si titlul voievozilor români, ajuns într-o epoca mai târzie IO.

Ca Împarat ce a fost, lui Orfeu -au fost consacrate animale cu coarne (coroana!), iar miturile ulterioare l-au considerat chiar un mamifer cornut: cerb, tap, berbec, bour, zimbru, taur. Pe sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, apare un cerb cu capul taiat, aluzie la decapitarea lui Orfeu de catre Mainades.

Pentru ca acestea erau preotese-dansatoare ale Soarelui si cele ce nu participasera la crima au condamnat-o si l-au plâns pe împarat, au fost si ele divinizate; celebra „Hora de la Frumusica”, cât si horele de Cucuteni, pe acestea le reprezinta.

Asadar, lui Orfeu i s-a mai zis si DROS, „Cerbul”, iar în amintirea sacrificiului sau s-a constituit teribila traditie getica a trimiterii unui sol curat la ceruri, obicei care s-a numit A-LEXAN-DROS „Cel Jertfit Cerbului (precum Cerbul)” sau TIA-RANTOS „Dansul Divin (al Zeitelor)”. Din cele doua sintagme a ramas numele straniului dans românesc Ciuleandra sau Suleandra, pe care, în vechime, îl începeau doar preotesele Soarelui, când Cel Ales era trimis la ceruri. Herodot nu stia ca aceasta traditie era cu mai mult de doua milenii anterioara nasterii pe pamânt a lui Zalmoxis.

Iata cum descrie istoricul elen acest obicei „barbar”:

„Unii din ei primesc porunca sa tina trei sulite (cu vârful în sus), iar altii apucând de mâini si de picioare pe cel ce urmeaza sa fie trimis la Zalmoxis, si ridicându-l în sus, îl azvârl în sulite. Daca – strapuns de sulite – acesta moare, getii socot ca Zeul le este binevoitor. Iar daca nu moare, aduc învinuiri solului, zicând ca e un om ticalos si, dupa învinuirile aduse, trimit un altul, caruia îi dau însarcinari înca fiind în viata”.

Participantii la ceremonie înconjurau locul jertfei si se prindeau în dansul TIA-RANTOS, care începea cu un ritm grav, oracular. În acest timp, marele preot rostea incantatia rituala de primire a solului în ceruri:

EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA?

NALAXIS DA VAISTRO!

NANIS, VET EV SORN!

LA HIMAI PHILIP LAXIN!

CORYVIN DAS.

Cine se înalta la mine (la noi), gonindu-si calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi!

Stapâne, suna din corn! Din ceruri belsugul (ploaia) sa curga, Domnul e mare.

Textul getic se afla încrustat pe o piatra meteoritica – asadar cereasca! – descoperita în ruinele cetatii de la Corbi (jud. Arges).

În momentul mortii pamântene a mesagerului get, Marele preot striga: DOBEROS DABEIS „Cel Curat s-a înaltat”. Atunci participantii la ceremonie repetau si ei spusele marelui preot si accelerau ritmul dansului. De la stravechiul strigat de bucurie al dansatorilor – DOBEROS DABEIS – s-a ajuns prin etimologie populara, la strigatura româneasca „Doua fire, doua paie, / Ia Ciuleandra la bataie!”

Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, în romanul Ciuleandra: „Porneste ca o hora oarecare, foarte lent, foarte cumpatat. Jucatorii se aduna, se însira, se îmbina, probabil dupa simpatii, ori la întâmplare, indiferent.

Pe urma, când se pare ca oamenii s-au încins putin, muzica prinde a se agita si a se iuti.


Ritmul jocului se accelereaza, fireste. Jucatorii, cuprinsi dupa mijloc, formeaza un zid compact de corpuri care se mladie, se îndoaie, se rasuceste si tresalta cum poruncesc lautarii. Cu cât se prind mai tare jucatorii, cu atât si muzica se atâta, devine mai zvapaiata, mai salbateca.


Picioarele flacailor scapara vijelios, schiteaza figuri de tropote, sarituri de spaima, zvâcnituri de veselie. Apoi, deodata, cu totii, cu pasi saltati si foarte iuti, pornesc într-un vârtej. (…)

Asa, pe loc, câteva minute, nu stiu cât timp, în acelasi ritm nebunesc, flacai si fete se framânta, tremura, tropaie… De câteva ori clocotul de patima e strapuns de chiote prelungi, tâsnite parca din vechimea vremurilor”.