Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age.

Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep.

They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html?_r=1&pagewanted=2

By JOHN NOBLE WILFORD

Published: November 30, 2009
The New York Times

Geto-Daków “najbardziej Chrobrego i Targi trackie plemię”

Coraz więcej głosów twierdzi, że reprezentuje “historię” naszego multi-tysiącletniego narodu, przywołuje echa w to, co jest coraz bardziej odczuwalne i słyszał, że Geto-Daków były polygamist ludzi, jedzenia mięsa i co najgorsze, były wysokie konsumentów alkoholu .

Aby udowodnić raz na zawsze, że Geto-Daków, germańskie, bałtyckie i celtyckie ludzi, podobnie jak inne plemiona trackie, nie konsumenci alkoholu, tylko dlatego, że diddnt wiedział, wszelkie napoje alkoholowe poza “napój bogów” nazywa miodu (Hydromel w języku francuskim, hiszpańskim Hidromiel, Idromele w języku włoskim, Hydromel w języku portugalskim, angielskim Mead, miód w języku rosyjskim, polskim, norweski, szwedzki, duński, Med w języku ukraińskim, niemieckim Met, Medovina w ceho-słowacki, serbo-chorwacki, Słowenia i Węgry-ur Ezti w baskijski, Sima w języku fińskim, Hydromeli w klasycznej łacinie, Midus w języku łotewskim) będziemy cytatem ważne źródło historyczne z I wieku naszej ery.

Valkyrie Mając Drinking Horn

Dziewiąty kamień zdjęcie wieku od wyspy Gotlandii, Szwecja. Valkyrie z picia róg wita Odin, kiedy dotrze Valhalla okrakiem Sleipnir, jego osiem nogami konia, na którym będzie walczył w Ragnarok.

Najważniejsze dowody znajdujemy w “geografii” Strabon, szczególnie w Księdze VII Rozdział III:

Grecy sądzili, że Getae było trackie plemię. Żyli na obu brzegach Dunaju, mam na myśli zarówno Getae i Mysians również. Mysians Trakowie byli zbyt ale w chwili obecnej, ich nazwa Moesians; początki Mysians są z Moesians, które żyją wśród Lydianie, Phrygianie i trojanów.

Phrygianie same Bryges, trackie plemię, tak jak Mygdones, Bebrycians, Bithyni, Thyni a może Mariandynii too.

Wszystkie z nich opuściło szybkie Europie, ale Mysians pozostał na miejscu wraz z innymi Traków.

Moim zdaniem Poseidonios słusznie przypuszczać, że Homer oznacza o tej nazwie, Mysians w Europie (mam na myśli tych z Tracji), gdy mówi:

Jego oczy światło II wrócił z powrotem, aby zobaczyć

Kraj Traków zaludnionych przez tych, którzy ograniczenia sirepii,

A Mysians którzy walczą ze sobą z bliskiej odległości.

Poseidonios mówi, że Mysians są obecnie produktów mięsnych z szczególności wiary religijnej, tylko dlatego, że nie rosną zwierzęta. Żywią się z miodu, mleka i serów, mieszkających samotnie, jak się je nazywa pobożnych ludzi od bogów i capnobates.

Są Traków, które żyć bez dziewczyny, są powołani Założycieli. Są one uważane świętych, ze względu na ich cześć i żyć bez strachu. Poeta Homer nazywał ich “święte osoby zajmujące się dojeniem klaczy, które picie mleka, nie w życiu i najbardziej poprawne ludzi”. Są przydomek “bez życia”, zwłaszcza dlatego, że żyją bez dziewczyny, Homer się powiedzieć o wdowie, która jest tylko o połowę życia nazwał dom Protesilaos “pół” tylko dlatego, że był człowiekiem wdowy.

Mysians nazywane są “bojownicy z bliższej odległości”, ponieważ są niepokonani i doskonałe wojowników. W książce w rozdziale XIII  muszą być napisane “Moesians, bojownicy z bliższej odległości” zamiast Mysians

Z pewnością jednak jest to ryzykowne, aby zmienić tekst Homera, uważane za dobre przez tyle lat. Rzeczywiście, jest dużo bardziej wiarygodny, że zostali powołani z Mysians początku, a teraz zmienił nazwę na Moesians. Epitet “bez życia” może być raczej w sensie “wdowa” niż “unfeeder” lub “domami na wózkach.

I praktyki Pitagorasa, które mówią o powstrzymanie się od mięsa, pozostał dla nich jak dyktando Zamolxis.

O informacje, które mówią nam, że:

Krótko Deceneu sam został uznany za Boga, tak jak mówiłem, gdy rozmawialiśmy o Zamolxis. I na znak posłuszeństwa, ludzie Getae byli przekonani do cięcia winorośli i żyć bez wina. Nie możemy też podać dokładną lokalizację dla “Getae” jak nie wiem, czy tekst odniesienie do Tarabostes lub Comati.

Taraboste (szlachcic Daków)

Prawdopodobnie część Geto-Daków szlachta iść negatywny sposób, ale tylko z powodu brudnych greckich i rzymskich wpływów, a może właśnie dlatego Geto-Daków, którzy pozostali w twierdz nad Morzem Czarnym do administrowania terytoriów podbitych przez cesarza Burebista rozpoczęliśmy haniebne praktyki, upokarzających praktyk w północnych plemion Traków.

Daków comatus (Capillat)

Chciałbym zaznaczyć, że Odrysians i innych południowych plemion trackich, wino i przybierać różne substancje halucynogenne, takie jak grzybki, konopie, a nawet orientalne opioidów.

Wszystkie te fakty się później, ze względu na wpływ greckiego i później wpływów rzymskich i różne mythraic wpływy Orientu.

Dlatego też Geto-Daków i Moesians, Carpiani i Costobocii, a wszystkie “barbarzyńskich” plemion z północy na Dunaju, diddnt spożywać alkoholu, ale tylko miód pitny, ponieważ wszystkie “barbarzyńców” z północy. Te Tendencious oświadczenia wydane przed nasi przodkowie to tylko kilka ataków, które mają jeden zamiar: zwyrodnienie naszych przodków wielkie i boskie, Geto-Daków, “najbardziej odważnych i sprawiedliwych trackie plemię”!

Trackich wojowników

Nasi wrogowie polygam, dużych odbiorców alkoholu i narkotyków, wydają się być zazdrosny o naszych przodkach i ich święte życie, jak również o ich boskie pochodzenie.

Pomnik Burebisty w Călăraşi

Pomnik Burebisty w Orăştie

Pomnik Decebalus w Deva

Decebalus na Kolumna Trajana

Kogaion

În Dacia, extinsa între Nipru, Rin si Tracia, având centrul politic si religios în Transilvania (România de astazi), îsi desfasura civlizatia, cea mai extinsa si mai razboinica populatie pelasgica. Dealtfel, pelasgii europeni acupau întreaga Europa, Asia Mica, nordul Africii, întreg bazinul mediteranian, iar carienii pelasgi au fost primii care au atins Americile. Marii eroi civilizatori ai acestor spatii au fost Uran, Saturn, Apollon, Hermes, precum si Typhon, gigant, ca si pelasgul Prometeu, regele scytilor.

Urmasii lor au fost conducatorii scitilor, ai agathirsilor, si gelonilor si ai latinilor ( cu mult înainte de întemeierea Imperiului Roman), acesti conducatori dând numele lor popoarelor pe care le conduceau.

Eroii conducatori si întemeietori, au fost zeificati în Spatiul Carpatic, acolo unde s-au nascut, si legile, religia, moravurile impuse de ei erau valabile în toata lumea pelasga. Armunus era numele lui Jupiter al Arimilor, ( Zeus), el devenind mai târziu, în Imperiul Roman ”Jupiter Ruminus ”. Capadocii îl numeau ” Zeus Dakin”. Marte, zeul razboiului mai era numit Arimanios ( sufixele us, as, is, es, ca si diftongurile au, ou, oe aveau origine pelasga).

Arimii de la Dunarea de Jos apar în izvoarele geografice vechi si cu numele de rami.

Ptolemeu Claudius mentioneaza Ramidava, unul dintre cele mai importante orase ale Daciei meridionale. (Ptolemeu, ” Geografia”, Cart. III.8.4.) Rimdacii locuiau în apropierea colchilor, la nordul Marii Negre.

În lucrarea ” Argonautica” a lui Orpheu, ca si la Ovidiu este mentionat orasul ” Romechium” ( Ovidiu, ” Methamorfoze” Cartea XV.v.705).

În Dacia meridionala, sub romani, era mentionata localitatea ”Romula”.

Aristeas din Proconnes, celebru poet si profet al lui Apollon, contemporan cu Homer, spune despre pelasgii hiporboreeni arimaspi : ” Razboinici multi si foarte puternici, avuti în herghelii, în turme si cirezi de vite ; barbati cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer ; cei mai robusti din toti oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasa”. Nicolae Densusianu, ” Dacia Preistorica”.

Istoricul evreu Josephus Flavius ( sec.I d.H.) numeste”arimani” pe ” lusitani” si pe ”cantabri”. ( Jos. Flav. ” Bell. Jud.” II.c.16), iar iberii cei vechi din Peninsula Iberica îi mentioneaza ca numindu-se” romani” ( Jos. Flav, c. ” Apionem”Cart. II.4).

Arimii, vechii locuitori ai Daciei, se mai numeau  ” rumoni” si ”rumuni”, fiind cunoscut numele principelui dac ” Rumon” ( Ammmianus, Cart. XVII.c.12) si localitatea ” Sclavinum Rumunense”, astazi Slaveni, în judetul Romanati. ( N. Densusianu).

La chestionarele lui N. Densusianu, comuna Mihaesti, Muscel a raspuns : ” nu am venit de nicaieri, ci ne-am pomenit aici”. Românii din comuna Cosmesti – Galati au raspuns: ”suntem aici de la începutul lumii ” ; comunele Bordeiu – Verde- Braila  si Podeni – Prahova au raspuns : ” samânta noastra este de la uriesi”, iar comuna Drajna de Sus – Prahova au raspuns : ” românii de astazi s-au numit mai înainte ”râmni” si ”râmpleni”. Iovan Iorgovan era numit ” ficior de râmlean”. ( Teodorescu, ”  Poezii pop.” P. 419.).

Pe o veche inscriptie din muzeul Capitolin este mentionat ” Hercoles Romillianus” (Guasco ”Mus. Capitol ” I.60. nr.30).  În Dacia Ripensis exista localitatea ”Romulianum”( Aur. Victor, ” Epit.”40) si în Thracia, localitatea ” Ramlum”.

Traditiile taranilor din Bucovina si Moldova spun ca aveau ” Tara Rohmanilor”, situata la miazazi de Moldova. ( N. Densusianu, ” Chest.ist. com Bogdanesti – Tutova). Între ei, erau rohmanii anahoreti, religiosi, ” blajini”, considerati sfinti de cei din jur, aceiasi cu ” arimpheii”, la Plinius, Cart. VI.14.2.) si la Mela ” Orb. Descr. ” Cart. I.2.19). Acesti rohmani – arimphei au fost asociati cu legenda Insulei Leuce – ”Insula Fericitilor” (astazi Ostrovul Letea), insula fiind acoperita de aluviunile Dunarii). În insula Leuce se retrageau dupa moarte, sufletele eroilor si ea este ecolul  ” Insulelor Fericite” care înainte de 10000 î.H. era Atlantida.

PELASGII ÎN ITALIA

Prima civilizatie politica, sociala si religioasa, în Peninsula Italiei, a fost datorata pelasgilor coborâti de la Carpati si Dunarea de Jos, din Peninsula Haemus (Balcani), cu mii de ani înainte de caderea Troiei  1185 î.H.) pe parcursul diverselor perioade.

Traditiile grecilor si ale romanilor mentioneaza o serie lunga de migratii pelasge. Ianus, din tara hiperboreilor ( de la nord de Dunare) s-a asezat în Peninsula Italica, împreuna cu oamenii lui, erou civilizator ca si Saturn, acesta din urma refugiat în peninsula, dupa înfrângerea lui de catre fiii sai ; Typhon, din tara arimilor nordul Dunarii), urmas a lui Saturn, învins de Joe, ca si de Hercules din aceleasi locuri nordice, care a venit cu ostiri numeroase, întemeind în Peninsula Italica multe colonii agricole (Dionysios din Halicarnas Cart. I.39-42).

O parte din populatia nordului Daciei – Ausonii – Ozoni  (Osenii de astazi) din Maramures), au fost printre primii care s-au asezat în Peninsula Italica, sub conducerea lui Auson, fiul lui Atlas, Auson fiind cel dintâi care a domnit la Roma (înca neîntemeiata, dupa istoria oficiala).

Fiul lui Hercules, Latinus – Telephus, a condus triburile latinilor (prisci – batrâni) în Peninsula Italica, înaintea venirii aici a etruscilor, urmasi ai troienilor, refugiati.

Ligurii de lânga Carpati si Dunarea de Jos, au format colonii în peninsula. (Plinius, Cart.III.21.1.). O parte dintre liguri, unul dintre cele mai razboinice triburi, se numeau ” deciates” (Plinius, Cart. III.7.1.) si s-au asezat la apusul Alpilor ; cei din Alpii maritimi aveau un oras principal numit Antipolis, acestora, romanii acordându-le cetatenia. (Plinius, Cart. III.5.5), Alte triburi de provenienta carpatica, stabilite în Alpi, se numeau”montani” (tot pelasgo- arimice). (Plinius, Cart, III.24.2) si de asemeni ” belaci”(vlaci – vlahi), ” comati” sau ” capilati”, carora împaratul Nero le-a acordat, deasemenea, cetatenia romana.

O parte dintre ” ligurii- stoeni”, asezati în centrul Peninsulei Italice, au întemeiat vechiul oras numit ” Ariminiun” (Rimini). Vechea populatie rustica de pe teritoriul Liguriei se numea, în legile longobarde, ” arimani” (Du Cange”Gloss. Med.et inf.lat, ”).

Diferitele neamuri ligure din Valea Padului se mai numeau si ”romani” – (Romaioi – Arimani) (Strabon, Cart. V.I.10). O asezare de pe teritoriul ligurilor din Alpi, se numea în epoca clasica romana ”Rama”. Râul Pad (Po) se numea în epoca ligurilor Bodincus (Plinius, Cart. III.20.8.). Acesta spune ca ligurii trimiteau la Roma casul ciobanesc (”coebanum caseum”), facut mai ales din lapte de oi. (Plinius Cart. XI.9.7.1). Ligurii aveau asezari vechi, cu numele : Luna (Frontini, ”Strateg.”III.21.) si ”Alba”.

Numele vechi al Alpilor era Albia ( Strabon, Cart. IV.6.1.). În ” Vadum Sabatium”, vechii liguri aveau muntele ”Mancelus” (rom. Muncel) C.I.L.VOL.V.nr.7749.

Umbrii, deasemenea pelasgi vechi carpatici erau faimosi.

(Pliniu, Cart. III.19.1.). Ptolemeu Cl. aminteste  o populatie din Sarmatia europana, numita ”ombrones”. Umbrii roiti în Peninsula. Italica, sunt mentionati în insriptiile romane referitoare la Dacia (Cocceius Umbrianus, pontifex civitatis Paralisensium Provinciae Daciae e Aur Umbrianus” ( C.I.L.III.nr.2866 si 864). Scymnus spune ca Latinus a fost protoparintele umbrilor ( Scymnus, ”Orb. Descr.”, v.225). Cel mai important document despre limba umbrica este reprezentat prin ” Tablele de arama” numite ”engubine” (”Tabulae Inguvinae”), descoperite în anul 1444 într-o subterana din orasul Gubbio (Iguvium), care demostreaza ca umbrii aveau aceeasi origine ca si latinii (vechi) ( Breal, ” Les Tables engubines”, I.(1875).

Istoricul Zenodot spunea ca ”umbri” ar fi numele vechi al sabinilor (Dionysius din Halicarnas, Cart. II. 49).

Astfel, pelasgii carpatici au ocupat succesiv, sub diferite denumiri (ale multiplelor triburi si conducatori), pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi pâna la extremitatile de sud ale peninsulei : Istria, Liguria, Venetia, Umbria, Etruria, teritoiul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucania, Brutiu si insulele Corsica, Sardinia si Sicilia.

Aceste populatii care fundamenteaza cea dintâi viata politica, sociala, si religioasa a Peninsulei Italice, unele mai razboinice si mai faimoase, altele mai pasnice si muncitoare, precum si ” aborigenii” , ligurii, istrii, venetii, umbrii, tursenii (etruscii), sabinii, latinii, ramnii, oenotrii, peucetii, iapygii, siculii, sicanii, apartiuneau, dupa cele mai vechi traditii grecesti si romane, marelui neam pelasg. ( Nicolae Densusianu” Dacia Preistorica”).

PELASGII ÎN GALIA

Înaintede a se face cunoscuti celtii în Europa, întreg teritoriul Galiei era locuit de numeroase triburi, având aceeasi limba, legi, moravuri, credinte si erau de neam pelasg.

În Galia meridionala, între Alpi si Marea Mediterana, Pirinei, Oceanul Atlantic si Loire, locuiau aceste triburi.

Alte triburi ligure au trecut, în timpuri preistorice,din Alpi, spre câmpiile Galiei, extinzând dominatia lor, în epoca anteceltica, peste întreg teritoriul Galiei.(Arbois de Jubainville, mare istoric francez, ” Apres les Iberes, avant les celtes, ils ( les Lygures) ont domine dans le pays, qu’on plus tard appelle Gaule” ; ” Les premieres habitants”. I.p.382.).

La Eratostene (sec.III î.H.), întreaga Peninsula Iberica poarta numele de ”Liguria”, iar Marea Mediterana, în partile de sud ale Galiei, era numita la autorii greci ” Liytihon pelayos”( Strabon, Cart. II.4.4. ; 5.19 ; La Ptolemeau Cart. III.1.), iar la autorii romani ” Ligusticum mare”.  (Columellae R.R. Cart VIII.2. ; Pliniu Cart. II 46.4.). Loire se numea Liger (râul ligurilor). Aquitania, provincia cea mai însemnata a Galiei, întinsa de la Liger pâna la Pirinei, se numea la început Aremorica ( Pliniu IV.31.1.) ”Aquitania Aremorica antea dicta”.; La Iulius Caesar – ” Armorica” ( Bell. Gall. ” Cart. VII.75.).Ligurii erau mentionati în legile longobarzilor ca ” arimani”.

Pâna târziu în Evul mediu, în partile meridionale ale Galiei se vorbea” lingua romana” – cu o vechime îndepartata. În Evul Mediu, pe teritoriul meridional al Galiei se vorbea limba rustica – prisca- vulgara romana (mult mai veche decât romana – latina clasica) si se numea ” Langue d’ Oc”.

Unul dintre triburile ligure care trecusera din Galia peste Pirinei, apare în iscriptiile romane ale Hispaniei cu numele de ”longeidoci” ( longei daci) populatie cândva foarte extinsa în Galia meridionala, mai ales în regiunile locuite de ” volci”, si care a dat numele teritoriului ” Langue d’Oc”.

Unul dintre triburile care ocupau teritoriul Aquitaniei (vechea Aremorica) se numea ”datii”(dacii).

A se vedea pe harta lui Ptolemeu C1., DACIA, mentionata cu majuscule si DATIA ( singura denumire în afara de EUROPA scrisa cu majuscule. (Pliniu, Cart. IV.109) Ptolemeu C1. ”Graphia” I.206).

In epoca anteceltica, pe întreg teritoriul Galiei se vorbea aceeasi limba latina rustica ( prisca). În partile de nord ale Galiei, însa, în urma contactului cu celtii si germanicii, care îsi realizasera dialectele lor, au aparut mai multe dialecte.

În apropiere de ” datii”, în partile sudice, spre Toulouse, exista asezarea ”Sarmati” (Tabula Peutingeriana, Segm.II.1.2.).

O   alta  grupa de daci, numiti de geografii greci ”deciates” sau ”deciani”,locuiau lânga Alpi maritimi. Deciatii formau un trib razboinic si iubitor de liberate.

Ei au angajat primele lupte cu romanii în Galia si Pliniu cel Batrân îi numara printre cele mai faimoase popoare ligurice.( Pliniu, Cart. III.7.1.).

Pe lânga coastele Mediteranei, pâna la Pirinei, locuiau ” Volcae Arecomicii”   (Volcae Aremorici).

Romanii, pâna în timpul lui Augustus, numeau coastele meridionale ale Galiei  ” Provincia romana”. Volcii aremorici se bucurau de autonomie, chiar si în timpul dominatiei romane. Se administrau singuri, dupa legi proprii, nesupusi guvernarii romane a provinciei. Strabon, Cart. IV.6.4.).

Tot din perioada anteceltica existau denumirile topogafice: Ardelay, Arlelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres purtate pâna astazi de unele comune de pe teritoriul meridional al Frantei. ( Junin, ” Dict.d.communes de France”, 1851.p.19), O comuna cu numele ”Ardauli” se afla si în Sardinia. (pr. Cagliari = Oristono).

În partile de apus ale Alpilor, se exploatau minele pe teritoriul Galliei meridionale, unul din cele mai importante centre miniere fiind ” Rhoda” (denumire de origine pelasga), de la care deriva numele Rhodanului (Ronului). În apropiere era localitatea ”Boxs” (ani)= carbunari, rom. bocsa=carbunarie) (C.I.L.vol.XII.nr.1783).

O alta localitate, mai la sud, aparea în geografiile vechi ca ”Taruscon” (Tarascon) ( Strabon, Cart.IV.1.12.). In aceeasi regiune muntoasa a Alpilor, lânga ” deciati”, traia tribul ” albioeci” (Strabon, Cart.IV.6.4.), iar dincolo de Rhon, lânga  ” Volcae Arecomici”, erau ”helvii”.

În regiunile metalifere cele mai bogate din Ardeal ( România) exista localitatile : Ruda, Rodna ( cu mine celebre de argint, numite în Evul Mediu ” Rhodana”, Bocsa, Bocsani, Trascau, Albac, Ilva Mare (lânga Rodna).

Legate de limba aremorica-pelasga, erau si localitatile : Alba, Boxsani, Piscenae, Raurica, Rhoda, Ursulae, Vadum Sabatium (în rom. Vadul Sapat), Vesuna ; fluviile : Arauris, Argenteus amnis, Varus ; muntii : Albia ( Strabon, Cart. IV,6.1.) Gaura (”Itin. Hierosol. ” p. 555), Mancelus (Muncel), Matrona, Stura (Plinius, Cart.III.204), Vesulus ( muntele din care izvoreste râul Pad (Po). (Plinius, Cart.III.20.3.).

Un trib din Aquitania, stabilit lânga râul Oltis (azi Lot), apare cu numele de ”cocosates”. Omonime, pe teritoriul locuit de români : Alba, Bocsani, Pesteana, Ruda, Ursoaie, Gaura, Muncel, Stura, Cocosati si Vesul. Arauris este acelasi cuvânt cu românescul Râuri.

Vechile populatii ale Galliei spuneau ”marga” pamântului calcaros si lutos (Pliniu, Cart. XVII.4.1), folosit la îngrasarea araturilor, acelasi cuvânt fiind folosit si de români. Pentru legume, în Gallia aveau cuvântul ”legumina”-”legaria”(Varo R.R.Cart.I.32.).

Pe o inscriptie descoperita pe teritoriul volcilor arecomici, scrisa cu litere pelasge, apare cuvântul ”dede” = dedit (dedicat) (Monin, ” Monuments d’ancienns idiomes gaulois”, Paris, 1861.p.17). Toate aceste cuvinte apartin aceluiasi dialect arhaic, pe care-l mai vorbeste si astazi (cu unele transformari), poporul român de la Carpati.

În concluzie, originea geografica a celor mai multor triburi de pe teritoriul Galiei meridionale (Franta), provine de la muntii si sesurile Daciei vechi.

PENINSULA IBERICA

Înainte de ” liguri ”, alt trib pelasg important locuia pe teritoriul Galiei meridionale, începând de la Rhon ti pâna la Pirinei, ” Iberii ” .

Intervenind invazia celtilor, o parte dintre ligurii de la Alpi si de la Rhon, împinsi de celti, ocupa locurile iberilor din Gallia meridionala si îi alunga pe acestia dincolo de Pirinei, în Peninsula Iberica. Iberii din partile de apus ale Europei formau si acelasi popor cu iberii de lânga Caucazul asiatic. (Apolodor fragm.123 si 161) dupa el, iberii de lânga Caucaz ar fi fost un popor emigrat din Iberia, de la Pirinei.(cf. Varro, la Plinius, Cart.III.3.3).

Despre iberii de la Caucaz, Tacitus scrie în ” Analele” sale : ” Iberii si albanii (din partile de rasarit ale Marii Negre), locuiesc tinuturi muntoase si s-au obisnuit cu greutatile si cu suferintele. Ambele ramuri erau pelasge. Si vechile genealogii etnice considerau pe iberii de apus drept frati buni  cu locuitorii primi ai Italiei. (Isidor, ”Orig.”Cart.IX.2. ; 26-29: ”Filii igitur Iahpet…Iuvan a quo Iones…Tubala quo Iberi qui et Hispani; licet quidam ex eo et Italas suspicentur. ”

În timpurile romane, numele iberilor din Peninsula Iberica disparusera aproape total.

Când legiunile romane patrund pentru prima oara pe pamântul Hispaniei, aceasta era ocupata de populatii de pastori, agricultori si mineri din vechea familie a pelasgilor iberici.

Noi serii de migratii erau formate din triburile si gintile : Albocenses, Ambirodaci, Ablaidaci, Avlaidaci, Arevaci, Argeli, Aurienses, Barbarium, Berones, Bibali, Bursaonenses, Calnici, Comanesciqi, Cosetani, Dagences, Deciani, Ergavicenses, Gruii, Ilergetes, Ilaraugatae, Ossigi, Indigetes,Lacetani, (Letani), Longeidaci, Lunarii, Peleondones, Orientes (Aurienses), Turdetani, Turduli, Tarragonenses, Vaccaei, Vascones, Virvesci, si Vloqi (Vlachi-Vlohi -Valahi).

Între toate aceste triburi, cei mai importanti, ca numar si stare sociala, erau turdetanii. Erau stabiliti în partile meridionale ale Peninsulei Iberice, în regiunile de astazi ale Sevilliei si Granadei. Turdetanii se ocupau mai ales cu exploatarea minelor de aur, de argint, de fier si de staniu. (Strabon, Cart.III.2.3.) si formau acelasi popor cu turdulii-” Turdulii veters” din Lusitania (Portugalia) ( Plinius, Cart.IV.35.1).

Turdetanii, spune Strabon, sunt cei mai învatati dintre toti hispanii. Ei se folosesc de gramatica : au o descriere a traditiilor proprii, istorice; au poeme si legi scrise în versuri vechi, dupa cum spun ei, de 6000 de ani (Strabon Cart.III 1.6). Dupa nume, moravuri, ocupatii si particularitatile idiomului lor, turdetanii se dovedesc a fi din rasaritul Europei, de la Carpati. (În cazul în care erau urmasi directi ai supravietuitorilor Atlantidei, s-au refugiat în timpul glaciatiei Wurm, în  Spatiul Carpatic. M.AL.Orescu). Urme ale vechilor lor locuinte si ecouri ale numelui lor se afla si astazi în Transilvania si Ungaria (pe atunci Pannonia dacica).

Turda (ungureste Torda) este unul dintre cele mai vechi orase ale Transilvaniei. (În jurul Turdei s-au gasit obiecte din epoca de piatra.

Situata lânga poalele muntilor auriferi ai Transilvaniei si pe malurile râului Arges (Aureus), Turda a fost timp de trei secole( XIV-XVII) capitala legislativa a Transilvaniei”, desigur pe baza unei vechi traditii istorice. Turdetanii se mai numeau ” turdi” si ”turtulani” (St. Byzantinul ”Toirditania”.

În Peninsula Iberica exista si o regiune numita ” Turta”.(Turtam regionem dicit Cato apud Charisium”, 2.p.190 (Mullerus, ” Ptolomaei ” Geogr, ”I.107).

De aceleasi origini se leaga si numele altor localitati carpatice. Doua sate de pe valea Muresului se numesc ”Turdas”, unul lânga Orastie si altul aproape de Aiud, Orastie fiind una dintre cele mai importante asezari neolitice din Transilvania. (Goos, ”Chronikd.arch. Funde Siebenburgens ”p. 56-59).

Un al treilea sat ”Turda” se afla pe Valea Somesului, în nordul Transilvaniei. Alte trei sate cu numele ” Turda” sunt în comitatele Bihor, Beches si Zapolti. Alt sat ”Tordat” (comuna Iaurin), ” Tordacs” (comuna Alba Regala), ”Turdanisch”(Carintia), toate indicând directiile migratiilor turzilor ( turdetanilor) peste Pannonia, catre Alpi si Pirinei. Patronimul ”Turda” este raspândit pe Valea Ariesului (Transilvania).

În nordul Peninsulei Iberice, cele mai celebre mine figurau, în epoca romana, sub numele de ” Metalla Alboc” (ensia), în Transilvania(comuna Albac) cu locuitori mineri la mine de aur. Din aceste locuri izvoreste râul Aries.

Între populatiile hispanice locuitoare la poalele Pirineilor, cei mai vigurosi, iubitori de libertate si mai bine organizati sub aspect militar erau ”pelendones”. (Pliniu Cart.III.4.10 ; Ptolemeau Cart. II.6.53. si 55). Erau stabiliti lânga izvoarele râului Darius (Duero) si au purtat lupte contra romanilor, împreuna cu vecinii lor,  ” arevacii”. Numantia, centrul puternic de aparare, a fost distrus de romani în anul 133 î.H.

Peledonii din Peninsula Iberica erau acelasi popor cu ”peledonii” Daciei. (Tabula Peutingeriana Segm. VII.4.). Localitatea Pelendona este mentionata în Tabula Peutingeriana, localitate aflata în Dacia Malvensis, pe drumul spre Amuria (Gura Motrului), catre Romula (Resca).

În apropierea peledonilor hispanici se afla orasul ”Uxama”, mentionat de inscriptiile romane, vechii lui locuitori fiind originari din rasaritul Europei, de pe teritoriul Sarmatilor. Uxama era un oras înconjurat cu ziduri sarmatice, iar locuitorii lui aveau obiceiuri sarmate. (Silii Italici, ”Pun. ”Cart. III.v.384 si urm.  ”Sarmaticos adtollens Uxama muros”, ” Uxama Argelae” (Ptolemeu Cart.II.c.6.55).

Pe o incriptie latina din Lusitania se mentioneaza o femeie”Cornelia”…Uxame (n) sis Argelorum” (din Uxama Argelae). (C.I.L. voII.nr.4306.).

Uxamenii îl venerau pe Hercules (C.I.L.vol. Iip.387). Wolff, în articolul ” Die Landesnamen Siebenburgens” spune :  ” Das rumanische Ardial-Ardeal ist der uralte Lansname Dakiens…und das magyarische ”Erdel” ist eine blosse Nachbildung des Ardeal”. (Koresp.-Blatt.d.hereines f.sieb. Landeskunde,X.50.).

Acesti locuitori din Uxama aveau numele personale cu terminatia ”o” : Arraedo, Atto, Crastuno, Dacilico, Eburaneo, Magulio, Ranto, Urcico, numiri de ginti sau triburi date catunelor : Calnici, Coronici, Coronesti, Comenesciqi. (C.I.L.vol II, p. 387). Pe teritoriul apusean al Tarii Românesti, nume de catune si comune : Câlnic, Cornesti, Corobesti, Comanesti, satul Erghevita, omonim cu Ercavia ( Ergavicenses, Ergevicenses din Tarraconia C.I.L.vol. Iip.387).

Triburile hispanice emigrasera de pe teritoriul Olteniei de astazi.

În afara de Numantia, renumita capitala a pelendonilor în Hispania Tarragonense, era si  ”Sagunt”, pe tarmul M. Mediterane, locuitorii având traditia ca strabunii lor au emigrat în timpuri îndepartate, din rasaritul Europei, din ”Ardea” din nordul Istrului (Dunarea), de care aminteste în istoria lui si Alexandru cel Mare. (Strabon Cart.VIII.5.9.) : aceeasi Ardea din care îsi trageau originea locuitorii din Uxana Argelae (Argelum) –Uxena – Uxana.

Ausonii (osenii maramureseni), ”Ausonia Saguntus”, la Titus (XXI.7.14.), ca si ausonii din Apulia (Italia) al caror stramos era Atlas (reprezentat ca sustinând globul pamântesc, pe un vas din Apulia si pe o oglida etrusca de la Vulci. (Daremberg ” Dic.d.ant.v.Atlas”).

(Aceasta metafora cu Atlas vrea sa spuna ca acest erou învatat detinea cunoasterea lumii; tot o metafora reprezinta si lupoaica etrusca, initial fara cei doi gemeni, Romulus si Remus, apoi acestia fiind adaugati la romani, care stiau prea bine ca ”mama-obârstie” era lupoaica- lupul daco – getic, din care au descins celelalte popoare pelasgo-latine si Eturia si Roma.) (M.AL.Orescu).

Triburile liguro-dace trecusera prin regiunile Alpilor si ale Galiei meridionale, în Peninsula Iberica. ”Longeidocii” din Peninsula Iberica apartineau populatiei numeroase a volcilor din Galia meridionala (volci-volhi-vlahi), unde denumirea geografica de Languedocia – Langue-d’oc este cunoscuta, numindu-se Languedocia pâna în Evul Mediu.

Couneidoqii au denumit muntele Caunus din regiune pelendonilor ; arronidaccii erau tot daci-arimi.(C.I.L. vol. II. Nr.2697).

Este clar ca pe teritoriul Peninsulei Iberice exista o veche populatie de origine daco-getica si illirica (înruditi), fapt dovedit de orasul ” Deciana”, la poalele Pirineilor; patronimele: Decianus, Davus, Docius, din inscriptiile hispane si tribul ” dagences” (dagenses), ”dagae” fiind numele dacilor orientali de pe Tabula Peutingeriana.

În poemul epic german ” Rabenschlacht”, este mentionat Tubal, stramosul legendar al populatiilor prime hispanice, sub numele de ” Tibalt von Siebenburgen (Transilvania). (Grimm, ”D.Heldensage”, 104, 212).

Aceeasi provenienta si origine geografica aveau triburile ” iler-getes” (ilarangatae). (Plinius si Titus – ” Ilergetes” la Strabon si Ptolemeu – ” Ilergetae” ; la Hecateu ” Ilaraugatae” fram.15) si ”misgetes”.

Doua orase din Peninsula Iberica, unul din Baetica, altul din Tarraconia, aveau numele” Iluro”. Al treilea oras ”Iluro”, era dincolo de Pirinei, în Aquitania, cu o populatie din Illyria – ” Ilercaones”( la Titus), ” Hercaonenses” (la Caesar), Illurgavonenses : Caunii, (la geografii greci). Chaones erau în vechime unul din principalele popoare. Ilercaonii, un trib emigrat, de illirocaoni si în apropiere de ei, Muntele Caunus, din care izvora râul Durius. Înruditii cu caonii erau ” couneidogii” (caunodacii).

O moneda ”barbara” din regiunile inferioare ale Dunarii a purtat inscriptia ” COVNV”, o alta ” COVNVS”. (Arhiv.d.Ver.f. sieben Landskunde”, H.F.XIV.85).

De la Dunarea de Jos (de la cataracte la varsare) erau si ”indigetes” (sindi-getae) si misgetes (myso-getae);  Illergetii si indigetii erau vecini, sub si poalele Pirineilor, ca nationalitate omogena. În luptele lor cu romanii, au avut aceeasi istorie si soarta. Orasul principal al indigenilor se numea Deciana. ( Ptolemeau Cart.II,6,72); Ravennas ”Deciana” si ”Diciana”).

Si Tarranconi, tarraconenses, tarcani proveniti din Carpati. Sate cu numele ”Tarkanz” ( Tarcaia), în comitatele : Bihor, Heves, Zemplion, Borsod si dincolo de Dunare, si în comitatele : Iaurin si Tolna. (Lipszkz ”Re,.loc. Hungarie” p.672).

A mai existat o alta ginta pelasga, în Hispania, numita” Vloqi = Vlaci.

Pe o inscriptie de mormânt din Tarraconia, descoperita în apropiere de Madrid, este mentionat un ” Britto”, fiul lui Daticus, din ginta vlaquilor. (C.I.L.vol II.nr.6311).

Acestia erau populatii pelasge, stabilite si în Elada, Thracia, Illyria, Scythia. Populatiile razboinice din nordul Peninsulei aveau obiceiuri comune cu cele ale galilor, scythilor si thracilor. ( Strabon ” Geografia” Cart. III.4.17).

Un promontoriu al Hispaniei de nord se numea, în geografie veche, ” Scythicum”(Mela, Orb. Descr. Cart.III.1.).

”Concanii”, care formau în Cantabria un trib independent, erau massageti (scythi) (Silius Ital. 1..III.v.360-61.) Cantabrii foloseau fluierului pastoral si trâmbita, la hotare, pana noaptea, târziu (Strabon, Cart.III.3.7.). ”Callacii” din apusul Pirineilor, aveau  jocuri cu strigaturi în versuri, petreceri sociale (Sillius Ital. Cart. III.v. 345 si urm). Femeile hispane purtau haine brodate cu flori si valuri pe cap (marame) (Strabon Cart. III.3.7. ; 4.17.).

Vechile populatii hispanice aveau aceeasi limba latina-vulgara-prisca (batrâna), ulterior corupta de cuvinte celtice, grecesti si microasiatice. Limba turdetanilor, în timpul lui Strabon (sec.I.î.H) era aproape o latina italica. (Strabon ”Geogr.Cart . III.2.15.).”

Tacitus mentioneza în”Analele istoriei” ca în timpul lui Tiberiu,  un taran din Tarraconis (tara conilor) vorbise în fata tribunalului roman, în limba parintilor sai ” Sermone patrio”..

Titus relateaza doua covorbiri avute în anul 209 î.H., de catre Scipio Africanul, în Hispania : una, cu sotia lui Mandonius, un frate al regelui ilergetilor si alta, cu un principe celtibar, Allucius, a carui logodnica, de o frumusete extraordinara, a fost adusa la Scipio. Titus Cart.XXXVI.c.49-50), conversatii purtate fara interpret.

La triburile hispanice existau localitatile : Alba, Argenteola, Arsa, Arsi, Baniana, Banienses, Blanda, Blandae, Ceresus, Ceret, Lancia Plumbarii, Plumbaria, ins. Rhoda (Rhoda), Turbula, Urson, Ursoane,Vesperies ; muntii Argenteus mons, Cuncus promont. (Plinius Cart.IV.35.4 ; Strabon Cart .III.1.4), Lunarium promont fluvii : Alba, Florius, Pisoraca ( C.I.L.vol.II nr. 4883).

Terminologia metalurgica a triburilor hispanice,  reflectata în nume de asezari :  Argentcola, Argenteus mons (munte), Baniana( în Turdetania), Banienses (în Lusitania) ( tit.nr.760), (Bania, la românii din Transilvania (banie, baie), locul unde se extrag metalele. În Lusitania era si râul Baenis ( Srabon III.3-4). Alta asezare a Hispaniei, Baenae avea denumirea de Valebanae ti pe teritoriul Galliei (Ausonii din Transilvania (osenii), primii asezati si în Peninsula Italica).

Denumirea ” alutatium” semnifica ” aur aflat pe suprafata pamântului”(adus de aluviuni”. (Plinius XXXIII.21.) (aurum inventum) : ”aleutia” – minele în care se folosea apa pentru spalarea si alegerea aurului din substante de alta natura : aceleasi cuvinte au existat odata si în Dacia (Pliniu Cart. XXXIV.47.), ca dovada, numele Oltului – Alutus, în care odata se spala aurul cel mai bun ”balucem ” (balux s. baluca)- ” graunte mai mici de aur din nisipul râurilor” – rom. ”beuta”= pietricica alba, adusa de curentul apelor; ” palacras (palacra) ” bucati mai mari de aur masiv”.(Plinius Cart. XXXIII.c.21).

Un sanctuar dedicat ” Lunii luminatoare” (Strabon Cart.III.1.9.) al Dianei sau Luna, cu epitetul de” Lucifera”, la Cicero (N.D.III.17).Un sanctuar era dedicat de catre locuitorii din Hispania meridianala, numindu-se ” Lucem dubian” (duvian = divina( în dialect hispan.

Scrierea limbii hispanice a populatiilor din Tarrasconia (C.I.L.vol.II.nr. 4424, 4318) era aceeasi cu vechea scriere a Daciei, ale carei nume s-au pastrat pâna astazi la plutasii români de pe malurile Bistritei, si Dacia fiind mostenitoarea civilizatiei (si scrierii) atlante, descoperita de M.AL.Orescu în pestera Altamira-Spania.(2008).

În timpul lui Pliniu cel Batrân, 50 de orase ale Hispaniei aveau cetatenie romana – ” jus Latii antigui” sau  ”veteris”.( Pliniu Cart. III.3.1.) 4.1. ;IV.35.-5), iar în anul 75 d.H., împaratul Vespasian a acordat cetatenie romana întregii Hispanii. (Pliniu Cart.III.4.15).

Peninsula Iberica avea o populatie de origine latina (prisca), preexistenta cuceririi romane. În concluzie, pelasgii emigranti în mare parte de la Carpati, au fost cei care au readus civilizatia (atlanta) în Galia meridionala si în Hispania.

cs. dr. Michaela Al. Orescu

www.serbianunity.net

www.muzejvrsac.org.rs

Миниатюрная повозка из Дупляя (Южный Банат, Воеводина)

Датировано примерно 1500 л.н.э

Культура Зуто Брдо- Гырла Маре (Сербия-Румыния)

Эта красивая фигура, которая видимо была найдена в гробнице, вместе с другой фигурой, представляет  собой боевую повозку с двумя колесами.

В центре миниатюрной повозки находится  антропоморфная мужская статуетка с головой птицы. На этой птице, на верхней части, находятся две свастики (с левой стороны – «левогира», с правой – «декстрогира»).

Между теми двумя крестами врезаны две спирали, а напротив них, на противоположных концах, есть два маленьких круга, расположенных по вертикали.

Другая свастика декстрогира изображена на уровне живота.

Некоторые историки считают, что эта статуетка изображает Аполлона Гиперборея, который представляет собой Вечное Солнце. Эти предположения появились благодаря старой легенде, которая гласит, что Аполлон путешествовал в Гиперборею в карете, запряженной Лебедями.

Сербский историк, Трбуховик, считает, что эта миниатюрная карета используется при урано-солнечном ритуале, для вызова дождя, ссылаясь на то, что шум,  произведённый боевой повозкой похож на шум грома.

Другие гипотезы информирует нас что эта карета являет собой средство для перевозки в загробный мир (например карета Тора запряженная двумя козлами, и Перуна, который в иудейе-христьянской вере стал Св. Ильей).

Образы птиц могут изображать души мёртвых.

Kogaion

Articol aparut in primul numar al revistei ProArme, in Aprilie 2009. Puteti citi acest articol printr-un simplu click pe una din cele doua scanari.

Medovukha – bautura cu specific rusesc, apare pe mesele slavilor pagani, inca din cele mai vechi timpuri.

Datorita mierii, cu proprietatille sale naturiste, aceasta bautura a fost considerata unica ce putea fi folositoare in tratarea bolilor. Medovuha e o bautura nationala pentru rusi, precum whisky pentru Scotia, sake pentru Japonia sau tequila pentru Mexic.

Medovukha, avand la baza mierea fermentata, e cunoscuta sub numele de mied la popoarele germanice sau hidromel la cele latine.

Cei mai vechi indoeuropeni considerau mierea drept un produs sacru. Obiectele gasite in sanctuare, incepand cu mil. 7-6 i.e.n, aveau reprezentate imagini in care se putea observa procesul de fermentare a mierii.

Indoeuropenii credeau ca in Lumea de Sus, in Ceruri, exista rauri de miere, iar bautura din miere era legata de imaginea “ploii de miere”, care curge pe pamant din raul celest. De aceea, bautura poarta ideea de “nemurire”. E bautura zeilor, nemuririi, cea care da intelepciune.

Aceasta bautura era raspandita si la germani, romani, greci, triburile baltice, vechii prusaci, celti, slavi si finlandezi, dar mai ales la stramosii nostrii traci.

La germanici, miedul era considerat drept un dar al zeilor pentru oameni din partea lui Odin (Wotan), Parintele Ceresc al oamenilor.

Tot la germanicii scandinavi, aceasta bautura era vazuta drept “apa vie”, care poate aduce la viata mortii.

La slavi, bautura din miere avea un caracter ritualic desavarsit, fiind dedicata zeilor.

Mierea nefermentata, la greci, purta numele de ambrozie si constituia hrana zeilor, mostenita de la titani si giganti.

In Rusia, bautura din miere avea numele de “miod” sau “medok”. Aceasta bautura se pregatea punand mierea la fermentat de la 5 la 20 ani in butoaie nesterilizate de stejar (arborele sfant al indoeuropenilor).

La triburile slave pagane, stejarul este arborele cel sfant al zeului Perun.

Incepand cu sec XI, se practica metoda fierberii, datorita careia bautura putea fi gata peste o luna; totusi mierea trebuia sa fie sterilizata prin fierbere.

In perioada medievala, in Rusia, bautura era folosita in ritualuri care serbau zilele de nasteri sau in sarbatorile de familie, ca semn de ospitalitate, fiind consumata inainte de masa.

In sec XV, aproape ca se sfarseste pregatirea bauturii, ce presupunea lasarea la fermentat timp de 5-20 ani si dispare ritualul folosirii bauturii inainte de masa.

In sec XVII, medovukha pregatita prin fierbere devine rara, deoarece ea a fost inlocuita cu vinul (venit pe filiera crestina, mai ales dupa tirania iudeo-crestina a lui Petru cel Mare).

Catre sec XIX, pregatirea prin fierbere a mierii renaste, iar odata cu ea, si miodul sub numele de “medovukha”.

Reteta:

3 l apa (1.5 l)

450-500 g miere naturala (200-250 g)

50 g drojdie ( 30 gr)

1. Puneti apa la incalzit pana la o temperatura de ce mult 80 de grade, adaugati miere si amestecati mereu pentru ca mierea sa nu se lipeasca de vas.

www.ekimoff.ru

2. Nu lasati ca intreaga compozitie sa fiarba.

3. Luati spuma.

www.ekimoff.ru

4. Raciti bautura pana la 30 grade,apoi adaugati drojdia.

5. Daca doriti, puteti adauga sucul unei jum de lamaii.

6. Lasati sticla la rece timp de o saptamana.

www.ekimoff.ru

Cateva sortimente din Rusia:

Articol scris de Kogaion

Iz www.serbianunity.net

Iz www.muzejvrsac.org.rs

Period: oko 1500 godine pre nove ere (Srednje Bronzano Doba)

Kultura: Žutobrdska kultura

Ovaj divan primerak minijaturnih kolica (bornih kola) od terakote otkriven je, zajedno sa još jednim primerkom, početkom 20. veka u Banatu, u mestu Dupljaja. Jedna kola imaju dva točka a druga tri.

U središtu kolica sa dva točka, nalazi se antropomorfna muška figura sa glavom ptice. Na ptici su urezana dva simbola odnosno svastike (na levoj strani je svastika okrenuta na desno a na desnoj svastika okrenuta na levo).

Između njih se nalaze dve spirale, a ispred njih, sa suprotne strane, u vertikalnom pravcu su dva mala kruga.

Svastika, okrenuta na levo, nalazi se na dnu stomaka.

Sprokhof smatra da ovaj primerak predstavlja mit o Hiperboreji i Apolonu, koji je večno Sunce. Ove pretpostavke polaze od legende koja govori da je Apolon putovao u Hiperboreju u kolima koja su vukli labudovi. (to možete videti na kolima sa tri točka)

Srpski istoričar Trbuhović smatra da su ova kolica korišćena za obavljanje uranskih ili solarnih rituala, ili za prizivanje kiše, jer buka koju kola proizvode liči na grmljavinu.

Druge hipoteze govore da ova borna kola mogu predstavljati vozilo za prevoz u drugi svet, sa Neba. Kao primer možete videti kola boga Tora, koja vuku dve koze “Toothgnasher” i “Toothgrinder”, ili kola boga Peruna, odnsno Svetog Ilije kod Hrišćana.

Ptičija lica mogu predstavljati dušu pokojnika.

Autor članka Kogaion

From www.serbianunity.net

From www.muzejvrsac.org.rs

Age: aprox. 1500 BC (Late Bronze)

Culture: Žuto Brdo – Gârla Mare

This beautiful piece, seem to be discovered into a tomb, together with another piece, which represent two miniaturistic carts (war chariots): one with two wheels and other with three.

In the center of the chariot with two wheels, it is a anthropomorphic male statue, with a bird-head. On this bird, up, it’s an incision which represent two symbol of swastika (in left is a right-facing swastika and in the right place is a left-facing swastika).

Between them are two spirals, and in the front of them, in opposite side, in vertical direction, are two little circles.

Another left-facing swastika it’s at the base of abdomen.

Some historians think that this piece represent Hyperborean Apollo, which it’s the eternal Sun. These presumptions start because of the old legend which tell us that Apollo travel to Hyperborea into a chariot pulled by swans (you can observe that at the war chariot with three wheels).

Serbian historian Trbuhovic think that this miniaturistic chariot it’s used for practicing at a uranian and solar ritual, or for invocation of rain, because the noisiness from the chariot it’s like the noise of thunder.

Other hypothesis inform us that this war-chariot it could represent a vehicle for transportation to the otherworld, from the Sky. As examples you can see the chariot of Thor, drawn by two goats “Toothgnasher” and “Toothgrinder” or the chariot of Perun, which become Saint Elias at Christians.

The faces of birds could represent the soul of the deceased.

By Kogaion

Crestinismul originar este cult demonic Acei care au avut tangente cu crestinismul ca religie, în special cea crestin ortodoxa, vad la suprafata o credinta a compasiunii si a milei fata de om. Aparentele pot însela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multa lumina asupra adevaratei ei esente. Sa începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde crestinismul a pornit doctrinar.

Referintele citate sunt din Biblia sau Sfanta Scriptura, folositã de Biserica Ortodoxa Romana. Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis masiah) din ebraica. Înseamnã “unsul”, apelatia data de evrei celui care trebuia sa vina trimis de Iehova sau Iahve (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca sa îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia sa îndeplineasca în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum si scaparea de raul uman si social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebut, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului evreu era asteptata de multe veacuri. Conform credintei evreilor omul trimis de Iehova trebuia sa fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar si un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorica remarcabila care facuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumenteaza ca Iisus era din acea spita si prin urmare putea sa-si ceara dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus si-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fara carte, asa cum se spune în Noul Testament, era totusi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament si pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliti care desi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care si-o asumase.

Care erau caracteristicile acestei misiuni? Matei, 15, 24, redã cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeanca chinuitã de un demon îi cere ajutor ca sa scape de acel demon. “Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” raspunde el. Iisus astfel refuzã spunînd mai departe cã “Nu este bine sa iei pîinea copiilor si s-o arunci cîinilor”.

Cu alte cuvinte Iisus îi numeste cîini pe toti oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversatia lor, femeia îi raspunde ca si cîinii manînca din farîmiturile ce cad de la masa stapînilor lor. Iatã un episod din Noul Testament care reda vorbele unui om despre care multi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Si paradoxal acesti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini. O alta caracteristica a misiunii salvatorului era ca trebuia sa fie rege al iudeilor.

A fost oare Iisus rege? Cu siguranta nu. Întrebat daca este rege al iudeilor omul Iisus spune cã împaratia lui este în ceruri, desi evreii asteptau un rege, asa cum fusese David în vechime, o personalitate politica de exceptie care sa aiba regat pe pamînt nu în cer. Deci nici aceasta caracteristica a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusa pacea, pe cînd Iisus declarã raspicat ca a venit sa aduca sabia nu pacea ca sa-l desparta pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu daca Dumnezeul lui nu era cel a dezbinarii? Cum am eticheta astazi un om care ar spune ca a venit la cineva în vizitã cu dorinta de a-i dezbina casa?

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea sã-i convingã pe evrei cã el este asteptatul mesia era deosebitã. Acest fapt a atras reactii firesti. Cãrturarii ziceau cã îl are în el pe diavol, pe Beelzebut (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau cã are duh rãu (Marcu, 3, 30), cã are demon (Ioan, 7, 20). Însãsi familia lui îl credeau cã nu e în toate mintile (Marcu, 3, 21) si nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevãrat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, “Cine este mama mea? Si fratii mei?”.

Cum ar fi calificat astãzi un om care si-ar respinge astfel rudele? Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Dupã acest episod oamenii l-au rugat sã plece de acolo vãzînd cã lucreazã cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliti în legea iudaicã a acelor timpuri, îi spun cã cu domnul demonilor (adicã cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34).

Multimea i-a zis cã are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus “Acum stim cã ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmeazã de ce a spus Iisus aceasta. Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om si trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebãm ce a rezultat din interventia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, asa cum intraserã în acel om, sau cum iesiserã din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva.

Pînã la urmã interventia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru cã duhurile nu au fost distruse cum s-ar astepta de la cineva cu intentii bune. În Marcu 5, 12-13 si Luca 8, 32, se spune despre duhuri cã l-au rugat sã le îngãduie sã intre în porci si el “le-a dat voie”, “le-a îngãduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele.

Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ne întrebãm pe bunã dreptate ce se întîmplã cu duhurile necurate care ies din om? Rãspunsul îl dã chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: “Cînd duhul necurat iese din om, umblã prin locuri fãrã de apã cãutînd odihna; si negãsind, zice: Mã voi întoarce în casa mea, din care am iesit. Si venind, o aflã mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decît el; si ele intrã si locuiesc acolo; si starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”.

Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie dupã Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevãratele intentii ale lui Iisus. Nicãieri în Noul Testament nu se afirmã cã Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedati, ci le-a scos sau le-a îngãduit sã iasã din acei oameni posedati. Logica ne îndeamnã sã credem cã un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia sã distrugã duhurile rele si astfel sã le împiedice sã intre iarãsi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta.

Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rãu va reveni în cel posedat cu fortã si mai mare astfel “starea de pe urmã a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intentiile bune ale lui Iisus? Interventiile lui sînt malefice fãrã ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lãsat sã iasã din corpul posedatului, ca ulterior sã revinã tot acolo. Rezultã cã toate activitãtile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu fãceau decît sã înmulteascã duhurile rele. Iatã cum a procedat “fiul lui Dumnezeu” cu “ajutorul” dat posedatilor de duhuri necurate.

Aceasta explicã si faptul de ce Iisus spunea cã diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînã în mînã cu diavolul, activitãtile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau fãcute decît ca sã-i impresioneze pe oameni, dar el stia foarte bine cã duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde iesiserã, de data aceasta însotite de alte duhuri mai rele.

Revenind la episodul cu porcii, dacã Iisus ar fi avut cu adevãrat putere de la Dumnezeu si intentii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis sã intre în porci si astfel sã fie lasate libere sã facã un rãu si mai mare dupã moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare datã de diavol. Întreg episodul cu porcii aratã natura demonicã a lui Iisus. Din toatã acea întîmplare au rãmas pãgubiti oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le fricã de Iisus si puterea lui demonicã nici mãcar nu au îndrãznit sã-i cearã sã fie despãgubiti.

Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor si mãrirea rãului prin duhurile necurate libere sã-si continuie teroarea demonicã. În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi “alte sapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzãtor de ce duhurile necurate s-au înmultit peste mãsurã astfel cã au sustinut ceea ce ulterior a devenit religia crestinã ca si cult demonic. Se poate face un mic calcul.

În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmã de 2000 de porci. Presupunînd cã în fiecare porc a intrat un duh necurat, dupã moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte sapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un numãr de 14000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriserã. Crestinii care au urmat dupã Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede.

La înmultirea duhurilor rele au contribuit apoi si apostolii si toti cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar si în ziua de astãzi. Se explicã astfel proliferarea crestinismului care nu duce lipsã de fanatici si dezechilibrati, semne tipice de posesiune demonicã. Cazul unor neoprotestanti (“pocãiti”, cum sînt numiti de obicei) este tipic: unii se înfierbîntã la adunãri arãtîndu-si evident latura de posesiune demonicã. Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu smochinul.

Iisus era înfometat si a gãsit un smochin care nu avea fructe. Supãrat, îl blestemã pe smochin: “Rod sã nu mai porti în veac!” dupã care smochinul s-a uscat. Sã spunã oamenii care rationeazã: Ce vinã avea smochinul cã nu avea fructe ca Iisus sã le mãnînce? Sã ne imaginãm cã un astfel de om merge la casa cuiva si cere mîncare. Nu i se dã pentru cã oamenii din acea casã pur si simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemã ca în veac sã nu aibã mîncare în casa lor.

Cum ar fi etichetatã o astfel de persoanã care aduce ocarã unor oameni pentru cã pur si simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea sã mãnînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rãu si irational. Un astfel de episod s-ar fi soldat astãzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva bete pe spinare “fiului lui Dumnezeu”. Sã trecem la învãtãturile lui Iisus.

Una dintre ele se referã la ceea ce omul mãnîncã. Iisus sustine cã nu ceea ce intrã în gurã îl spurcã pe om, ci ceea ce iese din gurã, aceea îl spurcã pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune cã tot ce intrã în gurã se duce în pîntece si iese afarã, dar cele ce ies din gurã pornesc din inimã, si acelea sînt cele ce-l spurcã pe om, dar a mînca fãrã sã-ti fi spãlat mîinile, aceasta nu-l spurcã pe om (Matei, 15, 17-20).

Este o învãtãturã de doi bani. Cîti oameni cred cã nu conteazã ce bãgãm în pîntece? Dacã cineva bagã în gurã otravã sau mîncare stricatã nici nu mai apucã sã o scoatã afarã cã poate si muri. Cît priveste ideea cã ceea ce iese din gurã îl spurcã pe om cum spune Iisus, afirmatia lui este de asemenea o aberatie. Vorbele rele îl usureazã temporar pe om de rãutatea din el, desi aruncatul vorbelor pe altii nu este o solutie pentru a scãpa de rãul din inimã.

Sã analizãm acum doctrina pãcatului promovatã de Iisus, ideea cum cã orice pãcat si orice blasfemie li se iartã oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Sã presupunem cã existã o tarã în lume care are un sistem juridic ce respectã aceastã învãtãturã a lui Iisus.

De exemplu, un om ticãlos este prins în fãrãdeligile lui si adus în fata judecãtorului care va aplica învãtãturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultati martorii care declarã cã învinuitul a furat, a bãtut cinci oameni la betie si a omorît un om cu un cutit. La judecatã omul recunoaste ticãlosiile fãcute adãugînd cã a cerut iertare lui Iisus pentru tot rãul fãcut. “

Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabã judecãtorul. “Niciodatã!” rãspunde omul. Verdictul: “Eliberati-l cã si-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învãtãturã a iertãrii vesnice sã vinã de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodã de a face dreptate oamenilor este înselãciune curatã, Dumnezeu nu poate iertã rãutãtile oamenilor, cei vinovati trebuie sã repare cumva rãul adus si sã învete cã repetarea rãului nu va fi iertatã prin simpla recunoastere a greselii. Învãtãtura lui Iisus este prostie curatã. O societate sãnãtoasã nu poate functiona pe astfel de învãtãturi fãrã sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logicã, desi nu era cu totul justã, ideea cã se plãteste ochi pentru ochi. Dar în învãtãturile lui Iisus privind aplicarea dreptatii se vede mai degrabã mîna diavolului decît cea a unei forte a dreptãtii. Numai diavolul trece cu vedere faptul cã merge si asa, cã simpla iertare datã de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face.

Diavolul iartã de pãcat pentru a-l tine pe pãcãtos mereu în pãcat. Este si metoda folositã de Iisus pentru a-i mentine pe oameni în jugul suferintei pe care a initiat-o în locul salvarii pe care trebuia sã o aducã asteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu sã-i îndemne pe oamenii sã se complacã în rele iertîndu-le tot timpul fãrãdelegile? Mai degrabã un spirit demonic face aceasta. Sã cercetãm mai departe faptul cum Iisus crede cã oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiþi de cei ai diavolului.

În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizeazã pe ucenici sã se fereascã de profeti mincinosi cãci dupã roadele lor vor fi cunoscuti. Preceptul este bine stiut din Vechiul Testament, ideea cã pomul se cunoaste dupã rod. Sã vedem ce roade a adus pomul lui Iisus dupã asa zisa înãltare a lui la cer? Crestinismul a pãtruns treptat în lumea zisã “pãgînã” prin înfricosarea oamenilor asupra pedepselor ce-i asteaptã dacã nu se vor supune noii învãtãturi si prin forta. Aceastã fricã de pedeapsã persistã si astãzi fiind practic hrana crestinismului.

Fãrã continua teroare a diavolului, care pîndeste omul la orice pas, crestinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atentia care se pune pe diavol ca personaj principal si toate cele care vin cu rãul si suferinta, rãstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmã Iisus pozeazã în învingãtor, chiar dupã ce a fost bãtut în cuie pe cruce si i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David.

Pe cei mai multi oameni traumele mentale pe care le implanteazã în minti frica, si toate aspectele suferintei si întunericului, îi bîntuie toatã viata. Desi se spune despre “învingãtorul mortii”, cã a ajuns acolo la dreapta Tatãlui, el priveste cu detasare întreaga panoramã a suferintei umanitãtii care a urmat dupã “înãltarea sa”. Sã vedem acum fructele date de pomul sãdit de Iisus pe pãmînt.

Ce a urmat? Rãzboaie, mãceluri împotriva evreilor si ale altora, dezbinare vesnicã printre cei care au urmat învãtãtura lui Iisus, inchizitie, arderea oamenilor pe rug, arderea cãrtilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngeratã, care cînd era pumnal cînd cruce, si multe alte “fructe” ale demonului “înãltat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale “salvatoare” ne sugereazã cã Iisus s-a dus direct în iad de unde nici cã-i pasã ce se întîmplã pe pãmînt deoarece sistemul introdus de el functioneazã din plin ca fruct al faptelor “mîntuirii” aduse oamenilor.

Salvarea care se astepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentã, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea. Cine sunt cei mai în mãsurã astãzi sã evalueze misiunea “salvatoare” ale lui Iisus? Toti cei care au avut tangentã cu crestinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvãrii din durere nu cineva care aduce suferintã prin sabia pe care cu adevãrat a lãsat-o omenirii. si sîngele continuã sã curgã si astãzi si va continua atîta timp cît oamenii venereazã pe demonul care a adus suferintã omenirii cu 2000 de ani înainte.

Iatã cã în ciuda obiceiului diavolului de a minti, totusi de cîteva promisiuni s-a tinut. Care este spectrul crestinismului astãzi în lume? Nici o altã religie nu are mai multe secte decît cea crestinã. Existenta sutelor de grupãri crestine aratã cu claritate cã dezbinarea generatã de Iisus încã de cînd era viu pe pãmînt continuã astãzi cu aceeasi fortã încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii sã interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivã în continut, Biblia?

Explicatia nu poate fi decît cã Biblia este o carte plinã de contradictii, atît Vechiul cît si Noul Testament. Cel puþin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de cãtre cineva care nu s-a salvat pe sine însusi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el sã sugereze cã-i poate salva, cã-i poate elibera de sub jugul romanilor asa cum se astepta de la un rege din spita lui David. Cine a fost Iisus? Respingerea lui de cãtre evrei în mod automat îl calificã drept impostor si amãgitor.

Nimeni nu a fãcut o evaluare mai justã asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte si în mijlocul cãruia a trãit. Si ei l-au categorisit drept amãgitor. Învãtãturile ieftine si stupide ale lui Iisus au mai mult marca rãului decît cea a binelui.

Omul Iisus este un caz demonic a cãrui misiune “salvatoare” a supravietuit prin conjunctura istoriei, prin fricã pe care o împlîntã în mintile oamenilor asa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd rãul într-un ambalaj pe care scrie fericire si salvare. Dezbinarea adusã de “fiul lui Dumnezeu” continuã sã ne macine sufletele si sã ne despartã inimile cu sabia pe care a promis-o. Si asta avem astãzi: fiul despãrtit de tatãl sãu, fiica de mama sa, asa cum se aratã în Matei, 10, 34-35.

Crestinismul este un cult demonic, cea mai mare minciunã care a putut vreodatã exista în omenire: venerarea unui demon ca “fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmultirea duhurilor necurate îngãduindu-le sã iasã din oameni si sã revinã apoi cu alte duhuri si mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe aceastã bazã de idei demonismul crestinismului originar nu poate fi contestat.

Vã veti întreaba cum se explicã atîtea frumuseti vãzute în biserici si catedrale? Existã realmente creatii minunate care glorificã amintirea narativã a celui care a fost Iisus. Rãspunsul este cã aceste minunãtii sînt rodul idealului mintii omenesti, nu cel al învãtãturilor lui Iisus.

Crestinismul este o religie parazitarã a sufletelor care se întinde oriunde poate sã ajungã cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseti în biserici si catedrale pentru a contracara urîciunea crestinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu fata blîndã si resemnat în fata mortii, postura victimei care induce milã în cei care o privesc. Dar cînd este sã evaluãm obiectiv consecintele acestor aberatii doctrinare gunoiul crestinismului iese la suprafatã în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existentã, în violenta si rãutatea socialã a unor crestini, deoarece Iisus le-a promis cã orice li se poate ierta afarã de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31).

Oamenii sinceri aflati printre crestini sînt doar victime credule care resemnati si depãsiti de întelegerea realã a demonismului lui Iisus nici nu stiu practic în mîna cui se aflã. Piosi în viatã, acesti oameni aspirînd la Dumnezeul adevãrat s-au rugat cu devotament lui Iisus. Dupã moarte vor avea surpriza sã ajungã în iad unde îi întîmpinã Iisus si le ureazã bun sosit.

Ce spune istoria despre rolul crestinismului? Puterea politicã de-a lungul timpului a înteles cu realism marele potential de manipulare a oamenilor oferit de crestinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care initial l-a respins. Ulterior crestinismul a fost tolerat si folosit în slujba noilor guvernanti comunisti care, înclinati spre rãu, exploatare si minciunã, s-au aliat cu cei de-o teapã cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca si ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngeratã, Iisus “salvatorul omenirii”.

Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie sã vã întrebati cine este. Am îndrãznit sã gîndesc si sã astern aici cele aflate. Am scãpat de frica de Dumnezeu si mã gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mã simt usurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemnitat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare si mã gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede cã undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu si-a trimis pe fiul sãu unic sã “moarã” pentru ca noi sã avem viatã vesnicã.

Dacã un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi sã afle cã nu i-au reusit. Dar dacã este mîna Diavolului întreaga deceptie a reusit. Sînt milioane si milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al rãului de care omenirea este influentatã în prezent în proportii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipatã în viziunea apocalipticã din Noul Testament.

“Salvatorul” ne învatã cum sã ne tîrîm, cum sã purtãm greutatea crucii însîngerate dupã exemplul lui si cum sã murim, în loc de a ne arãta cum sã trãim fericiti în viatã, asa cum un adevãrat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet si sigur la marginea prãpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de cãtre Iisus si de cei care l-au urmat si îl urmeazã, cît si multimea oamenilor de bunã credinþã în Dumnezeu, care nu au fost încã atinsi de aceste duhuri necurate, hrãnesc în crestinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce.

Dumnezeule adevãrat, unde sã Te gãsim? Un alt text Citesc în Luca, 12, 51-53 si nu-mi vine sã cred ce spune Isus: “Pare-vi-se c-am venit sã dau pace pe pãmînt? Vã spun cã nu, ci dezbinare. Cã de-acum înainte cinci într-o casã vor fi dezbinati: trei contra doi si doi contra trei. Dezbinati vor fi tatãl împotriva fiului si fiul împotriva tatãlui, mama împotriva fiicei si fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale si nora împotriva soacrei”.

Iatã vorbele de “salvare” spuse chiar de “salvatorul lumii” isus hristos. Nu poti decât sã-i scrii numele cu litere mici acestui om. În Luca, 12, 49, Isus afirmã cât se poate de explicit de ce a venit pe pãmânt: “Foc am venit s-arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins”. Si foc a fost si este încã. Distrugerile masive în numele credintei crestine de-a lungul timpului sunt cunoscute si documentate istoric: rãzboaiele religioase, cuceririle în numele crestinãrii, cruciadele de salvare a “mormântului sfânt”, si mai presus de toate distrugerea aproape totalã a religiilor primare, cu care crestinismul a venit în contact, care erau bazate pe relatia armonioasã dintre om si natura.

Aceste rãutãti ale oamenilor împotriva altor oameni au fost fãcute în numele “salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor asa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mãrirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare cã focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încã. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influentat de crestinii care erau dominanti în acea perioadã în zona Orientului Apropiat.Cei care i-au zis lui Mahomed ca va fi “trimisul” lui Alah (Dumnezeu) au fost doi preoti crestini evrei.Acestia au devenit,dupa impunerea islamului ca religie majoritara la arabi,primii imami ai islamului.De stiut ca islamul a fost impus de Mahomed prin razboi si moarte.Cei ce refuzau convertirea la islam si lepadarea de vechiile credinte erau trecuti prin varful sabiei.

In Mecca,apoi in toata peninsula arabica si in restul lumii islamul a fost impus cu forta,o asemanare cu inchizitia crestina. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stãpânire pe Mahomed si s-au rãspândit apoi printre populatiile arabe din zonã, gãsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat si de faptul cã musulmanii nu folosesc lumânãri la rugãciuni, asa cum fac crestinii(obicei preluat de la pagani) care în acest fel pot determina duhurile rele sã se îndepãrteze.

Monstruozitãtile care se întâmplã astãzi în lumea islamicã (sinuciderile pentru a-i omorâ pe altii cu orice pret) si ura pe care o manifestã fatã de toti, inclusiv fatã de alti musulmani, se explicã prin duhurile rele care se aflã în acesti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivã a duhurilor rele în lumea musulmanã. Astãzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tatã si fiu, ne îndreptãm cãtre viziunea de distrugeri masive prin foc si toate calamitãtile de neimaginat descrise în Apocalipsã.

Atunci Isus va fi pe deplin fericit cã planul i-a reusit si lumea a luat foc asa cum dorea în Luca, 12, 49. Ce sã mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, asa cum se întâmpla în timpurile samanice(pagane) ale umanitãtii, si ne rugãm Dumnezeului adevãrat sã ne scape de demonismul celui rãstignit pe cruce. Nu stim ce sanse avem, dar putem încerca. Poate cã Dumnezeu nu ne va lãsa, poate cã lucrarea demonicã va fi opritã în ultimul moment, înainte de Apocalipsã, dacã renuntãm la trimisul diavolului, la macabrele rugãciuni cãtre un mort, la moastele purtãtoare de duhuri rele. Am rãmas profund socat de cazul de stãpanire demonicã a unei femei.

Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnã puterea duhurilor rele aduse de “moastele sfinte”.

http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

Preluat dupa internet

Sve je vise glasova koji žele prestavljati «povijest» našeg tisućljetnog plemena, a tvrde sve češće da su Geto Dačani bili «poligami» (Grešnici, Neprijatelji)

«Jeli su meso,i što je najgore bili su veliki ljubitelji alkohola.»

Da bi smo dokazali, jednom za uvijek da Geto-Dačani, kao i Germanska, Keltska, Baltička i svaka druga plemena iz Tračanske loze nisu konzumirali alkohol, štoviše oni nisu poznavali alkoholna pića isključujući «Bautura Zeilor» (Božija pića, staro verovanje u Boga Zeusa) nazvana: (Hydromel – Francuski, Hidromiel – Španjolski, Idromele – Italijanski, Hidromel – Portugalski, Mead – Engleski, Miod – Ruski, Med – Ukrajinski, Met – Njemački, Medovina -Čehoslovacki,Srpski,Hrvatski, Slovenski, Sima – Finski, Hydromeli – Latinski, Midus – Letonski).

Naj vazniji dokaz nalazimo u «Strabonovoj Geografiji» točnije u 7-moj knjizi, trećem poglavlju.

«Eleni» su Gete nazivali Tračanima,oni su bili nastanjeni na obalama istre. Činjenica se odnosi kolko na Gete, toliko i na Moeze posljednji iz loze Tračana.

Sva ostala plemena koji su u nekom srodstvu sa Tračanima kao npr:mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii, thynii, mariandynii su napustili Europu. Moezi i ostali Tračani su ostali na svojim ognjistima…

Moje mišljenje je da Poseidonis pretpostavlja ispravno kao i Homer kad opisuje sa slijedećim riječima Moeze iz Europe (odnosi se na one iz Trakije)

Oči njihove okreću ih nazad Tračanskoj zemlji, u kojoj samo sto ne izbi rat izmedju Moeza i divljačkih plemena.

Poseidonis kaze da su se moezi cuvali svih mesnih proizvoda iz religijoznih razloga. Zbog toga se nisu niti brinuli oko čuvanja i odgoja zivotinja. Pretežno su se hranili sirom, mlijekom, medom… Živeci u miru,iako su bili nazvani Osvajačima sa strane Zeova (bogova).

Postojali su i Tračani koji nisu imali bližeg odnosa sa suprotnim polom, nazvani su «intemeietori» cak su proglašeni svetima, zbog njihove časti i tokom života bez straha.
Sve ove ljude pjesnik Homer naziva časnim i pravednim ljudima.

Moezi su također nazvani «Borci iz bliza» Zbog toga sto su gotovo nesavladljivi i jako dobri borci.

Praktiku koju su primijenjivali u spomenutoj cinjenici da nisu koristili meso za ishranu,ostala je za njih kao zapovijest od Zamolksisa (Bog).

Deceneu (Kraljev savetnik) bio je uračunat kao Zeov (Boziji) Poslanik. Da bi pokazali svoju odanost, Geti su se pokorili i pokazali da ipak mogu živjeti i bez vina, tako sto su iščupali sve svoje vinograde. Nemože se točno precizirati lokacija ovih «Geta» Kao što se nemože reći ni za «Tarabostes» (Aristokrate).

Najverovatnije je jedna polovina aristokracije Geto-Daćana krenulo pogrešnim putem zbog prljavog utjecaja Rimljana i Grka. Osvajanjem drugih teritorija na čelu sa Velikim Daćanskim Kraljem Burebistom, gotovo sa sigurnošću mozemo reći da su među prvim oblasima zahvaćena ovim ponižavajućim i za cijeli Traćanski narod neuobičajne stvari, bila zahvaćena oblast pored obale crnog mora.

Htio bih još skrenuti pažnju na to koliko su Odrisi (Odrisko Carstvo) i tribali koji potjeću iz Traćanske loze konzumirali vino ili druge opijajuće substance kao što su: Konoplja, proklete pećurke ili čak opijum. Sve ove substance koje su koristila spomenuta plemena, kasnije su se proširila i na prostore Dakije, osvajanjem ovih ili onih teritorija na čelu sa spomenutim kraljem i jako cijenjenim vođom Daćana «Burebistom» (Burebista).

Znači…Pouka svega ovog jest da su sve ove supstance, alkohol, i dr, unošene kasnije u Daćansku zemlju, na ovaj ili onaj način.

Sve ove optužbe na račun Geto-Daćana, nasih pradjedova predstavlja veliki napad praćen degeneracijom i kaljanjem obraza velikog našeg naroda Geto-Daćana, nazvanih Naj pravedniji i naj hrabriji medju Traćanima.

Naši neprijatelji Poligami koji su veliki alkoholičari i korisnici narkotika, izgleda da zavide našim pradjedovima što su zivjeli svetim, čistim i časnim životom.

Burebistom - Călăraşi (grad)

Burebistom - Orăştie (grad)

Decebal - Deva (grad)

Kogaion