Despre Zei

1 Comment

Mircea Eliade scria despre zeii tracilor ca sint ”marii anonimi ai religiei vechi” si, pentru ca erau mai vechi decit ai popoarelor vecine, nu s-au mai pastrat informatii despre ei. In viata strabunilor nostri, religia ocupa un loc mult mai important decit in zilele noastre, iar crestinismul a cistigat un numar mare de adepti numai in secolul al IV-lea e.n

Mina dreapta a conducatorilor daci, viceregii, erau marii preoti care, pe linga faptul ca il sfatuiau pe rege in cele mai importante treburi de stat, uneori il urmau la conducere.

Dacia, mai ales dupa cucerirea romana, era un mozaic religios, plin de credinte si divinitati pagine, caci fiecare colonist din imperiu si-a adus zeitatile de acasa. Fastuoasele manifestari religioase au contribuit si ele la procesul de romanizare al Daciei.

Mai mult, dr. arhitect Florea Costea, cel mai cunoscut specialist in istoria dacilor din Brasov, spune ca, din cauza importantei deosebite a religiei, romanii au avut grija ca, dupa cucerire, sa transforme vechile sanctuare.

Dacii credeau in nemurirea sufletului, deoarece pentru ei viata trupeasca era doar trecatoare, iar cea vesnica, a sufletului, ii astepta pe cei viteji si vrednici in imparatia zeului suprem Zamolxis.

Herodot spunea ca ”dacii stiu sa se faca nemuritori”. Ca o dovada a glorificarii vietii de dupa moarte, dacii faceau banchete si chefuiau la inmormintari, iar la nasteri jeleau copilul abia venit pe lume. Acest obicei s-a mai pastrat in unele sate din tara.Cultele orientale invadeaza provincia daca spre finele sec. al II-lea e.n., dar mai ales sub dinastia Severinilor. Procesiunile fastuoase, ritualurile exotice promiteau mintuirea adeptilor in lumea de dincolo.

 

Cel mai important zeu adus din Orient, din Persia, este Mithras, care a fost adoptat de o buna parte a populatiei dacice. Acesta era zeul luminii, al dreptatii si victoriei impotriva raului.

Pe teritoriul vechii Dacii s-au descoperit circa 300 de inscriptii si reprezentari sculpturale ale lui Mithras. Cultul zeului persan se desfasura in temple subterane, unde participau credinciosi din toate straturile sociale.

Multe divinitati s-au contopit cu Mithras si au imprumutat din teologia lui elemente de dogma.

Istoricul Tudor Dumitru precizeaza, in aceeasi carte, ca in prima jumatate a secolului al III-lea e.n., Mithras se afla in fruntea tuturor cultelor din Dacia, adorate atit de soldati, cit si de populatia civila.

Alti zei orientali care au fost adorati de daci au fost Cybele (Marea mama a zeilor), Isis si Dea Syria. Dea Syria s-a bucurat de protectia imparateselor siriene. Multi baali orientali s-au contopit cu tatal zeilor de la romani, luindu-si numele acestuia, alaturi de ale lor. In tainele misterelor orientale erau admisi numai cei initiati, organizati pe grade.

Dacii adorau si notiuni abstracte ca Virtutea, Victoria, Speranta, Sanatatea etc.

Pe unele piese de parada sint reprezentate scene amoroase

O alta zeitate importanta pentru daci era Cavalerul trac, ce stapinea cimpurile, padurile, ogoarele si fiarele salbatice. Este prezent in Dacia in aproape 50 de reliefuri sculptate de mici dimensiuni si in mai multe monumente mari. Acesta era venerat de populatiile tracice din regiunea balcano-dunareana, iar in inscriptile grecesti apare sub numele de Heros si in cele latine sub acela de Heron. Pentru adeptii lui, Cavalerul trac era ”protectorul casei si al familiei, intemeietorul de colonii sau neamuri, stapinul celor vii si celor morti, invincibil, plin de forta si vesnic”. In reliefurile din piatra este reprezentat ca un tinar calaret in galop sau la pas, la vinatoare ori in diferite ipostaze rituale. Uneori, imaginea lui este insotita de cea a altor trei divinitati : Cybele, Hermes si Dionysos. Majoritatea sculpturilor Cavalerului trac provin din Dobrogea (Histria, Tomis si Callatis), iar restul din Transilvania si Oltenia.

Arheologul brasovean Florea Costea afirma ca, in aceeasi zona balcano-dunareana,s-au descoperit piese de parada, din argint si argint aurit, in care sint reprezentate scene amoroase, dintre un barbat si o femeie. Cei doi, care simbolizeaza probabil zeii fecunditatii, apar goi in cele mai ”fierbinti” si variate pozitii, care se repeta in mai multe scene ce impodobesc coifuri si alte obicete de parada folosite de nobili. Se pare, cultul falic, adorat de vechii greci, se trage tot de la traci.Fara indoiala ca zeitatea suprema a dacilor a fost Zamolxis, numit si Zalmoxis, zeul vegetatiei, al reinnoirii, al dualitatii fiintei umane si stapinul lumii mortilor.

 

Zeul Gebeleizis este mentionat o singura data in texte, de catre Herodot, care spunea despre el ca era divinitatea ce stapinea fulgerele si tunetele.

Cei mai multi istorici sint de acord cu varianta ca Zamolxis si Gebeleizis sint una si aceeasi divinitate. Faptul ca dacii trageau cu sagetile in cer, in anumite ritualuri, i-a facut pe unii cercetatori sa se indoiasca de faptul ca Gebeleizis era zeitatea cerului, caci este greu de crezut ca un popor superstitios ar putea sa se razvrateasca impotriva unei zeitati, printr-un gest simbolic de agresiune.

Despre Zamolxis s-au nascut tot felul de legende, inca inainte de cucerirea romana. Textele antice spun despre el ca, la inceput, a fost un muritor de rind, un fel de profet sfint al zilelor noastre, care apoi a fost zeificat de geto-daci. Mentiuni depsre el s-au descoperit de 30 de ori in texte scrise pina in Evul Mediu Dezvoltat.

Prima mentiune despre Zamolxis o face Herodot. Strabon si Hellanicos spuneau despre zeul dacilor ca a fost intii sclavul lui Pitagora, de la care a invatat tainele stiintelor, ca astronomia, matematica si filosofia. Dupa ce a fost eliberat, ar fi fost si prin Egipt, unde si-a insusit si mai multe cunostinte, devenind un erudit de seama. Asa s-ar explica faptul ca a preluat unele precepte ale religiei si spiritualitatii grecesti, egiptene, si ale marelui filosof.

Dupa ce a strins avere, s-a intors acasa, unde a inceput sa ii invete pe preoti marile taine. Arheologul Florea Costea este convins ca aceasta teorie nu poate fi adevarata, caci Zamolxis nu a fost contemporan cu Pitagora, cei doi traind la distante mari de timp si spatiu.

O data la patru ani, dacii sacrificau un om pentru Zamolxis, aruncindu-l in virfurile lancilor. Ce se stie cu certitudine este ca Zamolxis statea intr-o pestera din muntele sfint Kogaionon,de unde iesea o data la patru ani. Atunci vorbea numai cu cei initiati, probabil preoti, si carora le dezvaluia intelepciunea sa. Porphyrius scria ”unii spun ca el mai este numit Thales”, un nume similar cu cel al filosofului ionian din sec. al VI-lea i.e.n. Acest nume ar putea sa faca legatura zeului cu lumea plantelor si inflorirea lor, caci in greaca ”thaleo” inseamna a inflori.

Intr-un alt pasaj al lui Porphyrius se mentioneaza faptul ca Zamolxis a cazut odata in miinile tilharilor, care l-au legat la fata si l-au tatuat. Tatuarea era o practica cunoscuta la nobilii traci.

Grecii credeau ca Zamolxis i-ar fi invatat pe druizii celtilor toate tainele. O data la patru ani, geto-dacii aduceau zeului jertfa cea mai inalta, un om, caruia i se lua viata de carne spre a i se darui cea de spirit.

Celui sortit jertfirii i se spuneau toate pasurile si dorintele care urmau sa fie transmise dupa moarte zeului, dupa care era aruncat in lanci. Istoricul Vasile Pirvan scria :

”Si aceasta jertfa e asa de sfintita incit, daca cel aruncat in virf de lanci nu moare, inseamna nu ca zeul are mila de el, ci dimpotriva, ca-l osindeste la moartea eterna a vietii trupului, si-l socoate nevrednic de a se arata inaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat in lanci, pierde viata trupului spre a se destepta in viata cea vesnica, la zeul din cer.”

 

Articol preluat de la: http://www.gk.ro/sarmizegetusa/neamul_trac/zeii.htm

Advertisements

Zamolxianismul geto-dac

Leave a comment

                   

 

Religia geto-dacicã avea un caracter de cunoastere (Iocdanes, Getica, XI, 69-70) si de formare a unor deprinderi de viatã morale. Din pãcate, lipsa, nu tocmai nevinovata cred, a izvoarelor scrise privitoare la religia si organizarea ei la daci, obligã sã cercetãm atent ceea ce a mai rãmas si chiar sã reconstituim, prin diverse mijloace ceea ce a mai rãmas necunoscut.

Din ceea ce s-a mai pãstrat, începând cu Herodot, literatura anticã, printr-un sir întreg de mãrturii onorabile pentru daci, relevã caracterul de popor de tãrani:asezati ‘destoinici, supusi statornici si cu fricã de Zeul lor ,amãrâti de vecini cu nesfârsite rãzboaie si prãdãciuni, si sãlbãticitii ei însãsi de multe ori de certurile dintre ei, totusi veseli si glumeti la vreme de pace, miniosi si cruzi doar la rãzboi, îndeosebi însã cu bun simt si mereu întorsi la strãvechea lor credintã optimistã în Zeu si în oameni.

Credinta lor în nemurire care îi desparte de ceilalti traci si de greci orânduirea lor socialã, cumintenia vietii lor, toate aratã un popor sedentar si linistit, care nu cere decât sã fie lãsat în pace. Spiritul de disciplinã, manifestat sub Dromithaites, Oroles, Burebista sau Scoryllo, cât si iubirea constientã si chibzuitã de patrie, alãturea de vitejia tenace arãtatã sub Decebal, îi ridicã mai presus de germanii din nord sau celtii din vest. Îndeosebi trebuie diferentiati de tracii sudici, decãzuti betivi, poligami, moravuri care au fost gresit extinse si asupra getilor, motiv reluat si prelungit pânã în vremea dacilor de istorici care s-au simtit datori sã prelungeascã în timp antipatia acestralã, simtitã pentru valahii contemporani, urmasi ai acelora.

La daco-geti sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire de aceea el nu are nici un pret la rãzboi el trebuia jertfit fãrã pãrere de rãu. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curãtindu-se de patimã: carnea, vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticãlosirea omului.

Nimic din nebunia thraco-dionysiacã nu e admis sau tolerat la geti. Oamenii sfinti vor fi la ei ascentii, care nu mai vor sã stie nici de lume nici de femei, ci în renuntarea la orice bucurie a trupului, se devoteazã gândului bun spre nemurirea sufletului. Zeul e în cer, iar nu pe pãmânt. El e cerul senin, tulburarea firii e adusã de demonii rãi ai ai furtunilor ai grindinii si a norilor, de acea getul ajutã Zeului la linistirea lumii, trãgând el însusi cu arcul în norii ce ascund si întunecã fata Zeului din cer si tot de acea Zeul e adorat pe muntii cei înalti în singurãtatea unde numai vulturii iar nu oamenii pot urca.

Acolo sus, pierdut de lume si cercetat numai de rege, ca sã-I afle sfatul la caz de nevoie, stã marele preot. Templul si locuinta lui e într-o pesterã, si el însusi nu se coboarã decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a da vreo poruncã, pentru curãtirea de pãcate, sau când are a face vreo prevestire ori a da învãtãturi.

Regele însusi, ca stãpân al trupurilor numai, iar nu si al sufletelor supusilor sãi, ascultã cu respect sfaturile marelui preot. Asa stã de departe de lume si mai presus de ea, marele preot al daco-getilor încât el, profetul zeului, e sanctificat el însusi ca zeu. Cu atât mai mult, dacã e nevoie, poate fi si regele poporului sãu.

Dar îndeobste cele 2 puteri: cea politico-militarã si cea religioasã nu se amestecã împreunã, ci sunt pãstrate deosebite. ªi puterea religioasã nu se amestecã în viata de toate zilele decât la mare nevoie. De abia odatã la 4 ani, natiunea aduce Zeului – unul singur – jertfa supremã: un om cãruia I se ia viata de carne, spre a I se dãrui viata de spirit, întru marea misiune de a purta su în cer rugãciunile si dorintele neamului de a fi înaintea zeului.

Si aceastã jertfã e asa de sfântã încât dacã trimisul nu moare în lãnci, înseamnã nu cã zeul are milã si îl iarta ci dimpotrivã cã-l osândeste la moartea vesnicã a vietii trupului si îl socoteste nevrednic de a se arãta înaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat în lãnci, pierde viata trupului, spre a de destepta în viata vesnicã la zeul din cer. Si tot asemenea, când altã scãpare nu mai este, regele si fruntasii se ucid, când sotul moare, sotia se ucide. Iar a murii în rãzboi e tot ce poate fi mai onorabil pentru un get. Cât priveste dependenta învãtãtura religoasã a getilor de cea phytogoreicã chiar grecii, începând cu Herodot si sfârsind cu Hermippus Callimachos rãstoarnã problema, spunând fie cã Zamolxe a trãit mult înainte de Pythagora fie chiar cã acesta a imitat învãtãturile tracilor (H.C. F.H.G. III.41).

Însusi orphismul avea rãdãcini tracice iar Pythagora era adânc influentat de osphism. Faptul cã oamenii ca Poseidomios si Flavius Iosephus citau pe cãlugãrii geti ca pilde general cunoscute pentru a putea explica alte organizatii mai putin cunoscute, dovedeste vechimea si seriozitatea acestor institutii social-religioase getice.

Ca o concluzie nu e demn sã renegãm pãrintii si strãbunii si din solidaritate si respect pentru strãmosi resping miturile biblice si evanghelice, ca fiind imorale si crude având o “moralã” plinã de lasitate, prostitutie, incest, crimã si genocid, violentã, înselãciune, formalism si lipsã de logicã. Vreau sã refac legãtura întreruptã de crestinism, cu strãmosii geto-daci. Informatiile pe care le avem despre Zamolxe, chiar putine, îl prezintã ca pe un mare initiat de la care ne vine credinta în nemurire, din toate astea decurgind cinstea, demnitatea cumpãtarea, încrederea în posibilitatea de a cunoaste lumea.

Tot ce avem avem de la strãbuni. Legenda lui Isus este neprobata în cel mai bun caz sau chiar deformatã grosolan. A produs multã suferintã si în plus nu oferã nici o posibilitate de pacificare a lumii. În contrast religia geto-dacã nu are idoli nici biserici iar cunostintele lor cât si experienta lor de viatã îndeamnã la respectul legilor vietii.

Credinta zamolxianã se bazeazã pe morala, geto-dacã, pe cultul strãmosilor, pe cunoasterea,practica a lumii pe nemurirea sufletului, pacificã zestrea noastrã psihicã eliminând zeii inventati de iudei si crestini. Esenta zamolxianismului este cunoasterea stiintificã a realitãtilor universale si credinta în nemurirea laturii spirituale din om.

                  

                                       

 

                                                  Simbolul Urano-Solar al lui Zalmoxis

Zalmoxis

Leave a comment

Zamolxis – Mitul

Controversele asupra calitatii de zeu sau de om a lui Zamolxis (in alte rostiri Zalmoxis) au inceput cam odata cu primele stiri despre el (Herodot) si nu s-au incheiat nici acum. Totusi, fluctuatia interpretarilor moderne, bizuite pe informatiile antice scrise (caci nimeni nu a cercetat inca intr-adevar stiintific urmele posibile ale mitologiei Daciei in folclorul si in ritualul unor datini din Romania – cu exceptia lui Adrian Bucurescu in Dacia Secreta), sugereaza figura complexa a zeului. Dar, in primul rand, se observa in aceasta figura, ca insusiri esentiale, doua ce sunt greu de separat in mitologie: zeul mesianic si eroul civilizator. O examinare mai atenta aminteste de o similitudine de la mari departari geografice ( cu atat mai mult, fiind exclusa orice comunicare prin circulatia tematica a miturilor): Quetzalcoatl.

Ca zeu, Zamolxis nu putea sa fi fost venerat in ritualurile htonice: din retragerea sa vremelnica in pestera (care, in lumina ipotezelor arheologice de azi, ar fi putut sa fie un palat subteran, poate cu iesire secreta) nu rezulta nici moartea mistica, nici inhumarea simbolica, iar intoarcerea sa nu este inviere osiriaca, ci a doua venire.

Tot ca zeu, Zamolxis nu a putut fi venerat in locul lui Gebeleizis, pe care l-ar fi absorbit prin sincretism, deoarece Gebelezis era zeul miscarilor atmosferice, in norii caruia se trageau salve de sageti, fapt lesne de inteles la un popor cultivand grane si vita de vie; era insa deci Zamolxis un zeu al cerului senin? pesemne ca nu, sau cel putin nu al cerului ca bolta imediata, ci al unui cer mistic, socotit sediul sau discret, unde erau trimisi cei mai buni tineri ca soli aruncati in suliti.
Comparatiile fonetice cu numele zeitei trace Zemelo, vadit htonica, sau cu al zeului htonic lituan Zjameluks nu par sa aiba temei (consonanta nefiind argument in comparatiile onomastice, cu atat mai putin aici, unde asemanarea intre radacini este foarte vaga).

Ca erou civilizator, Zamolxis vadeste cateva atribute de baza: comunicarea cel putin a doua stiinte fundamentale pentru antichitate, astonomia si medicina, propagate de el fara alura de miracol, deci nu pe cale divina (ca Apollo Medicus); educatia morala a populatiei si instruirea ei filososfica; organizarea unui sistem religios, cu doctrina teologica si cu investitura scaerdotala; contributia (dupa unii autori antici, directa) la organizarea politica a tarii pastorite, din care nu a lipsit si introducerea deprinderii ospetelr cu discutii intelectuale (ceea ce rezulta clar din textul lui Herodot).

Oricat ar fi de regretabile lacunele produse de pierderea unor opere fundamentale (cel putin a presupusei carti scrise de imparatul Traian), nu putem spune nici ca penuria de documente e totala: cele care sunt ne ajuta in afirmatia ca, pana sa fi dobandit cultul de zeu, Zamolxis trebuie sa fi fost venerat mult vreme ca invatator si ca model arhetipal.

Orice incercare de a sintetiza figura cestei divinitati enigmatice si complexe va fi negresit intampinata de unicitatea lui Zamolxis in panteonul universal; rarele similitudini sunt aparente si sunt mai curand coincidente nemotivate structural. Socotit daimon de Herodot, erou zeificat de Strabon, mag si medic al sufletului de Platon, rege filosof de Iordanes, in antichitate, apoi zeu celest (V. Parvan, M. Eliade), uneori chiar saman arhetipal (E.R.Dodds), in cercetarile moderne – Zamolxis este mai presus de orice simbolul esential al modului de existenta a unui popor: retragerea vremelnica a zeului in pestera sa sugereaza practica unor mistere initiatice, dupa cum trimiterea periodica a solului aruncat in suliti si ales dintre cei mai buni confirma aparteneta integrala si vesnica a omului la substanta cosmica.
Material preluat din “Miturile Esentiale” a lui Victor Kernbach

Herodot – Istorii, IV – Despre Zamolxis

[…] Getii, care luasera o hotarare nesabuita, au fost robiti [de Darius] numaidecat, desi ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci.
Iata cum ajung ei nemuritori: dupa credinta lor, ei nu mor, ci acela ca piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pe care unii il socotesc identic cu Gebelezis.

La fiecare al cincilea an ei arunca sortii si totdeauna il trimit cu solie la Zamolxis pe acela din ei pe care cade sortul, incredintandu-i de fiece data toate trebuintele lor.

Trimiterea solului se face in acest chip: unii din ei, stand in sir, tin trei suliti cu varfurile in sus, pe cand altii il apuca de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de mai multe ori si dupa aceea ii fac vant aruncandu-l deasupra varfurilor de suliti. Daca omul acela, cazand, moare strapuns, ei sunt incredintati ca zeul le este binevoitor; daca solul nu moare, il hulesc invinuindu-l ca e om rau; dupa ce l-au invinuit, trimit alt [sol].

Ei ii spun solului, cat acesta mai e in viata, tot ce vor sa ceara [de la zeu]. Cand tuna si fulgera, tracii de care e vorba trag sageti in sus, catre cer, amenintandu-si zeul, deoarece ei nu recunosc alt zeu in afara de al lor.

Dupa ceea ce am aflat de la helenii ce locuiesc in Hellespont si in Pont, fiind un om, acest Zamolxis ar fi trait la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Dobandind dupa aceea libertate, ar fi strans multa bogatie, si astfel, cu averea castigata, s-ar fi intors printre ai sai bogat.

Deoarece tracii traiau in cumplita saracie si erau lipsiti de invatatura, acest Zamolxis, intrucat traise printre heleni, indeosebi in preajma lui Pythagoras, omul cel mai intelept al Heladei, cunoscand astfel modul de viata ionian si niste moravuri mai de soi decat cele din Tracia, a cerut sa i se cladeasca o sala de primire unde le oferea ospete cetatenilor de vaza; in timpul ospetelor ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, nici urmasii lor nu vor muri vreodata, ci numai se vor muta in alt loc unde, traind pururi, vor avea parte de toate bunurile. In tot acel rastimp cat isi gazduia oaspetii, vorbindu-le astfel, el daduse porunca sa i se faca o locuinta subterana. Cand a fost gata locuinta, a disparut si el din mijlocul tracilor, coborand in adancimea incaperilor subpamantene, unde a stat ascuns trei ani.

Tracii l-au regretat si l-au bocit ca pe un mort. Dar in anul al patrulea el s-a ivit iarasi dinaintea tracilor, facandu-i astfel sa creada tot ceea ce le spunea. Iata ce istorisesc helenii ca ar fi savarsit el.
Intrucat il priveste pe Zamolxis, ca si locuinta lui de sub pamant, eu nici nu tagaduiesc toate cate s-au spus, nici nu le cred insa prea mult. Cred totusi ca acesta a trait cu multi ani inainte de Pythagoras.”

Strabon – Geografia, VII – Despre Zamolxis

Astfel se spune ca un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obtinut oarecari informatii despre fenomenele ceresti, iar altele de la egipteni, deoarece in peregrinarile sale ajunsese chiar si in Egipt.

Intors in patrie, Zamolxis a dobandit respectul carmuitorilor si al poporului, ca talmacitor al fenomenelor ceresti. In cele din urma, a izbutit sa-l convinga pe rege sa si-l faca asociat la carmuire, ca pe un om avand insusirea de a dezvlaui vointa zeilor. La inceput i s-a incredintat doar functia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el insusi. Zamolxis si-a ales o anume pestera, inaccesibila tuturor celorlalti oameni, si acolo isi petrecea viata, intalnindu-se rar cu oamenii, afara de rege si de dregatorii lui. Regele il sustinea, vazand ca acum poporul i se supune mult mai bucuros decat pana atunci, in credinta ca el isi da poruncile dupa povata zeilor.

Acest obicei s-a pastrat chiar pana in vremea noastra, intrucat ei au totdeauna un om de atare alcatuire, care de fapt nu este decat un sfetnic al regelui, insa la geti este venerat ca zeu. Tot astfel si muntele acesta a fost recunoscut sfant, si getii asa il numesc; numele lui, Kogaion, era acelasi cu numele raului care curgea in preajma. Cand peste geti a domnit Burebista, impotriva caruia se pregatise sa porneasca razboi divinul Caesar, functia aceasta inalta o ocupa Deceneu. Asa sau altminteri, obiceiul pitagoreic de abtinere de la folosirea animalelor ca hrana, introdus de Zamolxis, s-a mai pastrat.

Platon – Harmides – Despre Zamolxis

“(Vorbeste Socrate) – Bine, Harmides, am zis, la fel este acum si cu descantecul nostru. L-am invatat acolo, in armata, de la unul din medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se spune ca ii face pe oameni nemuritori. Iar acel trac ma incredinta ca au dreptate confratii sai din Helada sa sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxis, care-i regele nostru, dovedeste, ca zeu ce este, ca tot asa cum nu se cuvine sa incercam a vindeca ochii fara sa fi vindecat capul, nici sa tamaduim capul fara sa tinem seama de trup, cu atat mai mult nu trebuie sa incercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Heladei este ca ei nesocotesc intregul pe care s-ar cuveni sa-l ingrijeasca, iar daca acestui intreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici partii. Asadar, zicea tracul meu, de la suflet pornesc cele rele si cele bune pentru corp, ca si pentru omul intreg; de acolo purced acestea, asa cum din cap purced cele privitoare la vaz. […]

Sa presupunem ca, asa cum ne incredinteaza Kritias, care este aici de fata, ai si avea intelepciune in tine si ai fi atat cat se cuvine de intelept, tu nu mai ai nevoie nici de descantecele lui Zamolxis, nici de acelea ale lui Abaris Hyperboreul; voi fi insa nevoit sa-ti dau numaidecat remediul impotriva durerii de cap.”

Nota: Pentru a confrunta juxtapunerea pe care o face Platon intre Zamolxis si Abaris ne lipsesc elemte esentiale, mitologic vorbind, cu privire la amandoi. Abaris era socotit un magician care traia fara a se hrani si cutreiera Grecia zburand pe o sageata de aur, daruita de zeul Apollon, ca sa vindece diferite molimi; singurul raport ar fi fost, deci, practicarea medicinei, care la Abaris, spre deosebire de Zamolxis, se efectua pe calea miracolelor.

 

                                                         

 

Articol preluat de la: http://www.gk.ro/sarmizegetusa/webring/e-altfel.ro/dacica/Personaje/Zamolxis/mitul.htm

 

 

Poezie geto-dacă

20 Comments

Într-un articol intitulat “Miraculoasa lume a tracilor”, aparut în revista “Magazin Istoric” – anul VI, nr. 8(65), august 1972 – academicianul Emil Condurachi scria printre altele: “Elementul cel mai de seama în rezolvarea problemei originii tracilor îl constituie faptul ca limba lor face parte din marea familie a limbilor indo-europene. Desi ni s-au pastrat extrem de putine documente – în special nume de locuri si oameni – cuprinzând elemente de limba traca ele sunt suficiente ca sa justifice pe deplin aceasta concluzie.

Din nefericire celebra inscriptie traca de pe inelul de aur descoperit exact acum saizeci de ani la Ezevoro în sud-estul Bulgariei, n-a adus o contributie esentiala la studiul limbii trace.
Cuvintele  scrise fara nici un semn despartitor între ele – au ramas deocamdata enigmatice.”

Mai stim ca “Tracii se învecinau cu urmatoarele grupe etnice: spre este cu cimerienii – care însa, dupa unii cercetatori, ar fi fost tot traci – si, dincolo de ei, cu scitii; acestia din urma erau iranieni, avându-si deci originea în podisul Iranului (Persia de altadata); spre nord-vest cu germanii si cu celtii iar în Panonia cu ilirii: la sud de Dunare de asemenea cu ilirii (…) Înspre sud vecini cu tracii erau grecii”. (Constantin Giurascu, Dinu C. Giurascu – “Istoria Românilor”).

Unii lingvisti si istorici sustin ca traca, daca si ilira ar fi fost limbi deosebite, pe când altii spun ca ar fi fost acelasi idiom cu diferentieri dialectale. Dupa parerea noastra între traca, daca si ilira existau foarte mari asemanari de lexic si structura.

Tinând seama deci de locul limbilor din marea familie traca în spatiul european si mai ales între limbile neamurilor cu care se tracii se învecinau, am încercat si noi sa descifram enigma inscriptiei cu litere grecesti de la Ezevoro.

Am avut o revelatie fascinanta. Inscriptia este de fapt o POEZIE cu acelasi ritm ca al “Mioritei”. Literele misterioasei inscriptii alcatuiesc versuri cu ritm si rima. Iata textul transcris cu litere latine:

ROLISTENEAN
ERENERTILTEANI
SKORRAZEADOMEAN
TILEZVIITA
MINERALZILTA

Cu ajutorul versurilor am putut împarti textul în cinci parti. Observasem deja ca doua grupuri de litere se repeta si am banuit ca reprezinta cuvinte: TIL si RAZ(E). Stiind ca a existat un rege get cu numele de Roles (Cassius Dio –  – Cartea LI 23-60) am împartit textul din nou:

ROLIS TENEAN
ERENER TIL TEANI
SKOR RAZE-ADOMEAN
TIL EZVIITA
MINE RAZ’ILTA

Masura si ritmul celorlalte versuri ne arata ca grupul EA din primul vers nu este un diftong si ca trebuie rostit în hiat. Stiind ca în majoritatea limbilor europene prepozitiile se repeta cel mai des într-un text, am presupus ca macar unul din cele doua grupuri de doua litere separate de noi ar fi un asemenea cuvânt de legatura si l-am descoperit pe TIL. Prin parcurgerea multor texte europene vechi si noi si prin apropierile facute cu limba româna si dialectele ei, am ajuns la concluzia ca textul ar trebui citit astfel:

ROLIS TENEAN
ERENER TIL TEANI
SKOR RAZE-ADOMEAN
TIL EZVIITA
MINE RAZ’ILTA

Ceea ce ni s-a parut mai relevant în privinta asemanarii între limba inscriptiei si limba româna a fost si prezenta diftongului specific românesc EA pe care se pare ca l-am mostenit din graiul geto-dacilor.
Iata interpretarea noastra asupra sensului fiecarui cuvânt:

ROLIS – VULTUR. Este numele regelui get. Cf. hititul HARAS, slavul ORILU, lituanianul ARELIS, goticul ARA, galicul ERYR “vultur”. Cf. ROLF (HROLF) prenume scandinav.

Mostenire în româna: RARAU (oronim), RARES (Supranumele voievodului Petru), RALEA, ROLEA, ROLIA, ROLIC, ROLU, RAREA, RAREANU, RARET (nume de familie) TE-TU. Cf. frigianul VAS-TI “vino!” (atestat la Heszchius în “Lexicon”) unde TI este marca imperativului.

NE-IEI, PRIMESTI. Cf. albanezul NA (aceleasi sensuri). Mostenire în limba româna: NA!
AN-UNU, UN. Cf. latinul UNUS, irlandezul OEN, got. AINS, englezul AN “un, unu, una, o.”
ERENER – INEL. Cf. germanul, scandinavul si englezul RING “inel”.

Mostenire în româna: RÂNCA “inel de rachita cu care se leaga partea de sus a leucii de la carâmbul de sus a loitrei unui car” (în DEX cu origine necuniscuta!), RUNC (acelasi înteles în Oltenia), RÂNCU, RUNCU (nume de familie).

TIL-LA, SPRE. Cf. suedezul TILL, danezul TIL “la, spre”.
Mostenire în româna: aromânul TU “la, spre”.
TEANI-TINE. Cf. ombricul TIOM, vedicul TUVAM, avesticul T(U)VAM.

Mostenire în româna: TINE (pronume personal, cazul acuzativ).
SKOR-CA SA, SA. În perioada mai veche a limbii engleze SHALL exprima necesitatea, oportunitatea. Si suedeza moderna formeaza conjunctivul cu SKULL.
RAZE-ROZA, FLOARE DE MACES, DE TRANDAFIR. Cf. latinul ROSA “trandafir”.

Mostenire în româna: RUJA
ADOMEAN – A IUBI Cf. frig. ADAMNI “a iubi” si ADAMNA “prieten” (atestate la Heszchius în “Lexicon”). Se stie ca si frigienii erau traci!
Mostenire în româna: A ADEMENI
TIL-LA, SPRE. Vezi mai sus!
EZ – ACESTA, EL. Cf. sanscritul SÁ, got. SA, SO (pronume demonstrative).
Cf. lat. IS (ID) “el, ea, acesta, aceasta”, germ. SIE, engl. SHE “ea”.

Mostenire în româna: daco-rom. INS, arom. NÎSU, NÎSÎ, “el, ea” (formate probabil prin nazalizare).
VI ITA – TE VEI UITA, VEI PRIVI. Româna si alaneza formeaza si acum viitorul cu a voi. În engleza auxiliarul WILL serveste la formarea timpurilor viitoare. Cf. si daneza: DU VIL HAVE “tu vei avea”.
Mostenire în româna: A SE UITA, IATA, UITE! si viitorul verbelor.
MINE – DAR (conjunctie). Cf. dan. si sued. MEN “dar, însa”.
Mostenire în româna: arom. MA, AMA “dar, însa” (de origine incerta în dictionarele etimologice aromâne!).

RAZ’ – ROZA. Vezi mai sus! Este numele autoarei versurilor, probabil regina!
IL – LA, SPRE. În geto-daca unele cuvinte de legatura se atasau la finele numelui. Latina folosea acelasi procedeu: VOBIS CUM “cu voi”.

Mostenire în româna: LA (prepozitie).
TA – MAI ALES, SI, DE ASEMENEA, MAI MULT. Cf. engl. TOO (adverb) cu aceleasi sensuri si care se aseaza de regula la sfârsitul propozitiei.

Poezia se traduce astfel:

ROLIS, IA UN INEL LA TINE CA SA O IUBESTI PE RAZE! LA EL TE VEI UITA DAR SI MAI MULT (TE VEI UITA) LA RAZE!

Este probabil un mic descântec de dragoste. Cert e ca ne aflam un fata unei poezii în limba geto-daca (sa nu uitam ca Rolis era get!) si ca Raze ar putea fi prima poeta geta atestata. Nu ne surprinde. Din marturiile istoricilor contemporani cu tracii, stim ca acestia din urma erau mari iubitori de muzica si poezie si ca legendarul Orfeu se nascuse pe meleagurile trace.

Însusi Ovidiu (dupa propria marturisire) a scris versuri în limba getilor spre încântarea acestora. Nu putem apoi sa nu observam si tulburatoarea asemanare între limba inscriptiei si limba româna (diftongul EA si aceeasi proportie între numarul consoanelor si al vocalelor) si ritmul versurilor care sugereaza vremurile glorioase ale stramosilor nostri:

“Pe-un picior de plai,
Pe o gura de rai…”

Explicatie prima poza Pe un inel de aur, descoperit la Ezerovo, Bulgaria, se afla aceasta inscriptie în limba traca, scrisa cu caractere grecesti al carei înteles este înca învaluit în mister.

Articol preluat de la: http://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=19

Kogaion

4 Comments

LEGENDARUL KOGAION

Muntele ce adapostea pestera unde se retragea marele preot al getilor se numea Kogaion.


În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie:

„Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel îl numeau getii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alaturi”.

KOG-A-ION înseamna „Capul Magnificului”, fiind si denumirea getica a Bucegilor, unde se afla marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacra, cunoscut sub numele de „Sfinxul Românesc”. Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomita, careia getii îi spuneau si NAPARIS „Cerescul; Divinul”. Evident, adapostul marelui preot era Pestera Ialomicioarei.

Deocamdata, singura inscriptie getica unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o caramida descoperita la Romula (Resca-Dobrosloveni, jud. Olt):

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO

Mare e Zeul, întotdeauna (si pretutindeni)! Asa sa spuna vitejii (cei curati), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recrutii) sa cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Noptii!

Din text se deduce ca „Domnul Noptii” este echivalent cu Kogaion. Legendele elene si romane spuneau ca Orfeu era trac si ca MAINADES „Dansatoarele (sacre)” îi taiasera capul, pe care apoi îl aruncasera în râu. Tot despre el se spunea ca era printul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion.

Cetatea natala a lui Orfeu era D-ION „A(1) lui Ion; A(1) Magnificului”. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca misterele orfice se celebrau noaptea. Asadar, sculptat de om sau modelat de natura, „Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geti, capul lui Orfeu, Domnul Noptii.

Cu trei milenii înainte de autorul inscriptiei de la Romula, un initiat orfic desenase o cruce pe una din tablitele de la Tartaria (fig. 2).

În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tablita poarta urmatorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I. Traducerea: Omul (nobilul) care stie tainele va merge în ceruri. O statueta dacica (fig. 3) îl reprezinta pe Orfeu, cu bratele în forma de coroana. Pe vesmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observa o cruce.

Misterul orfic al Celui Jertfit s-a pastrat în datina româneasca a Caloianului.

O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul:

„În Frigia, întâmplându-se odata sa cada o epidemie asupra oamenilor, iar de alta parte suferind si pamântul de seceta, oamenii consultara oracolul asupra mijloacelor prin care sa departeze de la ei aceste calamitati, iar oracolul le raspunse ca sa înmormânteze trupul lui Attys si sa o venereze pe Kybele ca divinitate.

Deoarece, însa, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai ramasese nimic, frigienii au facut imaginea tânarului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântara, îndeplinind si onorurile funebre potrivite cu soarta lui, si acest obicei ei îl tin constant pâna în zilele noastre”.

Attys era doar varianta traco-frigiana a lui Orfeu, caruia geto-dacii îi mai spuneau si GALLIEN „Superbul; Magul; Poetul”, ION „Maretul” sau I-ANA „Al Anei”. Ultimele trei apelative se regasesc în bocetele Caloianului:

Caloiene, Iene,
Du-te-n cer si cere
Sa deschiza portile,
Sa sloboada ploile,
Sa curga si gârlele,
Zilele si noptile,
Ca sa creasca grânele!

Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului tortele
Si deschide portile
Si porneste ploile!

Amintindu-ne ca Mainades „Dansatoarele (sacre)” i-au taiat capul lui Ion-Orfeu si i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede ca traditia Caloianului are mai bine de cinci milenii si ca provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion „Capul Magnificului” i s-a mai spus si AURU-METTI „Drumul Celui Curat (Stralucitor)”, de unde vine si actualul nume al Ialomitei.

Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomita, Buzau, Braila) si are loc, de obicei, în martea a treia dupa Pastele ortodox.

Înca din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc si se împart, dupa vârsta, în doua sau mai multe cete. Fiecare ceata îsi alege o conducatoare. Fetele fac o papusa de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate si flori, iar pe cap îi pun drept caciula o coaja de ou rosu. În unele sate îl îmbraca în straie taranesti, cu opincute si caciulita. Papusa se numeste Calian, Caloian sau Scaloian.

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat – ca sa pluteasca pe apa – sau pe o scândura, îl înconjoara cu coji de oua rosii, pastrate de la Paste, precum si fel de fel de flori, printre care predomina busuiocul, apoi îl îngroapa pe câmp, printre bucate, prin bozii sau maracini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns.

Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot – Mainadele erau preotesele Soarelui! – alta, dascal, a treia duce steagul, adica o trestie cu o batista alba în vârf, înaintea popii, si iarasi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul.

În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânari aprinse, bocind:

Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Sa curga si ploile,
Zilele si noptile,
Sa umple santurile,
Sa creasca legumile
Si toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe frati, surori, parinti, daca au! Dupa înmormântare, Caloianului i se face pomana, timp în care e bocit din nou:

Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomana ca ti-am dat,
Apa multa si vin mult
Sa dea Domnul ca un sfânt,
Apa multa sa ne ude,
Sa ne faca poame multe!

A treia zi, dupa ce l-au înmormântat, adica în a treia joi dupa Pastele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se aduna iarasi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapa si-l bocesc:

Caloiene, Ene,
Ma-ta te cata
Prin padurea deasa,
Cu inima fripta, arsa,
Prin padurea rara,
Cu inima fripta, amara!

Fetele îl aduc în sat si îl arunca într-o fântâna sau se duc si-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul sa fie ploios si plin de belsug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucati si abia dupa aceea diferitele sfarâmaturi sunt aruncate în fântâni, în balti ori pe râuri.

Apoi se aduna toate fetele la o casa si acolo coc o placinta mare, numita ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS „Gradina (Samânta) Magica”), ori mai multe placinte si alte bucate. Flacaii aduc vin si lautari, se aseaza toti la masa, manânca si beau din pomana Caloianului.

Alteori, fetele îmbraca un sul cu straie femeiesti si umbla cu el pe la casele oamenilor; si la casa unde se duc, gazda trebuie sa ude acel sul cu apa, apoi le da faina, oua, unt s.a. Cu ceea ce aduna fac si ele placinte, bucate, aducând si vin, si aceasta se numeste Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbracat, i se spune, ca si omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.

Pe vremuri, în unele sate se faceau doua papusi, care se numeau Tatal Ploii si Maicuta Soarelui (cf. rom. maicuta „calugarita”). Nu se stie cum si când aceste denumiri s-au prefacut în Tatal Soarelui si Maicuta Ploii.

Initiat în misterele orfice ale stramosilor, Ionita, marele tzar al românilor si bulgarilor, si-a adaugat supranumele de CALOIAN.

Ca Domn al Noptii, Orfeu era considerat si cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Mos Ene aduce si acum somnul copiilor români. Tot de la ION „Magnificul” provine si titlul voievozilor români, ajuns într-o epoca mai târzie IO.

Ca Împarat ce a fost, lui Orfeu -au fost consacrate animale cu coarne (coroana!), iar miturile ulterioare l-au considerat chiar un mamifer cornut: cerb, tap, berbec, bour, zimbru, taur. Pe sigiliul primei capitale a Moldovei, Baia, apare un cerb cu capul taiat, aluzie la decapitarea lui Orfeu de catre Mainades.

Pentru ca acestea erau preotese-dansatoare ale Soarelui si cele ce nu participasera la crima au condamnat-o si l-au plâns pe împarat, au fost si ele divinizate; celebra „Hora de la Frumusica”, cât si horele de Cucuteni, pe acestea le reprezinta.

Asadar, lui Orfeu i s-a mai zis si DROS, „Cerbul”, iar în amintirea sacrificiului sau s-a constituit teribila traditie getica a trimiterii unui sol curat la ceruri, obicei care s-a numit A-LEXAN-DROS „Cel Jertfit Cerbului (precum Cerbul)” sau TIA-RANTOS „Dansul Divin (al Zeitelor)”. Din cele doua sintagme a ramas numele straniului dans românesc Ciuleandra sau Suleandra, pe care, în vechime, îl începeau doar preotesele Soarelui, când Cel Ales era trimis la ceruri. Herodot nu stia ca aceasta traditie era cu mai mult de doua milenii anterioara nasterii pe pamânt a lui Zalmoxis.

Iata cum descrie istoricul elen acest obicei „barbar”:

„Unii din ei primesc porunca sa tina trei sulite (cu vârful în sus), iar altii apucând de mâini si de picioare pe cel ce urmeaza sa fie trimis la Zalmoxis, si ridicându-l în sus, îl azvârl în sulite. Daca – strapuns de sulite – acesta moare, getii socot ca Zeul le este binevoitor. Iar daca nu moare, aduc învinuiri solului, zicând ca e un om ticalos si, dupa învinuirile aduse, trimit un altul, caruia îi dau însarcinari înca fiind în viata”.

Participantii la ceremonie înconjurau locul jertfei si se prindeau în dansul TIA-RANTOS, care începea cu un ritm grav, oracular. În acest timp, marele preot rostea incantatia rituala de primire a solului în ceruri:

EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA?

NALAXIS DA VAISTRO!

NANIS, VET EV SORN!

LA HIMAI PHILIP LAXIN!

CORYVIN DAS.

Cine se înalta la mine (la noi), gonindu-si calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi!

Stapâne, suna din corn! Din ceruri belsugul (ploaia) sa curga, Domnul e mare.

Textul getic se afla încrustat pe o piatra meteoritica – asadar cereasca! – descoperita în ruinele cetatii de la Corbi (jud. Arges).

În momentul mortii pamântene a mesagerului get, Marele preot striga: DOBEROS DABEIS „Cel Curat s-a înaltat”. Atunci participantii la ceremonie repetau si ei spusele marelui preot si accelerau ritmul dansului. De la stravechiul strigat de bucurie al dansatorilor – DOBEROS DABEIS – s-a ajuns prin etimologie populara, la strigatura româneasca „Doua fire, doua paie, / Ia Ciuleandra la bataie!”

Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, în romanul Ciuleandra: „Porneste ca o hora oarecare, foarte lent, foarte cumpatat. Jucatorii se aduna, se însira, se îmbina, probabil dupa simpatii, ori la întâmplare, indiferent.

Pe urma, când se pare ca oamenii s-au încins putin, muzica prinde a se agita si a se iuti.


Ritmul jocului se accelereaza, fireste. Jucatorii, cuprinsi dupa mijloc, formeaza un zid compact de corpuri care se mladie, se îndoaie, se rasuceste si tresalta cum poruncesc lautarii. Cu cât se prind mai tare jucatorii, cu atât si muzica se atâta, devine mai zvapaiata, mai salbateca.


Picioarele flacailor scapara vijelios, schiteaza figuri de tropote, sarituri de spaima, zvâcnituri de veselie. Apoi, deodata, cu totii, cu pasi saltati si foarte iuti, pornesc într-un vârtej. (…)

Asa, pe loc, câteva minute, nu stiu cât timp, în acelasi ritm nebunesc, flacai si fete se framânta, tremura, tropaie… De câteva ori clocotul de patima e strapuns de chiote prelungi, tâsnite parca din vechimea vremurilor”.


Druizii celti si preotii geto-daci

Leave a comment

                                                                          

                                                                                     DRUIZII CELTI SI PREOTII GETO-DACI

 

Cel mai important lucru e că suntem liberi. Liberi în gânduri, trup şi suflet. Nu mai este sângele ci spiritul cel care ne face ceea ce suntem. Noi suntem Celţi. Galeain ip Alteim MacDunelmor

Asemenea societăţii geto-dace, societatea celtă era structurată pe clase ierarhice. Triburile erau conduse de regi dar organizarea politică era remarcabil de plastică. Din sursele romane şi irlandeze aflăm că societatea celtă se împărţea în trei grupe: o aristocraţie războinică, o clasă a intelectualilor care cuprindea druizii şi barzii (poeţii) şi o a treia clasă care cuprindea restul. Luptătorii celţi, temuţi şi puternici, erau stăpâni de cai şi neîntrecuţi mânuitori ai topoarelor, spadelor lungi şi arcurilor. Se antrenau să-şi apere poporul şi aplicau legea.

Cei mai buni dintre ei erau Lordul (uneori numit Rege sau Regină  pentru că femeile erau egale barbaţilor, puteau fi războinice, druide) şi Campionul. Lordul era conducătorul tribului în timp de război iar Campionul exista pentru a rezolva divergenţele dintre triburi într-o singură luptă. Barzii erau judecători şi poeţi. Şeful Bard era cel care decidea dacă legile făcute sunt bune. Ei hotărau dacă o lege a fost încălcată. Barzilor le era încredinţată istoria tribului, care era păstrată sub formă de cântece şi versuri. Ei nu erau atinşi în luptă deoarece prezenţa lor era necesară pentru consemnarea luptei.

 Druizii îndeplineau multe sarcini pe care le considerăm preoţeşti incluzând ritualuri şi sacrificii, dar şi sarcini ce ţin de educaţie şi lege.

 La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna învăţători de filozofie morală şi ştiinţe iar în sens mai larg include preoţi, ghicitori, judecători, învăţători, fizicieni, astronomi şi filosofi. Ei formau o clasă aparte şi ţineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca şi sacerdoţii geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor şi de la serviciul militar şi erau foarte respectaţi.

 Datoria lor era să păstreze tribul în bună înţelegere cu Lumea Cealaltă şi cu Natura. Creau legile tribului şi găseau moduri prin care să îmbunătăţească viaţa acestuia. Erau vindecători şi profeţi. Instruirea lor era foarte variată şi vastă, era secretă şi avea loc în peşteri sau în păduri. Uneori erau necesari 20 de ani pentru a termina această instruire. Aveau o literatură considerabilă de cântece sacre, rugăciuni, reguli de divinaţie şi magie, legi. Când trebuia luată o decizie care afecta tot tribul se convoca un Consiliu.

În componenţa acestuia intrau trei din cei mai înţelepţi fermieri, Lordul, Campionul, Conducătorul Bard, Maestrul Bard (al doilea după Conducătorul Bard), Conducătorul Druid şi Maestrul Druid. Astfel se forma consiliul celor 9 care lua deciziile importante. Principalele paralele între celţi şi geto-daci se datorează în principal importanţei deosebite a Marelui Preot, credinţei în nemurirea sufletului şi ştiinţei sacre de tip iniţiatic.

Cunoştinţele comune ale geto-dacilor şi celţilor se explica, aşa cum spune Stuart Pigot în cartea sa Druids prin moştenirea comună din mileniul al II-lea îen. de la arieni, cuceritorii Indiei. Argumentele sale în ceea ce priveşte celţii sunt : în Irlanda se găsesc numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică. prozodia limbii galice este asemănătoare cu acelea ale limbilor hitită şi sanskrită. după Myles Dillon, druizii şi brahmanii şi-au conservat practicile şi credinţele indo-europene care au supravieţuit în lumea galică până în sec. XVIII şi în India până în zilele noastre. Hans Hartman care a studiat ritualurile vechilor irlandezi (celţi) consideră că structura mentalităţii irlandeze este mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei.

O altă asemănare o găsim în De bello galico a lui Cezar. El spune despre druizi că sunt de părere că religia interzice ca această învăţătură să fie destinată scrisului pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând şi mai ales pentru că, dacă ar folosi scrisul, tinerii novici ar neglija memoria. În timpul trecerii celţilor pe teritoriul Daciei şi în timpul cât au rămas aici a fost un transfer firesc de cunoştinţe între aceştia şi daci.

Cercetările arheologice probează că civilizaţia adusă de celţi în partea de vest a teritoriului actualei Românii era superioară din punct de vedere tehnic. Evident, şi celţii au preluat de la daci anumite cunoştinţe. O confirmare a acestui lucru apare la Origene care spune despre tracul Zamolxis care învăţase pe druizi, printre altele, divinaţia prin fişe şi numere…”. Socrate spune într-unul din dialogurile lui Platon Eu am învăţat această incantaţie acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. 

Dar Zamolxis, adăugă el, regele nostru, care este şi un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele  pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului.

Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste incantaţii sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Când mă învăţa leacul şi incantaţia spunea: să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul incantaţiei. Şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului îţi voi da şi leacul pentru cap. dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide.

Reţinem deci că medicii traci erau superiori celor greci şi că predau ucenicilor lor leacurile odată cu incantaţiile sub jurământ. Denumirile geto-dace de plante medicinale citate în lucrarea lui Discorides ca şi trusele medicale descoperite la Tomis, Drobeta, Grădiştea de Munte, Piatra Roşie, Poiana şi Ocniţa, instrumentele chirurgicale ingenioase, craniile cu trepanaţii reuşite oamenii respectivi supravieţuind acelor operaţii – cât şi oasele de membre perfect sudate în urma unor intervenţii chirurgicale confirmă aceste constatări.

Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa De medicamentis liber sunt prezentate şi incantaţii magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti, ca de exemplu: Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt. Descântecul românesc: Ciobănaşii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară. Atât la celţi cât şi la daci există interdicţia de a scrie descântecele şi alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Druizii îşi începeau iniţierea devreme, în jurul vârstei de 5 ani. Această iniţiere putea continua cel puţin 15 ani şi cel mult 20.

Natura iniţierii era severă deopotrivă asupra trupului cât şi minţii, pentru că unul din factorii cheie în Natură e supravieţuirea şi abilitatea de a folosi puterile ei. De obicei un elev nu avea un singur învăţător. Toţi druizii comunităţii îi împărtăşeau cunoştinţele. Chiar elevii dădeau lecţii celor mai noi. În acest mod elevii puteau avansa in funcţie doar de abilităţile lor. Druizii şi barzii începeau iniţierea în acelaşi mod.

Ambii învăţau istoria poporului lor şi legile pe care tribul le urma curent şi ambii învăţau principiile de bază ale celeilalte clase. Astfel, un druid avea cunoştinţele de bază ale unui bard şi invers. Asta pentru a se asigura că ambele clase îşi înţeleg gândirea, având în vedere că de multe ori lucrau împreună. O persoană care studia druidismul poseda cunoştinţe în cât mai multe domenii posibile. Ei învăţau informaţii, le absorbeau oricât de neimportante li se păreau pe moment. Ei foloseau fiecare bucăţică din cunoştinţele lor pentru a înţelege universul şi lumea din jurul lor, văzută şi nevăzută. Avansarea în societatea druidică era dublă. În primul rând elevul trebuia să demonstreze o înţelegere temeinică a cunoştinţelor acumulate.

În al doilea rând, elevul primea un semn de la Natură că este pregătit să avanseze. Druizii de multe ori căutau îndrumare în Lumea Cealaltă, pentru că aceste suflete sunt experimentate în cunoştinţele lumii noastre şi unele sunt aproape să avanseze la următorul nivel al realităţii. Multe tehnici de meditaţie druidice erau concentrate pe accentuarea legăturilor cu Lumea Cealaltă şi cu sufletele ce se odihnesc aici. Nu se cunosc multe lucruri despre iniţierea sacerdoţilor geto-daci, însa se poate încerca aflarea lor din mitologie, tradiţii populare, poveşti… Zeul Orfeu, de origine tracă, a fost primul personaj care a coborât pe tărâmul celălalt. Această coborâre are, conform unui poem orfic, rolul unei iniţieri în tainele lumii de dincolo.

De asemenea, Zamolxis coborâse sub pământ pentru 3 ani. Eliade consideră c㠄este ceva adevărat în clişeele atât de populare în Grecia ulterioară lui Herodot, care-l plasau pe Zamolxis alături de Pitagora, Orfeu şi mai târziu de Zoroastru, de înţelepţii egipteni sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experienţe extatice şi capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc şi supravieţuirea lui.

Lumea subterană a celuilalt tărâm apare des în tradiţiile populare şi în poveştile românilor. În aceste legende şi poveşti putem găsi urma sacerdoţilor geto-daci transformaţi în sacerdoţi populari, deşi ei aparţineau unei lumi apuse, identitatea lor oscilând între personajul mitologic şi vrăjitorul popular:

 

 

În vremurile nu tare de demult, umbla nişte oameni zdrenţăroşi din casă în casă şi din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate şi sunt tare bine primiţi, oriunde se prezintă. Aceştia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de carte şi foarte deschişi la minte.

 Pe calea norilor, aşa se-ntorc solomonarii înapoi în ţara noastră, şi-n satul de unde au plecat. Şi-i conduc  pe nori  aşa cum vor ei. În Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652 se face referire la sacerdoţii populari cu puteri meteorologice, fiind numiţi gonitori de nori.

Acest fapt dovedeşte că numele vechi al acestor sacerdoţi populari nu era cel de solomonar. Solomonarii sunt recrutaţi de când sunt copii şi iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Aceşti copii sunt furaţi de mici de către solomonari bătrâni şi duşi la şcoala din Crugul Pământului pe Celălalt Tărâm. Ei sunt iniţiaţi timp de 7 ani.

 În această şcoală învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate misterele naturii precum şi toate solomoniile”, farmecele, vrăjile şi descântecele. După ce îşi însuşesc iniţierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor naturii. Interesantă este şi informaţia conform căreia solomonarii ar cunoaşte tainele unui scris iniţiatic, în care scriu tezaurul magic în cartea pe care o poartă cu ei. Figura solomonarului este strâns legată de vechile practici de iniţiere ale preoţilor daci, elementele similare fiind de-a dreptul abundente: călătoria prin nori, practicile ascetice, cunoaşterea unei practici iniţiatice, dobândite în adâncul peşterii.

 Deşi în general se susţine că dacii nu au cunoscut scrisul, nu se poate exclude ipoteza, amintită şi de Iordanes, conform căreia sacerdoţii daci cunoşteau o formă de scriere iniţiatică similar druizilor, cu funcţia de păstrare a tezaurului spiritual.

 

Deceneu

Leave a comment

  • Sacerdot dac, mare preot ,sfetnic si colaborator apropiat a lui Burebista. Cel mai important personaj dupa rege in statul dac. Deceneu l-a ajutat considerabil pe marele rege in opera sa de unificare si organizare a triburilor geto-dace. Dupa moartea lui Burebista si destramarea stapinirii acestuia (44 ien) Deceneu isi asuma si puterea regala in statul dac intracarpatic. O informatie din Iordanes (Getica:XI,67) indica venirea lui Deceneu la putere ca vicerege, Burebista acordindu-i o putere aproape regala. Strabonspune: “Burebista…si-a luat ca ajutor pe Deceneu ,un barbat vrajitor, care umblase multa vreme prin Egipt, invatind acolo unele semne profetice, datorita carora sustinea ca talmaceste vointa zeilor. Ba inca, de la un timp era socotit si zeu, asa cum am aratat cind am vorbit de Zamolxe. Ca o dovada de ascultarea ce i-o dadeau getii, este si faptul ca ei s-au lasat induplecati sa-si stirpeasca viile si sa traiasca fara vin” (Geografia:VII,3,11)
  • Dupa Iordanes, Deceneu era un om de o vasta eruditie. Relatarea istoricului got contine date deosebite privind rolul cultural si religios indeplinit de catre Deceneu in instruirea spirituala a stratului ierarhic superior de sacerdoti si tarabostesi daci:
  • “Observind inclinatia lor de al asculta in toate si inteligeta lor nativa,el i-a initiat in aproape toata filozofia,caci era maestru priceput in aceasta.El i-a invatat etica, dezvatindu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit in fizica, facindu-i sa traiasca potrivit cu legile naturii, pe care gotii [getii] transcriindu-le le pastreaza pina azi [sec VI en] cu numele de belagines; i-a invatat logica, facindui-i superiori celorlalte popoare in ce priveste mintea; aratindu-le practica i-a indemnat sa-si traiasca viata in fapte bune; demonstrindu-le teoria, i-a invatat sa contemple cele 12 semne ale zodiacului iar prin ele mersul planetelor si toata astronomia,lamurindu-i cum creste si scade discul lunii si cu cit globul de foc al soarelui intrece masura rotunjimii pamintului si le-a expus sub ce nume si sub ce semne cele 345 de stele trec de la rasarit la apus ,ca sa se apropie sau sa se departeze de polul ceresc. Vezi ce placere (este) ca niste oameni prea viteji sa se indeletnceasca cu doctrinele filosofice,cind mai aveau putin ragaz de razboaie. Putea sa-l vezi pe unul cercetind pozitia cerului,pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor,pe acesta studiind cresterea si scaderea Lunii pe celalalt observind eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, Soarele vrind sa atinga regiunea orientala,este adus inapoi in regiunea occidentala Getul se linisteste de indata ce primeste explicatia acestor lucruri. Aceasta si multe altele, invatind Deceneu pe geti, prin stiinta sa, a stralucit in mijlocul lor ca o adevarata minune.”
  • (Getica;XI;69-70)
  • Pprin felul acesta Iordanes ne infatiseaza seriozitatea si priceperea cu care ,cel putin clasa sacerdotala, privea preocuparile stiintifice iar mai departe “pe barbatii cei mai de seama si mai intelepti pe care i-a invatat teologia, i-a sfatuit sa cinsteasca anumite divinitati si sanctuare, facindu-i preoti si dindu-le numele de pileati”
  • (Getica;XI,71)
  • Deceneu a revigorat spiritualitatea geto-dacilor, inlaturind cultul bahic sau dyonisiac asociat cu cultura vitei de vie si cu orgii. El este cel dintii care s-a opus viguros patrunderii in Dacia a cultelor straine, vatamatoare pentru sanatatea spirituala si corporala a geto-dacilor. De aceea nu este intimplator si fara rezonante religioase profunde ca el a determinat autoritatea regala sa dispuna distrugerea vitei de vie-planta sacra a lui Dyonisos-si ca toata preotimea dacica l-a sprijinit in acest act extraordinar.
  • Ca mare preot si vicerege , apoi el insusi rege Deceneu, a dispus de dubla autoritate, morala (stirpind viciul betiei)si politica (organizeaza triburile si casta sacerdotala ), facind dintre nobili o clasa de pilleati, ca si din categoria privilegiata mai larga , capillati (saucomatti), din aceasta facind pentru clerul de rind o clasa asimilabila cu clasa cavalerilor romani-equites.
  • Deceneu considera ca viitorul si stralucirea poporului sau depind numai de inalta tinuta morala si plecind de la aceasta premisa se poate cladi un edificiu statal si social trainic, motiv pentru care, sprijinit de BUREBISTA, a infaptuit o profunda reforma sociala si religioasa a poporului geto-dac. Aceasta reforma , celebra in lumea antica , a fost pusa in practica nu prin legi oficiale si seci ci prin rabdare si educatie. Deceneu a impus sobrietatea si cumpatarea , acea modestie a sufletului ale carei valente razbat din textul lui Platon. Deceneu a cerut poporului “ascultarea de porunci” ca efect al educatiei prin dreptate. Getii fiind recunoscuti in antichitate ca fiind “cei mai drepti”dintre cei cu care se inrudeau, caracteristica desigur foarte veche .
  • Deceneu a fost una din acele impresionante personalitati care si-au creat un loc de frunte in istoria lumii. Un factor care l-a ajutat sa se realizeze pe sine insusi si prin asta sa fie de folos neamului sau , a fost prietenia si sprijinul pe care Burebista i le-a acordat, lucru rar in istorie. Ei s-au inteles si au claborat , armonios si eficient incit, in putini ani, au izbutit sa dureze un stat puternic atit social cit si moral.
  • Marturii scrise despre viata si realizarile Marelui Preot si rege al dacilor
  • Strabonne vorbeste despre Deceneu in Geografia:
  • Burebista, getul, luand conducerea poporului, primi in stapanire oameni nevoiasi din cauza necontenitelor razboaie. El insa ii ridica astfel prin educatie, prin cumpatare si prin ascultarea poruncilor lui, incat in putini ani fauri o mare imparatie si supuse getilor pe cei mai multi dintre vecini. El ajunse de temut chiar si pentru romani, intrucat trecea fara frica Dunarea si prada Tracia pana in Macedonia si in Iliria. Ii nimici pe celti, care erau amestecati cu tracii si ilirii; extermina definitiv pe boii de sub conducerea lui Kritasiros si pe taurisci. Pentru a castiga adeziunea poporului get la aceasta opera , Burebista a avut ajutorul colaboratorului sa Deceneu, mag care a calatorit in Egipt, unde a invatat anumite semne prevestitoare, gratie carora el deslusea planurile divine. In scurt timp el fu divinizat, asa cum am aratat cand am povestit istoria lui Zalmoxis. In ceea ce priveste adeziunea poporului get, exista o dovada: ei fura induplecati sa scoata vita-de-vie si sa traiasca fara vin.”
  • “Pentru disciplina poporului, si-a luat ca ajutor pe Deceneu, barbat cu puteri de vraci, care ratacise multa vremem prin Egipt si deprinsese acolo unele semne ale cerului, prin care pretindea ca anunta cele divine. Si dupa putin a fost socotit zeu, in acelasi fel cum am aratat cand am vorbit despre Zamolxis. Ca semn al ascultari: s-au lasat convinsi sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin.”
    “Dacii luptau impotriva Boiilor si a tauriscilor, popoate celtice sub conducerea lui Kritasiros, pentru ca pretindeau ca tinutul respectiv era al lor”
    Iordanesscrie despre Deceneu in “Despre originea si faptele getilor si gotilor”
  • “Pe timpul domniei lui Burebista peste geti, Deceneu a venit in Getia, pe vremea cand Sylla ajunsese stapanitorul romanilor. Burebista il lua pe langa sine pe acest Deceneu si-i acorda o autoritate aproape regala. Urmand sfatul lui Deceneu, getii au pradat tinuturile germanilor, pe care acum le stapanesc francii. Cezar insusi, care, cel dintai dintre toti, a revendicat pentru sine domnia asupra romanilor, care a supus puterii sale aproape toata lumea, care i-a facut pe toti regii sa se plece, ba a luat in stapanire si insule asezate dincolo de lumea noastra, in sanul Oceanului, si care i-a facut tributari romanilor chiar si pe aceia care nu cunosteau numele roman nici din auzite, n-a putut totusi sa ii supuna pe geti, in ciuda numeroaselor sale incercari. Gaius Tiberius este al treilea imparat al romanilor; sub domnia lui, getii se mentin nesupusi. Pentru geti aceasta era salvarea, acesta era binele, acesta era fagaduinta: sa puna in practica, nazuind in orice chip si socotind folositor ceea ce ii invatase Deceneu, sfetnicul lor.”
  • “Deceneu a ales dintre acestia pe barbatii cei mai nobili si cei mai intelepti, pe care i-a invatat teologia, i-a sfatuit sa adore anumite puteri divine si anumite capele sacre si i-a facut preoti. Le-a dat numele de pileati, cred eu, fiindca in timpul rugaciunii aveau capetele acoperite de tiare, pe care noi, cu alt nume, le numin caciuli de pasla; pentru restul poporului a poruncit sa fie numiti pletosii, nume pe care getii il pretuiesc si il pomenesc pana astazi in cantecele lor” (Getica;XI,71)“Acesta (Deceneu), vazand ca spiritele getilor i se supun in toate si ca sunt inzestrati, din fire, i-a invatat aproape toata filosofia; Deceneu era maestru neintrecut in aceasta privinta. Prin morala, a infranat temperamentul lor barbar, prin fizica i-a determinat sa traiasca potrivit legilor lor firesti, legi pe care le au scrise pana azi si pe care le numesc Belagines. Prin logica i-a inzestrat cu o putere de judecata superioara celorlalte neamuri. Prin practica i-a indemnat sa se dedea la fapte bune. Prin teorie i-a invatat sa priveasca mersul celor douasprezece semne ale zodiacului si prin acestea cursul planetelor si toata astronomia, le-a aratat cum creste si descreste fata lunii, le-a explicat cu cat globul de foc al soarelui depaseste in masura suprafata pamantului, le-a spus, in fine, sub ce nume si sub ce infatisare se invartesc intr-un sens si in celalalt in jurul polului ceresc cele trei sute patruzeci si sase de stele in drumul lor de la rasarit la apus. Ce placere-va intreb-ca, atunci cand cariera armelor le ingaduia putin timp, barbatii viteji sa se patrunda de invataturi filosofice!? Vedeti pe unul cercetand asezarile cerului, pe altul particularitatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta asteptand fazele de crestere si descrestere a lunii, pe acela eclipsele de soare si chipul in care marelui astru, dus de revolutia cereasca, dupa ce s-a grabit sa ajunga in zona orientala, e adus din nou la apus. Getul se linisteste de indata ce primeste explicatia acestor lucruri. Acestea si multe altele invatand Deceneu pe geti prin stiinta sa, a stralucit mult in mijlocul lor ca o adevarata minune, incat el poruncea nu numai celor de jos, dar chiar si regilor.”

Articol preluat de la: http://www.gk.ro/sarmizegetusa/regii/deceneu.htm

Older Entries