DRUIZII CELTI SI PREOTII GETO-DACI

 

Cel mai important lucru e că suntem liberi. Liberi în gânduri, trup şi suflet. Nu mai este sângele ci spiritul cel care ne face ceea ce suntem. Noi suntem Celţi. Galeain ip Alteim MacDunelmor

Asemenea societăţii geto-dace, societatea celtă era structurată pe clase ierarhice. Triburile erau conduse de regi dar organizarea politică era remarcabil de plastică. Din sursele romane şi irlandeze aflăm că societatea celtă se împărţea în trei grupe: o aristocraţie războinică, o clasă a intelectualilor care cuprindea druizii şi barzii (poeţii) şi o a treia clasă care cuprindea restul. Luptătorii celţi, temuţi şi puternici, erau stăpâni de cai şi neîntrecuţi mânuitori ai topoarelor, spadelor lungi şi arcurilor. Se antrenau să-şi apere poporul şi aplicau legea.

Cei mai buni dintre ei erau Lordul (uneori numit Rege sau Regină  pentru că femeile erau egale barbaţilor, puteau fi războinice, druide) şi Campionul. Lordul era conducătorul tribului în timp de război iar Campionul exista pentru a rezolva divergenţele dintre triburi într-o singură luptă. Barzii erau judecători şi poeţi. Şeful Bard era cel care decidea dacă legile făcute sunt bune. Ei hotărau dacă o lege a fost încălcată. Barzilor le era încredinţată istoria tribului, care era păstrată sub formă de cântece şi versuri. Ei nu erau atinşi în luptă deoarece prezenţa lor era necesară pentru consemnarea luptei.

 Druizii îndeplineau multe sarcini pe care le considerăm preoţeşti incluzând ritualuri şi sacrificii, dar şi sarcini ce ţin de educaţie şi lege.

 La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna învăţători de filozofie morală şi ştiinţe iar în sens mai larg include preoţi, ghicitori, judecători, învăţători, fizicieni, astronomi şi filosofi. Ei formau o clasă aparte şi ţineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca şi sacerdoţii geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor şi de la serviciul militar şi erau foarte respectaţi.

 Datoria lor era să păstreze tribul în bună înţelegere cu Lumea Cealaltă şi cu Natura. Creau legile tribului şi găseau moduri prin care să îmbunătăţească viaţa acestuia. Erau vindecători şi profeţi. Instruirea lor era foarte variată şi vastă, era secretă şi avea loc în peşteri sau în păduri. Uneori erau necesari 20 de ani pentru a termina această instruire. Aveau o literatură considerabilă de cântece sacre, rugăciuni, reguli de divinaţie şi magie, legi. Când trebuia luată o decizie care afecta tot tribul se convoca un Consiliu.

În componenţa acestuia intrau trei din cei mai înţelepţi fermieri, Lordul, Campionul, Conducătorul Bard, Maestrul Bard (al doilea după Conducătorul Bard), Conducătorul Druid şi Maestrul Druid. Astfel se forma consiliul celor 9 care lua deciziile importante. Principalele paralele între celţi şi geto-daci se datorează în principal importanţei deosebite a Marelui Preot, credinţei în nemurirea sufletului şi ştiinţei sacre de tip iniţiatic.

Cunoştinţele comune ale geto-dacilor şi celţilor se explica, aşa cum spune Stuart Pigot în cartea sa Druids prin moştenirea comună din mileniul al II-lea îen. de la arieni, cuceritorii Indiei. Argumentele sale în ceea ce priveşte celţii sunt : în Irlanda se găsesc numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică. prozodia limbii galice este asemănătoare cu acelea ale limbilor hitită şi sanskrită. după Myles Dillon, druizii şi brahmanii şi-au conservat practicile şi credinţele indo-europene care au supravieţuit în lumea galică până în sec. XVIII şi în India până în zilele noastre. Hans Hartman care a studiat ritualurile vechilor irlandezi (celţi) consideră că structura mentalităţii irlandeze este mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei.

O altă asemănare o găsim în De bello galico a lui Cezar. El spune despre druizi că sunt de părere că religia interzice ca această învăţătură să fie destinată scrisului pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând şi mai ales pentru că, dacă ar folosi scrisul, tinerii novici ar neglija memoria. În timpul trecerii celţilor pe teritoriul Daciei şi în timpul cât au rămas aici a fost un transfer firesc de cunoştinţe între aceştia şi daci.

Cercetările arheologice probează că civilizaţia adusă de celţi în partea de vest a teritoriului actualei Românii era superioară din punct de vedere tehnic. Evident, şi celţii au preluat de la daci anumite cunoştinţe. O confirmare a acestui lucru apare la Origene care spune despre tracul Zamolxis care învăţase pe druizi, printre altele, divinaţia prin fişe şi numere…”. Socrate spune într-unul din dialogurile lui Platon Eu am învăţat această incantaţie acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. 

Dar Zamolxis, adăugă el, regele nostru, care este şi un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele  pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului.

Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste incantaţii sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Când mă învăţa leacul şi incantaţia spunea: să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul incantaţiei. Şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului îţi voi da şi leacul pentru cap. dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide.

Reţinem deci că medicii traci erau superiori celor greci şi că predau ucenicilor lor leacurile odată cu incantaţiile sub jurământ. Denumirile geto-dace de plante medicinale citate în lucrarea lui Discorides ca şi trusele medicale descoperite la Tomis, Drobeta, Grădiştea de Munte, Piatra Roşie, Poiana şi Ocniţa, instrumentele chirurgicale ingenioase, craniile cu trepanaţii reuşite oamenii respectivi supravieţuind acelor operaţii – cât şi oasele de membre perfect sudate în urma unor intervenţii chirurgicale confirmă aceste constatări.

Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa De medicamentis liber sunt prezentate şi incantaţii magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti, ca de exemplu: Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt. Descântecul românesc: Ciobănaşii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară. Atât la celţi cât şi la daci există interdicţia de a scrie descântecele şi alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Druizii îşi începeau iniţierea devreme, în jurul vârstei de 5 ani. Această iniţiere putea continua cel puţin 15 ani şi cel mult 20.

Natura iniţierii era severă deopotrivă asupra trupului cât şi minţii, pentru că unul din factorii cheie în Natură e supravieţuirea şi abilitatea de a folosi puterile ei. De obicei un elev nu avea un singur învăţător. Toţi druizii comunităţii îi împărtăşeau cunoştinţele. Chiar elevii dădeau lecţii celor mai noi. În acest mod elevii puteau avansa in funcţie doar de abilităţile lor. Druizii şi barzii începeau iniţierea în acelaşi mod.

Ambii învăţau istoria poporului lor şi legile pe care tribul le urma curent şi ambii învăţau principiile de bază ale celeilalte clase. Astfel, un druid avea cunoştinţele de bază ale unui bard şi invers. Asta pentru a se asigura că ambele clase îşi înţeleg gândirea, având în vedere că de multe ori lucrau împreună. O persoană care studia druidismul poseda cunoştinţe în cât mai multe domenii posibile. Ei învăţau informaţii, le absorbeau oricât de neimportante li se păreau pe moment. Ei foloseau fiecare bucăţică din cunoştinţele lor pentru a înţelege universul şi lumea din jurul lor, văzută şi nevăzută. Avansarea în societatea druidică era dublă. În primul rând elevul trebuia să demonstreze o înţelegere temeinică a cunoştinţelor acumulate.

În al doilea rând, elevul primea un semn de la Natură că este pregătit să avanseze. Druizii de multe ori căutau îndrumare în Lumea Cealaltă, pentru că aceste suflete sunt experimentate în cunoştinţele lumii noastre şi unele sunt aproape să avanseze la următorul nivel al realităţii. Multe tehnici de meditaţie druidice erau concentrate pe accentuarea legăturilor cu Lumea Cealaltă şi cu sufletele ce se odihnesc aici. Nu se cunosc multe lucruri despre iniţierea sacerdoţilor geto-daci, însa se poate încerca aflarea lor din mitologie, tradiţii populare, poveşti… Zeul Orfeu, de origine tracă, a fost primul personaj care a coborât pe tărâmul celălalt. Această coborâre are, conform unui poem orfic, rolul unei iniţieri în tainele lumii de dincolo.

De asemenea, Zamolxis coborâse sub pământ pentru 3 ani. Eliade consideră c㠄este ceva adevărat în clişeele atât de populare în Grecia ulterioară lui Herodot, care-l plasau pe Zamolxis alături de Pitagora, Orfeu şi mai târziu de Zoroastru, de înţelepţii egipteni sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experienţe extatice şi capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc şi supravieţuirea lui.

Lumea subterană a celuilalt tărâm apare des în tradiţiile populare şi în poveştile românilor. În aceste legende şi poveşti putem găsi urma sacerdoţilor geto-daci transformaţi în sacerdoţi populari, deşi ei aparţineau unei lumi apuse, identitatea lor oscilând între personajul mitologic şi vrăjitorul popular:

 

 

În vremurile nu tare de demult, umbla nişte oameni zdrenţăroşi din casă în casă şi din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate şi sunt tare bine primiţi, oriunde se prezintă. Aceştia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de carte şi foarte deschişi la minte.

 Pe calea norilor, aşa se-ntorc solomonarii înapoi în ţara noastră, şi-n satul de unde au plecat. Şi-i conduc  pe nori  aşa cum vor ei. În Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652 se face referire la sacerdoţii populari cu puteri meteorologice, fiind numiţi gonitori de nori.

Acest fapt dovedeşte că numele vechi al acestor sacerdoţi populari nu era cel de solomonar. Solomonarii sunt recrutaţi de când sunt copii şi iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Aceşti copii sunt furaţi de mici de către solomonari bătrâni şi duşi la şcoala din Crugul Pământului pe Celălalt Tărâm. Ei sunt iniţiaţi timp de 7 ani.

 În această şcoală învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate misterele naturii precum şi toate solomoniile”, farmecele, vrăjile şi descântecele. După ce îşi însuşesc iniţierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor naturii. Interesantă este şi informaţia conform căreia solomonarii ar cunoaşte tainele unui scris iniţiatic, în care scriu tezaurul magic în cartea pe care o poartă cu ei. Figura solomonarului este strâns legată de vechile practici de iniţiere ale preoţilor daci, elementele similare fiind de-a dreptul abundente: călătoria prin nori, practicile ascetice, cunoaşterea unei practici iniţiatice, dobândite în adâncul peşterii.

 Deşi în general se susţine că dacii nu au cunoscut scrisul, nu se poate exclude ipoteza, amintită şi de Iordanes, conform căreia sacerdoţii daci cunoşteau o formă de scriere iniţiatică similar druizilor, cu funcţia de păstrare a tezaurului spiritual.