1.LIMBA PELASGILOR DUPA TRADITIUNILE BIBLICE SI HOMERICE

  • In cele mai vechi timpuri ale migratiunii tri­burilor
    pastorale pelasge, limba nationala a acestui popor era
    raspîndita peste partea cea mai mare a Asiei de apus, a
    Europei si a Africei de nord.

 

  • Dupa detronarea lui Saturn, însa, vechea limha nationala a
    pelasgilor începe a se dife­rentia în rnai multe dialecte. De
    o parte, exten­siunea cea enorma a populatiunilor pastorale
    pelasge, iar, de alta parte, amestecul lor cu elemente de alte
    rase, cu popoare supuse si tributare, avu de consecinta
    formarea mai multor idiome pelasge.

 

  • Dupa traditiunile religioase ale ebreilor, a existat pîna la
    întemeierea Babilonului ­numai o singura limba uzuala peste
    Intreg pa­ întul.
  •  

    • „Si era peste tot pamantul o singura limba, si vorbire”
      – ne spune cartea I a lui Moise. In timpurile aceste, o parte
      din generatiunile lui Noe plecînd spre rasarit aflara o cîmpie
      in pamîntul Sinar si zisera: haideti sa zidim o cetate si un
      tron cu vîrful pînä la ceriu si sa ne facem nume.

     

    • Atunci Iova (Iehova) se po­gori ca sa vada cetatea si turnul.
      „Si Iova zise: iaca un singur popor este si toti o limba
      au si ce incepura a face… Veniti dar sa le amestecam acolo
      limba lor, ca ei sa nu înteleaga unul limba celuilalt. Si
      astfel îi împrastie pe ei de acolo peste fata a tot
      pamîntul…, cä Iova acolo amesteca limba a tot pamîntul”.

     

    • Din punct de vedere istoric, Iehova din re­ligiunea ebreilor
      sau Iova in cele mai bune texte biblice, reprezinta pe Jupiter
      sau Iovis al dinastiei divine, pe Iova sau Iov imparatul din
      cîntecele epice române.

     

    • Mestecarea limbelor coincide asadar, dupa traditiunea
      mozaica, cu detronarea lui Saturn, cu risipirea titanilor si a
      gigantilor si cu ridi­ carea elementelor meridionale în contra
      domi­natiunii politice a pelasgilor de nord.

     

    • Insa date mai pozitive istorice despre limba cea veche a
      pelasgilor incepem sa avem numai din timpurile lui Homer.

     

    • „In orasul cel mare al lui Priam”, ne spune Iliada,
      „se aflau multi, cari venise în ajutoriul troianilor din
      diferite tinuturi departate, unii de o limba, altii de alta
      limba”…2. „In oastea troianilor nu era numai o singura
      strigare de razboi si un singur grai, ci limba era mestecata,
      fiindca venise luptatori chemati din multe tinuturi” .

     

    • Homer mai aminteste, în particular, de limba a doua popoare
      pelasge. Locuitorii din Caria, în Asia Mica, ne spune dînsul,
      vobeau o limba barbara, iar pelasgii din Lem­nos (sintii)
      aveau o limba salbatica, rustica adeca tot barbarä.

     

    • 2. PELASGII, DUPA HERODOT, VORBEAU O LIMBA BARBARA

    • Alte notite istorice despre limba cea veche a pelasgilor le
      avem la Herodot.

     

    • „De ce limba s-au folosit pelasgii”, scrie dînsul,
      „eu cu siguranta nu pot sa afirm ; dar daca ne este
      permis sa facem o concluziune dupa pelasgii ce mai exista si
      astazi în orasul Crestonia deasupra tursenilor (în partea
      orien­tala a Macedoniei, lînga mare) si cari locuiau odata în
      regiunea numitä astazi Thessaliotis. . . . de asemenea, daca
      vom avea în vedere limba pelasgilor, cari au întemeiat orasele
      Placia si ,Scylace din Hellespont si cari loeuise mai înainte
      laolalta cu athenienii, atunci vom putea face concluziunea ca
      pelasg ii s-au folosit de o limba barbara. . .

     

    • În ce priveste însa neamul hellenilor, acestia înca de la
      începuturile lor s-au folosit întotdeuna de aceeasi limba,
      însa diferita de a neamului pelasg… Pelasgii însisi erau un
      popor de neam barbar” .

     

    • Herodot vorbeste aici dupa cum vedem, nu­mai de pelasgii cari
      locuise odata pe teritoriul Elladei si de coloniile acestor
      pelasgi, stabilite pe tarmurii de nord ai Marii Egee. Rezulta,
      asadar, din notitele ce le aflam la Homer si la Herodot, ca
      limba barbara, ce o vorbeau pelasgii de pe teritoriul Elladei,
      era o limba externa.

     

    • Masa cea mare a natiunii barbarilor o for­mau populatiunile
      pelasge din nordul fron­tierelor grecesti, cu deosebire insa
      cele din nordul Istrului de jos si al Marii Negre.

     

    • Aceeasi numire etnica si geoarafica o adop­tase si romanii.

     

    • In primele timpuri ale Imperiului Roman se întelegea sub
      numele de Barbaria, Barbaricum, Barbaricum solum si terra
      Barbarorum teri­toriul cel vast al Europei din nordul Istrului
      pîna la Ocean si pîna la frontierele Asiei.

     

    • Traian, scrie Sextus Rufus, a cucerit Dacia, care era situatä
      pe pamîntul barbariei si a prefacut-o în provincie .

     

    • Intreg pamîntul cel vast al Scytiei, cupins între Dunarea de
      jos si Lacul Meotic, se numea, dupa Isidor, terra barbarica .

     

    • Partile de rasarit ale Mesiei sînt numite la Ovidiu barbariae
      loca si barbara terra . La Ammian, toate tarile din nordul
      Pannoniei fi­gureaza sub numele de Barbarorum terrae,
      Bar­baricum si Barbaria .

     

    • 3. CARACTERUL ETNIC AL LIMBEI BARBARE VECHI

    • Venim acum la una din cele mai importante cestiuni cu privire
      la limba pelasgilor, si anume: cari erau caracterele limbei
      barbare, dupa ideile celor vechi ?

     

    • Autorii romani au început a face, înca din timpurile lui
      Cicero, o deosebire mai clara între limba barbara si limba
      peregrina.

     

    • Expresiunile de: barbare loqui si peregrinitas ne apar în
      literatura clasica latina ca doua con­ceptiuni cu totul
      diferite.

     

    • Dupa Quintilian, caracterele modului de vor­bire barbar erau
      urmatoarele: se adaugau la cuvintele latine, ori se lasau
      afara, unele litere sau silabe, ori în fine, se schimba o
      litera cu alta, sau se stramuta din locul sau .

     

    • Dupa Isidor din Sevilla, se numea barbarism modul de vorbire
      al gintilor barbare, cari nu .stiau sa pronunte cuvintele
      latine în toata in­tregimea lor. Erau barbarisme cuvintele
      latine corupte, fie prin literele ce le contineau, fie prin
      sunetul cu care se pronuntau . Cuvintele numite de autorii
      romani „bar­bare” erau, asadar, cuvinte de origine
      latina, insa forma lor era mai lunga, ori mai scurta; uneori
      literele erau dislocate, ori se pronuntau cu alte sunete.
      Peste tot, autorii romani considerau ca limba barbara idiomele
      populatiunilor de rasa pe­lasga, din Africa, Hispania, Gallia,
      Germania de nord, Rhetia, Dacia, Sarmatia meridionala,
      Thracia, Macedonia, Mesia si Illyric, în care se mai cuprindea
      Pannonia, Noricul si Vindelicia Inca in timpurile lui Enniu
      (239-169 î.e.n.), limba nationala a populatiunilor din
      Peninsula Iberica era considerata ca o limba romana corupta –
      Hispane non Romane loqui – cu toate ca romanii de abia în
      timpurile aceste intrara pentru prima oara cu legiunile lor în
      Peninsula Pyreneica. Ca barbari, erau considerati si gallii,
      iar limba lor, „Gallicus sermo”, era privita ca o limba
      rustica romana.

     

    • De asemenea, se vorbea in partile de nord ale Germaniei o
      limba barbara latina. Drus, fiul adoptiv al lui August, ne
      spune Sue­toniu, cutreierase cu legiunile romane aproape
      intreaga Germania si el nu inceta sä urmareasca incontinuu pe
      germani pîna în momentul cînd ii iesi inainte o femeie
      barbara, care vorbindu-i in limba latina îl dojeni sa nu
      indrazneasca a merge mai departe .

     

    • Sarmatii formau unul din popoarele cele mari „barbare”
      . Mesienii erau numiti „Barbari Barbarorum.” Bessii, pe
      cari Florus îi numeste „Thracum maximus populus”, aveau
      aceleasi insemne mi­litare si aceleasi obiceiuri ca romanii ;
      erau lnsa priviti ca „barbari” si „barbarus
      populus”.

     

    • Toate aceste populatiuni, dupa cum vom vedea îndata, aveau o
      limba nationala barbara latina.

     

    • Senatul roman, dupa cum ne spune Cicero, însarcina adeseori
      pe augurii barbarilor sa cer­ceteze si sa-si dea parerea daca
      auspiciile mai importante ale consulilor romani s-au facut în
      conformitate cu prescriptiunile vechi reli­gioase .

     

    • 4. LIMBA LATINA CONSIDERATA CA LIMBA BARBARA

    • Aceleasi idei despre caracterul latin al limbii barbare le
      aveau si grecii.

     

    • Ei numeau pe romani barbari, nu pentru ca erau inferiori
      grecilor în civilizatiune, dar fiindca apartineau, dupa
      origine si dupa limba, la familia popoarelor barbare.

     

    • „Grecii”, scrie Pliniu, „ne numesc si pe noi
      barbari si ne insulta cu cuvinte mult mai spur­cate de cum
      insulta pe Opici” .

     

    • De asemenea, ne spune Papa Nicolae I într-o scrisoare
      adresata la a. 865 împaratului bizan­zin Michail III, ca
      grecii numeau limba latina o limbä barbara si scita . In
      istoria lui Polybiu, romanii figureaza sub numele de
      „barbari” . Dionysiu din Halicarnas numeste pe sicilieni
      popor barbar, iar dupa Diodor Sicul, limba sicilienilor vechi
      era o limba „barbara”.

     

    • Insa nu numai grecii, dar si autorii romani din timpurile
      clasice, considerau limba latina poporala sau rustica ca o
      limba barbara. Plaut (sec. II a.c.) numeste pe Neviu
      „poetam barbaru.m”‘ si întrebuinteaza cuvintele de:
      Barbaria pentru Italia si „barbaricae urbes” pen­tru
      italieni.

     

    • Quintilian scrie: „adeseori teatrele si gloatele din
      circ fac exclamatiuni în limba barbara”‘, adeca vulgara. Tot
      astfel si Cicero numeste barbaries domestica limba poporala,
      ce se vor­bea in casele cetatenilor romani .

     

    • Cetatenii din Brundusiu, scrie Gelliu, îsi adu­sese din Roma
      un profesor de limba latina; insa acesta citea pe Virgiliu
      într-un mod bar­bar si ignorant .

     

    • Limba barbara avea, asadar, dupa autorii romani caracterele
      limbei latine vulgare sau rustice. Gelliu constata, de
      asemenea, ca limba barbara era una si aceeasi cu limba latinä
      rustica.

     

    • „Cind zicem astazi”, scrie dinsul, „ca cineva
      vorbeste o limba barbara, aceea nu este altceva decît limba
      rustica” .

     

    • 5. LIMBA PEREGRINA

    • Limba barbara era cu totul diferita de limba asa-numita
      peregrina (peregrinitas). Dupa ideile autorilor romani, limba
      barbara era o limba negramaticala, o limba rustica, pe care o
      vorbeau populatiunile autohtone din celelalte provincii ale
      Europei, Africei si Asiei, de aceeasi origine nationala cu
      romanii.

     

    • Limba peregrina însa era limba unui popor strain de
      nationalitatea romana. Cieero caracterizeaza aceste doua
      genuri de limba prin cuvintele : „rustica asperitas” si
      „peregrina insolentia” .

     

    • Grecii nu erau socotiti între barbari. Ei erau peregrini si
      limba lor peregrina. Astfel Quintilian face deosebire între
      limba rustica si limba peregrina. Pe cea dintîi o atribuie
      barbarilor, iar pe a doua grecilor . La Ovidiu aflam aceeasi
      separatiune: între greci (Graii) si între barbari (barbara
      turba).

     

    • Tot astfel scrie Plato: grecii toti sînt din aceeasi familie
      si înruditi între sine, iara fata de barbari, ei sînt straini
      si nu sînt de acelasi neam . De notat ca dupa Herodot,
      pelasgii nu faceau parte din aceeasi familie etnica cu grecii,
      si el considera limba pelasgilor cu totul deosebita de a
      grecilor .

     

    • 6. LIMBA LATINA BARBARA NUMITA SI „LINGUA PRISCA”

    • Cea mai veche limba latina, ne spune Isidor, a mai fost
      numita de unii autori si lingua prisca, adeca limba batrana.

     

    • „Limba prisaca”, scrie dansul, „a fost aceea de
      care s-au folosit locuitorii cei mai vechi ai Italiei în
      timpurile lui Ianus si Saturn,. Aceasta limba însa nu avea
      forme regulate si stabile. dupa cum se poate vedea din
      carminele saliare” . De asemenea, scrie Festus: „Prisci
      Latini au fost aceia cari au existut inainte de inte­meierea
      Romei “.

     

    • Limba prisca, asadar, care se vorbise, dupa traditiunile
      vechi, în timpurile lui Ianus si Saturn, nu se formase în
      Italia. Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice si
      latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, si
      era astfel identica cu limba barbara veche.

     

    • Aceasta rezulta si din împrejurarile, ce ni le comunica
      Cicero, ca senatul roman însarcina la diferite ocaziuni pe
      augurii barbarilor sa cerceteze si sa-si dea parerea daca
      consulii ro­mani au fäcut auspiciile lor dupa toate formele
      prescrise de vechea religiune .

     

    • Inca, încet cu încetul, sub curentul ideilor grecesti, limba
      prisca fu considerata in Itlaia ca o limba nenobila, barbara,
      nedemna de poporul roman, si astfel eliminata din uzul
      literar. Ea ramase însa si mai departe limba cîntecelor
      religioase vechi, fiindca textele aces­tor cîntece erau
      consecrate prin un uz antic religios si nu se mai puteau
      schirnba .

     

       

       

 Text din “Dacia Preistorica” de Nicolae Densusianu