Aceasta frumoasa piesa, ce se pare ca a fost descoperita intr-un mormant, alaturi de alta piesa, reprezinta un car de lupta cu doua roti.
In centrul carului miniatural se afla o statueta antropomorfa masculina, cu cap de pasare. Pe aceasta pasare, in partea de sus se afla incizate doua zvastici (cea din stanga “levogira” iar cea din dreapta “dextrogira”).
Intre cele doua cruci gamate, se afla incizate alte doua spirale, iar in dreptul lor, la capetele opuse, pe plan vertical, se gasesc doua cerculete mici.
O alta zvastica dextrogira se afla situata la nivelul abdomenului.
Anumiti istorici sunt de parere ca aceasta piesa ar reprezenta pe Apollo Hyperboreul, ce reprezenta Soarele etern. Aceste supozitii au aparut datorita vechii legende ce spune ca Apollo a calatorit spre Hyperborea intr-un car tras de lebede (in special cealalta piesa).
Un istoric sarb, pe nume Trbuhovic, este de parere ca acest car miniatural foloseste la practicarea unui ritual urano-solar, de invocare a ploii, cu ajutorul carului, datorita faptului ca zgomotul produs de un car de razboi in miscare seamana cu cel al tunetului.
Alte ipoteze ne informeaza ca acest car ar putea reprezenta un vehicul de transport spre lumea cealalta, din Cer. (ex. Carul lui Thor tras de doi tapi, cel al lui Perun, transformat in Sfantul Ilie al iudeo-crestinilor etc).
Chipurile de pasari ar putea reprezenta sufletul defunctului.
Mitul lui Constantin s-a dezvoltat în decursul evului mediu (sec. VI-X d. Hr.), până într-acolo încât a fost creată o întreagă hagiografie a primului împărat creştin. Pornindu-se de la “viziunea” lui Constantin dinaintea bătăliei de la Pons Milvius, au fost create două versiuni ale convertirii acestuia la creştinism.
În versiunea creştină, Constantin ar fi fost determinat să treacă la creştinism de viziunea avută înaintea bătăliei de la Pons Milvius, împotriva rivalului său Maxentius, descrisă pe larg de Eusebius din Caesarea în Vita Constantini, I, 28, 2. În conformitate cu aceasta, în timpul marşului spre Roma, împăratul ar fi văzut pe cer semnul crucii şi inscripţia “in hoc signo vinces!”, după care ar fi ordonat construirea labarum-ului şi inscripţionarea scuturilor cu chrismon-ul.
Pornind de la acest miez, hagiografia creştină ulterioară a creat legenda convertirii şi botezului lui Constantin de către papa Silvestru, ca ultimă şansă în vindecarea împăratului de lepră (Fowden, 1994, 146-170).
Viziunea păgână a convertirii lui Constantin a apărut probabil după convertirea împăratului, probabil postum, şi reprezintă reacţia la măsurile de favorizare a noii religii de către fondatorul Constantinopolelui. Deja structurată în secolul al IV-lea, versiunea apare definitivată la Eunapios din Sardes şi Zosimos, ea prezentând convertirea împăratului ca rezultat al asasinării lui Crispus şi a Faustei în 326. Zosimos, autor al unei lucrări virulente împotriva creştinilor (Nea Historia) la începutul secolului al VI-lea, şi-a avut ca sursă principală pe Eunapios din Sardes, care a scris o istorie, continuare a lucrării lui Dexippos, a perioadei cuprinse între anii 270 şi 404 (R. T. Ridley, 1972, 280).
În Zos., II, 29, autorul narează versiunea păgână a convertirii împăratului: după François Paschoud, aceasta nu reprezintă o invenţie tardivă, ci reflectarea exactă a unei tradiţii ostile, “născută” printre hellenes (Fr. Paschoud, 1979, 339). În conformitate cu autorii păgâni mai sus amintiţi, Constantin s-a convertit la creştinism în urma asasinării lui Crispus şi a Faustei (Zos., II, 29, 2).
Atunci, pentru că preoţii păgâni au refuzat să celebreze riturile expiatorii pentru împăratul criminal, la sugestia unui egiptean din Hispania (probabil Ossius din Corduba), Constantin s-a convertit la creştinism, fiind convins că botezul îi va şterge toate păcatele (Zos., II, 29, 3-4).
Versiunea păgână a supravieţuit doar în lucrarea lui Zosimos, aceasta datorită mai ales faptului că fondatorul imperiului creştin nu putea avea o imagine defavorabilă în sursele bizantine. Apoi, ideologia imperială bizantină punea un accent deosebit pe identificarea unora dintre împăraţi cu un Constantin idealizat, prototip al “bunului împărat”; aşadar, versiunea păgână s-a încercat a fi “ştearsă” din memoria bizantină, elocventă fiind în acest sens afirmaţia din dicţionarul Suda referitoare la această viziune: “Constantin, marele împărat.
Există multe aberaţii scrise despre el de către Eunapios şi pe acestea le-am trecut sub tăcere din respect pentru om” (Constantin, n. n.; v. Suda, K 2285, apud S. N. Lieu, D. Monserrat, From Constantine, p. 13). Versiunea creştină avea să cunoască un succes deosebit în epoca bizantină, diversele vitae ale împăratului punând accent pe convertirea şi botezul lui de către papa Silvestru.
De ce Silvestru şi nu Eusebius de Nicomedia, aşa cum este realitatea istorică? Trebuie avut în vedere faptul că Eusebius era arian în convingerile sale.
Or, primul împărat creştin nu putea fi botezat de către un eretic; aceasta ar fi dăunat imaginii împăratului care se confunda cu instituirea, în versiunea ortodoxă, a creştinismului, implicit cu imaginea bizantină asupra puterii imperiale, de apărătoare a ortodoxiei [...].
[...] Totuşi, persecuţia lui Licinius trenuie serios nuanţată, în sensul că este foarte probabil ca o parte din relatările din Actele Martirilor să reprezinte falsuri istorice, construite ulterior de propaganda constantiniană.
Prezenţa martirilor la Dunărea de Jos poate fi pusă în legătură cu acţiuni personale ale respectivilor martiri, care pentru a-şi arăta zelul faţă de religie, au provocat în mod deliberat, prin distrugerea altarelor şi templelor păgâne, reacţia autorităţilor locale.
Oricum, în această extrem de spinoasă problemă a martirilor creştini, informaţia este, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii, puţin credibilă.
De altfel, după Chrysopolis, propaganda constantiniană l-a transformat pe învins într-un tiran sângeros, care nu pregeta să verse sângele martirilor creştini.
În conformitate cu Eusebius din Caesarea, în Vita Constantini sunt enumerate o serie de măsuri anticreştine luate de către Licinius: interzicerea adunării şi conciliilor episcopale (VC, 1. 51. 1 sq.), separarea bărbaţilor şi femeilor în practicarea cultului creştin, femeile fiind iniţiate doar de alte femei (VC, 1. 53. 1), adunările creştinilor find ţinute în afara oraşului, sub cerul liber (VC, 1. 53. 2).
De asemenea, preoţii creştini au fost forţaţi să intre în consiliile municipale, fiind obligaţi să participe la leitourgeia (VC, 2. 20. 2; 30. 1). Nu trebuie uitat însă faptul că marea majoritate a documentelor epocii, care relatează despre execuţia martirilor în timpul lui Licinius sunt “pură ficţiune”, după analiza făcută de către T. D. Barnes.
În concluzie, putem afirma că toate acestea ţin de conflictul ideologic: în timp ce Constantin se erija în protector al creştinilor, acordându-le printr-o serie de măsuri o situaţie privilegiată în Imperiu, Licinius a ales revenirea la tradiţionalismul roman, pentru a se putea prezenta ca apărător al vechilor valori.
Ulterior, istoriografia şi panegiricele dedicate învingătorului l-au transformat pe învins într-un tiran, tocmai pentru a justifica preluarea puterii de către Constantin.
Se poate observa, aşadar, folosirea religiei ca “armă politică”, în contextul conflictului dintre Constantin şi Licinius. Or, religia învingătorului era impusă în această perioadă asupra învinsului, care era transformat, după cum se menţiona mai sus, în motiv al propagandei triumfale.
În aceeaşi ordine de idei, învinsul era acuzat de guvernare tiranică, fiind transformat în “imagine a răului”: persecutor al creştinilor (motiv folosit adesea de către autorii creştini ai epocii în contextul conflictelor dintre Constantin şi adversarii săi), tiran sângeros şi cu înclinaţii sexuale nefireşti, sau dorinţe sexuale exacerbate (care, de altfel, transpar din sursele creştine care fac referire la adversarii lui Constantin).
Distorsionarea adevărului în favoarea învingătorului reprezintă o tehnică preferată de către autorii antichităţii târzii, inclusiv prin folosirea unor tehnici de redactare care aduc în discuţie comparaţia cu personaje biblice (regi sau “judecători” prezenţi în Vechiul Testament), folosirea de epitete sau comparaţii care accentuează portretul sumbru creionat adversarilor creştinismului.
Cotis (latina), Kotys (greaca), Ceotis, Ciotis (romana) este o zeita traco-daca, venerata in special la Edonii din Tracia, populatie ce se gaseste intre raurile Struma si Mesta, la sud de Sofia.
Ei se intindeau in antichitate pana pe Vardar (Axios), dar odata cu expansiunea macedonenilor, au fost impinsi spre est, in Tracia.
Strabon descrie cultul zeitei Cotis ca apropiat de cel al zeitei Bendis. El spune ca Edonii cantau la niste instrumente ce scoteau anumite sunete ciudate, sub forma de tunete, provocate de niste tobe mari, probabil, sunet combinat cu acordul unor corzi frenetice, ritual muzical asemanator ritualului dedicat zeului Sabazius (Dionis). Acest cult mai era adorat si in perioada clasica ateniana , unde preotii ce participau la acest ritual se numeau baptai deoarece “botezau” de fiecare data participantii, purificandu-le sufletele.
Se spune ca ei intonau cu voce tare, in cor, aceste cuvinte:
“Am fugit de rau, am gasit binele”
Cultul ei mai poate fi asemanat cu cel al zeitei Attis si al Cybelei. Festivalul edonian dedicat zeitei Cotis se numea Cotyttia, ce se spune ca era un ritual orgiastic nocturn, cu puternice conotatii obscene.
Daca e sa dam crezare acestor afirmatii de mai sus, inseamna ca avem de-a face cu puternice influente osirice, prin elenism, mai exact prin Dionis/Sabazius.
Sorin Paliga este de parere canumele zeitei Cotis este inrudit cu numele plantei cotiata “iarba tare” (tritticum repens), cuvant ce deriva de la radacina ciot, de origine traca.
Medalion ce reprezinta pe zeita Bendis, descoperit la Gradistea Muncelului, datare dupa anul 79 e.n.
Marea zeita Bendis (Bhendis, Mendis, Mhendis) era divinitatea feminina din pantenonul nord-tracic care se ocupa cu destinele oamenilor, asemeni Ursitoarelor.
Numele zeitei este compus din radacina teonimului indo-european bhend care inseamna “a lega” sau “a indoi”, de unde provine si cuvantul anglo-saxon bind sau germanicul binden.
Din aceasta mcia dar pretioasa idee, putem deduce cu usurinta ca unul din apelativele primordiale ale zeitei era de “Zeita destinului” sau “Zeita Tesatoarelor”, Zeita Sortii”, “Zeita Ursitoare”.
Ea, asemeni Ursitoarelor, se ocupa cu destinele oamenilor, indo-europenii fiind prin excelenta adoratorii credintei in predestinare.
Este foarte probabil ca dupa cucerirea romana a Daciei, Bendis sa fi fost asimilata de zeita Diana (Artemis la greci).
Bendis mai era si zeita legaturilor matrimoniale, dragostei si sentimentului amoros, asemeni zeitei scandinave Freya, Afroditei elene, zeitei Albina a etruscilor, Ishtar a asiro-babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Dzydzilelyaa a vechilor poloni, Prende a albanezilor, Shiva a slavilor sau Venus a romanilor.
Toate casatoriile se oficiau in numele ei, sub binecuvantarea ei divina.
Cultul zeitei Bendis a fost preluat si de greci, devenind cult statal la Atena inca din secolul V i.e.n. Era adorata in special in timpul ceremoniilor numite Bendideia cand aveau loc doua ceremonii etnice: una formata din traci si alta din atenieni.
Templul zeitei Bendis, asociata de atenieni cu Artemis, se numea Bendideion si era situat pe dealul Munychia, situat in partea Atenei numita Pireu, colina ce are inaltime de aprox 86 de m. Astazi poarta numele de Kastella. Mai tarziu, dupa secolul II i.e.n. mai putem gasi un templu al zeitei pe tarmul vestic al Hebrului, in Balcani.
Cultul ei este atestat si in Asia Mica, mai exact in Bithinia, sau chiar in Egiptul Ptolemeic.
Pe reliefuri si statuete, zeita Bendis este reprezentata purtand vesminte trace si boneta traca (frigiana, frigienii erau de neam tracic). Uneori, zeita are o sulita in mana stanga si o cupa in cea dreapta. Pe unele monezi, ea apare fie tinand doua sulite si un pumnal, fie doua torte sau o torta si o patera.
Bendis mai avea si diverse atribute cum ar fi vanatoarea, dar aparea si sub forma unei zeite a Lunii, asemeni Hecatei.
Bendis - Bustul de bronz de la Piatra Rosie, infatisand-o pe zeita cu sanii mari, ceea ce reprezinta caracterul fertil dar si amoros al zeitei.
Bendis din Tanagra, localitate situata in Attica, la nord de Atena (figurina din teracota, secolul IV i.e.n.)
Stela votiva a zeitei Bendis descoperita la Pireu (sec IV i.e.n.)
Triburile slave sunt mentionate tarziu in istoriografia europeana.
Prima atestare a lor a fost in jurul anului 550 d.Hr, cand “slavii, sclavenii, sclavinii, sklavenoii” au “iernat” in Imperiul Bizantin.
In 987, Vladimir cel Mare al Rusiei Kievene, se boteza la ortodoxismul crestin, la Chersoneu, luand numele crestin de Vasile.
Apoi, intorcandu-se la Kiev, a distrus toate monumentele pagane, inclusiv sanctuarele inchinate lui Perun, urmand a ridica biserici crestine in locul lor.
Religia “pagana” a slavilor, precrestina, a fost una de esenta indo-europeana, cu character uranian dar si cateva elemente solare.
In fruntea pantenonului slav, sta “Zeul Suprem”, “Mai Marele” sau Dumnezeu (Бог, Bog).
Acest termen are origini indo-europene, fiind intalnit si la vechii iranieni, sub forma de “bay”, cuvant ce inseamna “zeu” si reprezinta “un zeu ce ofera”, milostiv, generos dar si puternic.
Domnul profesor Sorin Paliga este de parere ca adjectivul “bogat” ar deriva de la aceasta veche radacina indo-europeana, avand un atribut essential al divinitatii zeului.
Un alt cuvant folosit de slavi pentru a desemna zeul supreme, a fost “gospod”, care inseamna “domn” sau “stapan”.
In ziua de azi,“gospod” sau “gospodin” se foloseste mai mult sub forma unui apelativ de politete.
Originile cuvantului sunt tot indo-europene, Gos din Ghosti si Pod din Potis, care insemna stapan.
Forma veche a cuvantului, e posibil sa fi fost ghostis-potis “stapanul oaspetilor”.
Radacina ineo-europeana ghostis, inseamna “strain” si “oaspete”.
Parerea mea este ca acest termen “bog” e posibil sa fi fost un alt epitet al lui Perun, ca atribut explicativ al puterii sale absolute asupra oamenilor.
Conform traditiei slavilor rasariteni, lumea era dominate de un grup divin format din sapte mari zei, primul si cel mai important fiind Marele Zeu Perun “Перун” apoi Veles, Hors, Dažbog, Stribog, Simargl dar si zeita numita Mokos.
Se pare ca zeul Perun al slavilor, era inrudit cu Perkunas “Perkūnas” al popoarelor baltice, avand aceleasi attribute explicative si semnificatii sacerdotale; ambii facand parte din pantenonul religios indo-european.
O alta inrudire intre Perun mai exista si cu zeul Perkele al finlandezilor, care mai era numit si “Ylijumala” sau “Ukko” dar si cu Pajonn al laponilor, Parjanya (parjánya) din Hinduism si Perendi al albanezilor.De asemenea, este echivalentul lui Thor sau Donar al germanilor si Taranis al celtilor.
Perun mai era numitPerkun sau Perun (Serbia), Perkun (Polonia), Perun (Rusia, Bulgaria) sau Parkelj (Slovenia).
El face parte din categoria zeilor indo-europeni ai tunetului si fulgerului, attribute explicative ale puterii divine prin excelenta intalnite la indo-europeni.
In limba lituaniana, Perkūnas inseamna tunet.
La Congresul de tracologie din Sofia, din anul 2000, Al. Fol a propus o explicatie destul de interesanta a acestui oronim stravechi, cum ca ar fi de origine traca, tracii venerand muntele Pirin din Bulgaria, regiune Blagoevgrad (sud-vestul Bulgariei), i-au impresionat pe nou venitii slavi, iar acestia ar fi imprumutat numele muntelui si l-ar fi transformat in zeu (litolatrie).Alte personae spun ca numele muntelui Pirin ar fi pus in cinstea zeului Perun.
Cert este ca radicalul “per” din cuvantul Perun, inseamna foc (focul fulgerului), avand ca origine indo-europeanul “pur”, care inseamna foc (pyros in greceste inseamna foc).
Tot Sorin Paliga mai crde ca forma veche a cuvantului Perun trebuie sa fi fost Pur-un si ca slavii ar fi preluat de la indo-europeni (in special vecinii lor traci) doar radacina cuvantului pur, care inseamna foc. Perun mai era numit de catre slavii vechi “Zeul focurilor de pe Cer” dar si “zeul tunetului si al fulgerului”.
Aceste explicatii ale semnificatiei cuvantului Peru nisi au rostul deoarece se stie foarte bine ca slavii vechi, isi incinerau mortii, focul avand un rol purificator etern (focul sacru).
Perun era reprezentat ca un barbat cu o statura impunatoare, cu parul de argint si mustatile aurite, ce purta un ciocan (vezi ciocanul lui Thor), o secure de razboi si un arc, cu care tragea sageti din fulgere.
In cinstea zeului Perun se faceau deseori sacrificii de cocosi si capre, iar pentru ritualurile importante inchinate zeului, se sacrificau tauri sau ursi.
Conform “Cronicii Primare Ruse”, numita si “Croncia lui Nestor calugarul” (O lucrare istorica a Rusiei Kievene ce cuprinde anii 850-1110, scrisa in Kiev in jurul anului 1113, de un calugar numit Nestor) slavii mai sacrificau in cinstea lui Perun si oameni, prizonieri de razboi.
Acest ritual avea loc in fiecare an, timp de noua zile, perioada in care avea loc festivalul inchinat in cinstea zeului, in mijlocul verii. Aceste sacrificii aveau loc in varful muntilor sau pe dealuri ori coline (caracter urano-solar).
Ziua dedicate lui Perun era ziua de Joi.
Arborele sfant al lui Perun era stejarul, exact ca in mitologia scandianva.
Dupa crestinarea slavilor, cultul lui Perun a fost asociat cu cel al Sfantului Profet Ilie, cel ce gonea ca nebunul cu carul de foc prin Cer si pedepsea dusmanii prin fulgere.
Se spune ca Perun avea o consoarta numita Perperuna dau Dodola, similara lui Sif, consoarta lui Thor sau Prende a albanezilor, consoarta lui Perendi, zeul tunetului si fulgerului al albanezilor, avand origini illyrice.
Perperuna apare ca o zeita a Naturii, a ploii si legenda spune ca atunci cand ea isi mulgea vacile, pe Pamant incepea sa ploua, oamenii proslavind ploaia ca pe un dar de la zei.
Primavara era dedicata Perperunei.
Securea lui Perun (amuleta)
Tipuri de securi ale zeului
Statuie a lui Perun
Perperuna sau Dodola (Doda, Dudulya, Didilya, pronuntat doh-doh-la, doo-doo-lya, sau dee-dee-lya)
Urmatorul zeu ca importanta, in mitologia slavilor, era Veles (Велес), Weles in poloneza, zeu ce mai era numit si Volos (Волосъ). El era un zeu domestic, ce avea in grija sa animalele domestice, in special cirezile de vite dar si caii, fiind considerat un zeu al prosperitatii domestice.
El ne apare si ca un zeu al apelor, avand un character chtonic de zeu sub-pamantean, ce se ocupa cu inselatoriile, fiind un dusman inversunat al lui Perun. (vezi Loki si Thor) dar si ca un vrajitor.
Batalia dintre Veles si Perun apare ca un mit important in traditiile religioase pagane ale slavilor. El apare ca un barbat mai in varsta, purtand barba si fiind imbracat in piei de animale sau blana, avand deseori un ciomag mare in mana.
Conform Cronicii Primare Ruse, Veles sau Volos apare ca un zeu al vacilor si taranilor muncitori, ce se ocupau cu cresterea animalelor, fiind de asemenea un zeu al razboiului, asemeni lui Týr al scandinavilor.
Inainte ca Vladimir sa se crestineze, cele sapte statui ale zeilor primordiali din mitologia slavilor, se aflau in marile centre urbane din Rusia Kieveana, in special Kiev.
Interesant este ca statuia lui, singura din cele sapte, nu se afla pe colina sacra a Kievului, alaturi de celelalte, si undeva la campie, intr-un teren plat aproape de o piata.
De aici s-a tras si concluzia ca Veles ar fi fost si un patron al comertului, protector al comerciantilor.
In opozitie cu Perun, care avea statui in locuri inalte si primea sacrificii in aceleasi locuri, Veles era venerat in locuri de campie sau chiar pesteri sau paduri.
Ca influente toponimice, avem in Macedonia de Vardar, un oras numit Veles, in partea centrala a tarii, chiar pe raul Vardar.
Ca etimologie, e posibil sa aiba origini indo-europene. La indo-europenii vechi, “wel” insemna “lână”. In rusa, “volos” mai inseamna si “păr”.
Odata cu mitul “bataliei dintre Veles si Perun”, zeul a fost asemanat cu un dragon urias sau un zmeu.
Se spune ca motivul dusmaniei dintre cei doi (Veles si Perun) este reprezentat de faptul ca Veles i-ar fi furat copilul lui Perun, nevasta sau vacile. Este de asemenea un act al provocarii dintre cei doi:
Veles, sub forma unui sarpe urias, se strecoara viclean din pesterile Iadului, al carui stapan este, apoi se incolaceste pe Copacul Vietii, urmand a asedia casa cereasca a lui Perun, din varful copacului. Perun se apara, atacandu-l la randul lui pe Veles cu traznete. Veles dispare, urmand a se transforma in copaci animale sau chiar oameni. La final, este ucis de catre Perun, iar acest ritual al mortii readuce totul la normal; tot ce furase Veles, este eliberat din Cer, cazand sub forma unor stropi de ploaie.
Acest mit al furtunii avea conotatii sacerdotale si traditionale asupra vechilor slavi, schimbandu-le sezonul in timpul anului.
Perioadele secetoase si uscate din an erau interpretate ca rezultate haotice ale hotiei lui Veles. Furtunile si fulgerele, tunetele si traznetul ca o batalie divina dintre Perun si Veles, iar ploaie si curcubeul, ca o victorie a lui Perun asupra lui Veles si restabilirea ordinii universale.
Acest mit ciclic, se repeat in fiecare an; moartea lui Veles nefiind permanenta deoarece Veles lua in fiecare an forma lui de balaur, urmand a introduce starea de haos a Naturii asupra oamenilor.
Vechii slavi nu vedeau in Veles un zeu negativ,rau. Acest razboi dintre Perun si Veles nu era un razboi clasic al dualismului dintre Bine si Rau, ci se baza pe principiile ciclice ale Naturii.
Veles mai apare si ca protector al muzicantilor calatori si al muzicii per ansamblu; in timpurile pagane, muzicantii inchinau libatii cu mied in cinstea zeului.
Dupa crestinarea slavilor, a fost transformat in “Sfantul Vlas sau Vlasius ori Volos, protectorul animalelor”.
Statuie a lui Veles
Idoli reprezentand zeul Veles
Tablou de Andrey Klimenko ce reprezinta pe zeul Veles (Велес)
Veles luptandu-se cu Perun
Fragment din "Cartea lui Veles"
Fragment din "Cartea lui Veles" (Велесова книга). Mesajul incepe cu textul "Dedicam aceasta carte lui Veles"
Zeul Hors, Chors (Khursun in limba scitilor) reprezenta Soarele personificat sub forma divina.
Singurele informatii despre zeul Hors le avem din Cronica Primara Rusa si “Povestea campaniei lui Igor”, un poem epic rusesc anonim din secolul XII.
Ele ne spun ca zeul Hors reprezenta Soarele cel Vechi, ceea ce in mitologia slava inseamna ca odata ce zilele devin mai scurte, si Soarele se misoreaza in Emisfera Nordica, si moare in timpul sarbatorii pagane slavone numita Korokhun (Корочун), sarbatoare ce avea loc odata cu solstitiul de iarna.
In aceasta data, Hors, ce simboliza vechiul Soare, devine mai mic si moare, odata cu solstitiul de iarna (21 Decembrie), urmand a invia pe 23 Decembrie, sub forma unui Soare nou, numit Koleda sau Kolyada (коледа, коляда), numele original slavon pentru Craciun.
Se spune ca Hors este infrant de catre Zeul Negru dar reinvia, fiind divinizat de catre slavii vechi ca un zeu al vindecarii, al supravietuirii, al triumfului impotriva bolii si slabiciunii, fiind considerat “Maestrul Ierburilor” sau pur si simplu avand atributele unui vraci intelept.
Ca zei similari in alte mitologii importante, ii avem pe Asclepios al elenilor, Apis al egiptenilor si Baldur al scandinavilor.
In timpul solstitiului de iarna, slavii vechi dansau un ritual religios numit horă (horo- хоро la bulgari, kolo-kолo la sarbi, croati si in Bosnia si Khorovod-хоровод la rusi.)
Zeul Hors (Chors) Хорс
Horă (ritual dedicat zeului Chors)
Dažbog (Dazhbog, Dazbog, Dazhdbog, Dabog, Dajbog, Dadzbóg, Dadźbóg) este un alt zeu important, venerat in timpul cneazului Vladimir al Rusiei Kievene.
El apare tot ca un zeu solar, similar lui Helios al elenilor.
Din punct de vedere etimologic, este compus din verbul da-ti “a da” si bog “zeu”, sensul cuvantului compus ar putea fi “zeul darnic”, “zeul daruitor”.
Existenta lui ca zeu important este de asemenea mentionata in Cronica Primara Rusa, Codexul Hypatian (un amalgam de cronici medievale slave, rasaritene, ce cuprinde Cronica Primara Rusa, Cronica Kieveana si Cronica Galitiano-Volhiniana) dar si in “Povestea campaniei lui Igor”.
Daca e sa ne luam dupa aceste cronici medievale, i-am putea atribui un character chtonian; zeul fiind descries ca un “pastor al lupilor” sau un demon urat ce stapaneste lumea subpamanteana si calatoreste deseori printer oameni, cu diverse scopuri “diabolice”. Dar sa nu uitam ca aceste cronici au fost scrise in special de calugari, smintiti de dogma iudeo-crestina, sau mai corect spus, avand o rea vointa.
Dažbog a fost considerat insusi Diavolul, aceasta acuzatie bazandu-se pe cateva dintre atributele sale pagane chtonice si similitudinea Diavolului din demonologia iudeo-crestina.
Se mai spune ca Svarog era tatal lui Dažbog, de accea anumiti istorici au incercat reconstituirea lui dupa matricea lui Svarog.
Alti mitologisti sunt de parere ca Dažbog ar fi un alt epitet al lui Hors, in acest fel putandu-se explica atributele solare ale zeului.
Vladimir Toporov, un filolog rus, era de parere ca numele de Hors ar fi de origine scitica (iraniana) si ca ar fi un alt nume al lui Dažbog al slavilor.
Rusul Boris Ryabakov era de parere ca Hors reprezenta Soarele ca divinitate, iar Dažbog ar reprezenta doar puterea solara a lui Hors.
Conform legendelor si traditiilor slavilor de est, Dažbog a fost un mare erou al neamului lor, divinizat dupa moarte, datorita respectului oamenilor pentru faptele sale eroice populare.
Dažbog
Dažbog in varianta solara
Stribog (Stribozh, Strzybog, Стрибог) este zeul si totodata spiritul vanturilor, aerului, ghetii, frigului si Cerului, avand atribute de character uranian.
Dupa vechile traditii slavone, el ar fi “stramosul vanturilor din cele opt directii”.
In cronicile vechi ruse, atunci cand apare, Stribog este asociat cu Dažbog. Etimologic, numele sau ar corespunde unei filiere iraniene (sri inseamna slavit, venerat) sau srira care inseamna “frumos”, un epitet des intalnit pentru a descrie vanturile si puterea solara.
Originea numelui ar putea fi si tracica, derivata din sreu care inseamna “a curge” (Strei, nume de rau in Romania-Strymon, azi Struma, rau in Bulgaria).
In acest context, Stribog ar putea fi un zeu al apelor, un protector al apelor curgatoare si protectoare.
In limbile slave comune, srei inseamna “culoare”.
Stribog
Simargl (Semargl, Semargl-Pereplut) apare in documente ca doi zei, Sim si Rigl.
E posibil ca forma originala a cuvantului ar fi sedmor-golv “cel cu sapte capete”.
Este considerat a fi echivalentul lui Simurgh din mitologia persana, un grifon cu corp de caine.
El apare ca un leu inaripat, cateodata si sub forma unui caine inaripat, exact ca in mitologia iraniana, de unde s-a si tras concluzia ca ar fi un zeu zoomorf scitic sau sarmat.
Trebuie mentionat ca Simurgh era considerat “grifonul sfant” la vechii iranieni si avea un cult extreme de raspandit.
Conform “Cartilor lui Veles” (un text vechi slavon, pagan, scris pe niste scanduri de lemn, ce cuprinde o perioada cuprinsa intre secolele VII – IX) Simargl ar fi tatal lui Skif (fondatorul Skifiei, Scitiei).
Este mentionat si in Cronica Kieveana, ca fiind venerat de slavii pagani, inaintea crestinarii lor fortate de catre Vladimir si Iaroslav. Despre el se spune ca ar fi protectorul semintelor, ca element principal al fecundatiei vietii pe Pamant, dar si ca protector al plantelor si vegetatiei.
Simargl
Mokosh (Мокошь) Mokoš este singura divinitate feminine din seria celor sapte zei primordiali ai slavilor de rasarit. Ea este “zeita care toarce lana”, fiind deseori reprezentata cu diformitati seminificative antropomorfe (capul mare si mainile lungi).
Domnul profesor Sorin Paliga este de parere ca zeita Mokoš ar fi echivalentul zeitei geto-dace Bendis, cea care torcea soarta tracilor sau “cea care innoada soarta oamenilor”, ce apare ca o zeita a sortii si a destinului.
Un munte din apropierea capitalei Cehiei, Praga, ii poarta numele (Mokošin).
Originea cuvantului pare sa fie din radacina balto-slava, unde meksti sau makstyti inseamna “tors” sau “impletire” sau cuvantul mok ce inseamna “ud”, putand fi considerate o zeita roditoare a campului ud, udat de catre Cer, de masculinul Cerus, de catre Perun, Stapanul Lumii.
In rusa, meshok inseamna “sac”.
Mokosh mai este si zeita datatoare de viata a oamenilor si chiar a zeilor. Este posibil ca ea sa aibe si attribute cosmogonice sau chiar teogonice.
Este posibil ca acest cult dedicate zeitei Mokosh sa fie pre indo-european, avand una tribute asemanator cu cel al Mamei Mari, ce incepe odata cu Paleoliticul Superior pana in Neolitic si Bronz, indo-europenii pastrand mari influente asupra religiei lor mostenite de la cei vechi.
Odata cu aparitia iudeo-crestinismului, rusii au numit-o “Sfanta Parascheva” sau “Sfanta Vineri”, ziua de Vineri fiind dedicate zeitei inca din timpuri pagane slavone.
Un ritual dedicat zeitei Mokish se numea Mokrida de la mokr “umed”, ritual la care se aduceau jertfe ce constau in materiale textile, in special din lana, in, prosopuri sau tricouri, ritual ce se mai pastreaza si astazi in Rusia, in bisericile crestin-ortodoxe.
Mokosh era sarbatorita pe 28 Octombrie, o zi din perioada cand se prepara canepa pentru a se face haine.Femeile nu aveau voie sa lucreze in aceasta zi, intru cinstea zeitei. Femeile care nu ascultau de aceasta datina, erau sortite pieirii, imbolnavindu-se sau orbind. Foarte interesant este ca si in traditia populara romaneasca, “cine coase vinerea ramane orb”.
Ca zeite echivalente pot mention ape Hecate sau chiar pe Afrodita.
Referitor la perechea zeitei, unii mitologisti au considerat ca Perun ar fi fost sotul ei.
Cu aceasta zeita, am incheiat pantenonul principal al religiei slavone, compus din sapte divinitati primordiale.
Zeita Mokosh se afla in centrul imaginii
In aceasta imagine, zeita se afla tot in centru
"Idolul de la Zbruch" Monument de lemn, pagan, format din mai multe coloane, ce se gaseste in Polonia (secolul IX d.Hr.) A-Lada B-Mokosh C-Perun D-Hors
As mai putea enumera o serie de zei, destul de importanti.
Svarog (Сварог, poloneza Swaróg) este zeul focului, o divinitate solara, ce reprezinta Soarele etern, sub forma ciclica, simbolul lui fiind zvastica (kolovrat).
Se pare ca acest zeu avea un cult al focului specific, reprezentand un spirit sub forma de foc vesnic, flacara focului etern reprezentand spiritual nemuritor avand si un rol de purificare.
Svarog reprezenta focul din vatra oamenilor, cel care ajuta la prepararea mancarii, vitala pentru existenta materiala umana, dar si focului din cuptorul unde se fabricau arme si unelte de lucru ori de lupta, asemenea lui Hefaistos al elenilor sau Vulcan al romanilor.
Fiul lui Svarog se numea Svarožič (forma latinizata e Zuarasici sau Zuarasiz) ceea ce reprezinta un diminutive al zeului mare, Svarog. Perechea lor era intalnita si la slavii apuseni, de pilda la polonezi sau la stramosii cehilor si slovacilor de azi, sub numele de Svarasič.
La aceste grupuri de slavi apuseni, e posibil ca Svarožič sa fi reprezentat si un cult al razboiului si al jertfelor pentru razboi, respective al razbunarii fata de dusmanii de neam, ca misiune divina.
Mai este posibil ca Svarožič sa fie un alt epitet sub forba de diminutive al lui Svarog.
Tot Sorin Paliga ne spune ca Vladimir cel Mare, inainte sa se crestineze, adica prin anul 980, a construit un complex de temple unde erau venerati Perun, Veles, Dažbog, Hors, Stribog, Simargl si Mokosh. Aici, vechii slavi isi sacrificau fii si fiicele. Mai tarziu, pe acest loc aflat in Kiev, unde a fost acest complex religios pagan, s-a construit catedrala Sfantului Vasile.
Petar Skok, autorul dictionarului sarbo-croat etimologic, considera urmatoarele: radacina svar poate fi asociata verbului svariti, care e posibil sa fie imprumutat din goticul swaran (engleza “to swear” a jura).
In hinduism este numit Svarga, in mitologia slavilor, Svarga este Raiul, imparatia lui Svarog, parintele.
Svarog mai este reprezentat uneori ca un balaur ce scuipa foc. Alte mituri vechi il reprezinta ca pe un faurar cu puteri divine.
Tot in aceste mituri, Svarog lupta cu Zmey- (Змей,zmiy, zmaj, zmej and żmij, romaneste zmeu) o fiinta mitologica asemenatoare dragonului sau balaurului, ce ia partea raului, fiind mereu infranta de catre reprezentantii Binelui. In mitologia crestina, Sfantul Gheorghe ucide balaurul ce reprezinta pe Diavol.
Legenda spune ca Zmeul ucidea oamenii, iar Svarog hotarase sa razbune oamenii, asa ca el lua un cleste de fierar sip rinse zmeul, dupa o lunga aventura de urmarire, dupa care il folosi pe zmeu in scopuri agricole, incepand a ara cu el.
Alte mituri spun ca Svarog, dup ace prinsese zmeul, folosi gura lui ca sa faca un canal ce separa lumea vie Jav de lumea mortilor Nav, urmand a adduce legea divina aplicata oamenilor ca lege sociala, numita Prav.
Simbolul capitalei Sloveniei Ljubljana este dragonul (Zmajski), unde avem si un pod celebru numit Podul Dragonului (Zmajski most) construit in 1901 de catre imparatul Francisc Iosif al Austro-Ungariei.
Ce ar fi foarte important de mentionat, este faptul ca zmeul nu este decat un imprumut al slavilor de la vecinii lor traci, insusi cuvantul zmeu (“zmey”, unde “y” este “u”) reprezentand un cuvant tracic.
In religia neo-pagana rusa, Svarog este zeul suprem, cu atribute creatoare ale vietii pe Pamant, dar si atribute teogonice si chiar cosmogonice, ce face parte din Triada Divina numita Triglav-Триглав (Trihlav, Trygław) ce reprezinta un grup de trei zei: Svarog, Perun si Dažbog.
Mai tarziu, Dažbog a fost inlocuit de Svantevit sau Veles.
Aceasta triada era reprezentata intr-un stil policefal (trei capete). Aceste trei capete reprezinta Cerul, Pamantul si Infernul (lumea subpamanteana, iadul).
In iudeo-crestinism, Svarog este asociat cu Arhanghelul Mihail, cel care ucide pe Lucifer datorita rebeliunii acestuia impotriva lui Dumnezeu si a legii divine instaurata de acesta.
Animalele sale sunt: un mistret, un bou cu coarnele de aur, un cal si soim numit Varagna.
Alt zeu important, care nu face parte din grupa celor sapte zei, este si Svantevit-Святовит (Sventevith, Svetovid, Suvid, Svantovit, Svantovít, Swantovít, Sventovit, Zvantevith, Świętowit, Światowid, Sutvid).
Acest zeu este atestat in special la slavii din zona Elbei si cei baltici.
Tribul slav numit Rani sau Rujani de la Arkona-Арконаvenera acest zeu, in cinstea caruia a fost construit marele templu dedicat lui Svantevit de la Arkona. Numele de Arkona mai apare si sub forma de Archon, Arcon, Arekunda sau Arekonda si se afla in Germania de astazi, pe o insula in Marea Baltica, numita Rugia (Rügen).
La templul de la Arkona era reprezentat tinand in mana Cornul Abundentei.
Tot in templul de la Arkona, Marele Preot ce se ocupa cu prevestirea oracolului, observa evenimentele ce vor avea loc in viitor, prin comportamentul unui cal alb, simbolul zeului.
La sarbi si la croati, este cunoscut sub numele de Svetovid.
Conform traditiei, zeul Svantevit avea patru capete pentru a putea privi spre cele patru puncte cardinale (policefalia era intalnita la vechii slavi sub forma antropomorfa).
O alta traditie spune ca negustorii nu puteau cumpara ori vinde marfuri, pana nu aduceau ofrande lui Svantevit.
Asdar, el avea un character solar, dar si vegetal, templul de la Arkona fiind dedicat cultului agrar al zeului.
Din punct de vedere etimologic, prima parte a cuvantului svet inseamna “sfant” sau “lume” si se pronunta svetu. Partea a doua vit sau vid inseamna “a stii” sau “a vedea”.
El apare ca un zeu al razboiului, al fertilitatii si al abundentei. Isi poarta intodeuna sabia intr-o mana, iar in cealalta mana tine un corn cu care bea mied sau medovukha (o bautura asemanatoare miedului la rusi.
El are un cal alb, puternic si frumos, ce sta mereu in templul lui; preotii avand grija de cal. La vreme de razboi, el porneste pe calul lui cel alb.
Se spune ca daca slavii pagani castigau o batalie mai importanta, Victoria lor era oferita de catre Svantevit.
El era reprezentat cu patru capete, doua privind in fata catre viitor, iar celelalte doua in spate catre trecut, asemenea lui Ianus.
Cultul lui Svetovid se apstreaza partial la sarbi, in iudeo-crestinism, odata cu sarbatoarea inchinata Sfantului Vitus “Vidovdan”.
Svantevit (replica dupa un idol de la Arkona)
Monumentul de la Arkona inchinat lui Svantevit
Un alt zeu ce face parte din mitologia slavilor, este Rujevit-Ругевит (Rugiewit, Rugiwit). Se pare ca ar fi varianta locala a zeului Perun, fiind divinizat de catre Ranii din Rugia, insula din Marea Baltica unde se afla celebrul templu de la Arkona, ultima cetate pagana a slavilor.
Templul lui se afla pe aceasta insula, intr-un loc numit Charenza sau Karentia, loc ce reprezenta centrul administrative al tribului Rani.
Rujevit era personificat sub forma unui zeu cu sapte fete, la fel ca si Porevit- Поревит (Porewit,Borevit, Borewit, Prove), zeul padurii si lemnului.
Templul lui din lemn se afla tot la Charenza sau Karentia, unde se gasea si statuia zeului, reprezentata cu cinci fete si venerata de catre preotime.
El era reprezentat sub forma antropomorfa, mai exact un om cu barba sau zoomorfa, sub forma unui tap si cu organelle genitale marite, reprezentand fertilitatea masculine si Natura. El are grija de ceic e s-au ratacit in paduri si pedepseste oamenii care distrug padurile si omoara animale.
Conform lui Czesław Białczyński, sora si sotia lui Porevit se numea Leša, zeita cunoscuta si sub numele de Borana.
Odata cu raspandirea crestinismului, Porevit a fost identificat cu Satan sau cu demonul slav Boruta.
Rujevit (Rugiewit)
Semnul lui Porevit
Chernobog-Чернобог (Crnobog, Czernobóg, Černobog, Zernebog) este “Zeul Negru” in mitologia slavilor, echivalentul Diavolului din mitologia iudeo-crestina. Numele sau este compus din radacina crno “negru” si bog “domn”, “zeu”.
Nu se stie cu exactitate daca a fost intradevar un zeu venerat de catre slavii pagani, sau doar o “porecla” aparuta odata cu iudeo-crestinismul, atribuita vreunuia dintre zeii vechi slavi. Insusi epitetul sau de “zeu negru” denota faptul ca in spatele acestui nume se ascunde o eticheta negative, pusa in stilul iudeo-crestin.
Pe baza unor texte de secol XII dintr-o cronica slavona, mitologistii au construit un zeu in antiteza, numit “Belobog” Белобог.
Chernobog (Чернобог)
Belbog si Cernobog (Zeul Alb si Zeul Negru)
Tot la slavii din zona baltica, mai exista un zeu numit Podaga (Подага) . El era zeul vremii, vanatorii de tot felul, inclusive pescuitul, dar si al agriculturii.
Era venerat langa Luebeck, in nordul Germaniei.
Boris Rybakov era de parere ca acest epitet (Podaga) era unul feminine, atribuit unei zeite a Pamantului si Naturii.
O alta zeita alaturi de Mokosh, era Živa-Жива (Šiva, Šiwa, Siva,Żiwia, Sieba, Razivia) reprezentand fertilitatea si dragostea, numele ei insemnand “cea vie”.
Perechea ei masculine este zeul Siebog, ce personalizeaza casatoria si iubirea.
Flins (Flynz) era zeul mortii, adorat de catre triburile slave din vestul Poloniei actuale.
Despre el se face referire in “Cronica Saxona” unde se spune ca avea o statuie la Bautzen, in estul Germaniei de azi.
El este descries sub forma unui om cu barba lunga, tinand intr-o mana o facile, iar cu cealalta tinand un leu.
Flins (Flynz)
Ipabog (Ипабог) era un semi-zeu in mitologia slavilor, fiind si un mare erou si un vanator iscusit. El era reprezentat cu o forma mica, dar cu un cap urias si cu o barba lunga si dreapta. Pometii sai sunt proeminenti iar pe cap poarta un coif cu doua cornuri.
Juthrbog era zeul Lunii, avand un caracter urano-selenar. Sacrificiile in cinstea lui se faceau noaptea, la luna plina.
Karewit (Karevít) era zeul protector al Karentiei, din insula Rugia. Era reprezentat dezbracat, cu doua capete, avand un cap de bou pe piept si altul de cocos pe burta. Are sase capete; patru masculine si doua feminine. Pieptul sau arata un cap de leu.
Lada sau Lado (Лада) apare ca o zeita a , tineretii, veseliei, dragostei, armoniei si frumusetii la neo-paganii slavi. Posibil sa nu fi existat, iar cultul ei sa fi fost fabricat din necesitatea unui cult feminine care sa contina aceste elemente si virtuti divine.
Se pare ca zeita a fost inventata odata cu Renasterea.
Marovit sau Marowit era zeul cosmarurilor la vechii slavi.
Peklenc (Pekelnyboh, Pekelnypan, Pekelnik, Lokton) era o divinitate chtonica. Acest zeu apare ca stapanul Infernului si are puterea divina de a judeca.
El domneste peste “apa subterana” care, conform traditiei slave pagane, poate cauza cutremure pe Pamant cand zeul ordona “apei” sa iasa la suprafata.
Peklenc era capabil de asemenea sa pedepseasca toata lumea, deschizand “gauri” in pamant si inghitind sate si orase intregi.
Zeul Rod (Род) este cea mai veche divinitate a slavilor. El reprezenta fecunditatea, deseori fiind insotit de mai multe zeite sau zane ce ajuta la nasteri. Mai era considerat si protector al neamului si al descendentilor din acel neam.
El apare cu attribute cosmogonice si teogonice, fiind cel care a creat Universul si Zeii. Tot el stapaneste legea divina absoluta.
Se spune ca inainte sa existe Timpul, la inceputul formarii Cosmosului, Rod era singur. Apoi el s-a hotarat sa creeze Universul si cele trei lumi Jav, Prav si Nav.
Consoarta lui feminine este Rodzanica, numita si Rodenica.
Radacina slava rod inseamna “trib”numele zeului traducandu-se prin “datator de viata”.
Sudz era zeul Destinului si Gloriei la vechii “polonezi”.
Ca animale divine, vechii slavi venerau o pasare miraculoasa, numita Alkonost-Алконо́ст (алконст, алконос), pasare create de zeul Hors, ce aducea bucurie si fericirea in casele oamenilor.
Aceasta pasare avea un chip uman, feminin. Ea isi depune ouale pe malul marii, urmand a le arunca in apa pentru a calma marea pentru sase sau sapte zile. Aceasta pasare are o voce superba; cel ce o aude uita tot ce are in minte pe loc si ramane fermecat pe veci, sau ramanea orb, apoi murea.
Numele ei ar proveni de la zeita elena Alcyone, pe filiera bizantina. Legnda spune ca Alcyone a fost transformata intr-un pescarus de catre zei.
Biserica Ortodoxa Rusa considera pasarea Alkonost ca fiind “Vointa Domnului” sau chiar “Duhul Sfant”.
Mai are si una tribute de mesager ce duce vesti din Rai catre lumea celor vii.
Sirin este o creatura mitologica la slavi, cu capul si pieptul de femeie si trupul de pasare (in special de bufnita). Caracterele ei feminine sunt superbe, ea traind in Rai (Eden).
Se spune ca pasarea recita cantece frumoase pentru zei sau sfinti.
Ambele pasari mitologice, Sirin si Alkonost, erau supranumite “Pasarile Paradisului”.
Ca sa se fereasca de aceasta pasare, oamenii trageau cu tunul, cu pusca, sau trageau clopotele. Orice zgomot asurzitor era bun deoarece speria pasarea.
Aceste pasari erau “periculoase” pentru muritori.
In stanga este Sirin, Alkonost in dreapta
Baba Yaga “Ба́ба-Яга́” (macedoneana si sarba: Баба Рога, bulgara: Баба Яга, poloneza: Baba Jaga, ceha: Ježibaba sau Baba Jaga, slovaca: Baba Jaga, croata: Baba Roga, slovena: Jaga Baba) reprezinta un personaj mitologic, in folcloristica slavilor.
Ea este deseori reprezentata ca o vrajitoare, batrana si urata, rea si cruda, nemiloasa. Ea rapeste copii si ii mananca. Casa ei sta sustinuta de nist epicioare de gaina, casa ce este inconjurata de cranii de oameni; gardul este facut din oase umane, in varful carora se afla alte cranii.
Baba Yaga este prezentata si ca o femeie inteleapta, ce raspandeste intelepciunea ei oamenilor.
Numele ei se compune din baba care inseamna “mama” sau “mamaie”,”bunica” sau “femeie batrana” si yaga este probabil un diminutiv al numelui polonez Jadwiga (varianta poloneza a germanului Hedwig).
Zânelereprezinta caractere mitologice, ce apar la slavii rasariteni, apuseni sau sudici, sub forma de Samodivi, Samodiva sau Vila, Wila, Wili sau Weela.
Rusalka (romaneste rusalie) apare ca o femeie strigoi sau o nimfa a apelor, dar mai poate reprezenta si demoni, cum ar fi succubus sau sirena.
Dupa vechile legende slavone, rusalka a fost jumatate peste, jumatate femeie, locuind in albia raurilor. Se spune ca noaptea aparea intr-o livada, pajiste sau poiana, unde incepea sa joace un dans specific, atragand prin vraja dansului orice muritor.
Deseori, mai multe rusalki se adunau pentru a incinge o hora.
Ele erau adorate in Saptamana Rusaliilor “Русалочья неделя” sau semik, ce avea loc in in luna iunie; sarbatoare inrudita cu cultul mortilor sau cultul agriculturii.
"Rusalka" pictura de Konstantin Vasiliev (1968)
Vodyanoy-водяно́й (poloneza wodnik, ucraineana водяний, ceho-slovaca si bulgara vodnik, sarbeste vodenjak) era un spirit masculin al apelor.
Se spune ca aparea sub forma unui batran murdar dezbracat, cu barba verzulie si par lung si corpul acoperit cu alge si gunoaie. In loc de maini, se spune ca avea o coada de peste si ochi stralucitori ca focul. Despre el se mai spune ca deseori calatorea pe raul sau, calare pe un bustean, facand valuri mari.
Deseori, mai era denumit de catre localnici “bunicul” sau “tata-mare”.
Cand era nervos, el distrugea stavilare, sau animale ori oameni. Pescarii sau navigatorii pe rauri, faceau deseori sacrificii pentru a-l satisface.
Daca un sacrificiu nu ii era binevoitor, el tragea oamenii sub apa, facandu-i sclavii lui eterni.
Sorin Paliga este de parere ca Vodyanoy are si un caracter reprezentat sub forma varcolacului romanesc, a acelui “om-lup” cu spirit malefic; combinatie dintre om si animal.
Conform astrologiei si legilor naturale, primavara incepe odata cu Echinoctiul de Primavara.
Odata cu Echinoctiul de Primavara, Soarele intra in primul semn zodiacal; semnul berbecului.
Anul acesta, el va avea loc pe 20 Martie, orele 13:44.
El marcheaza inceputul primaverii in emisfera nordica si al toamnei in emisfera sudica.
La romani, anul nou incepea odata cu luna Martie, luna zeului razboiului, dar asta pana la Numa Pompiliu.
Marte (în latină Mars) a fost zeul roman al războiului. A fost numit Mars Ultor (Marte Pedepsitorul) şi Marspiter (Mars Pater, Tatăl), e inclus în triada protectoare a Romei, împreună cu Jupiter şi Quirinus.
El a dorit sa schimb datina stramoseasca si sa inceapa noul an cu luna Ianuarie, luna inchinata lui Ianus, simbolizand pacea si fericirea eterna.
Ianus mai era si zeul pacii, al linistei intre popoare, al progresului si evolutiei unui popor prin pace si civilizatie.
Numa Pompiliu era de parere ca poporul roman poate progresa doar prin pace, razboiul insemnand intuneric, Ianus biruind intunericul si oprind nenorocirile din calea oamenilor.
Romanii faceau sacrificii si aduceau jertfe lui Ianus pentru prosperitate si fericre in casele lor.
Ianus era reprezentat deseori cu doua fete, semnificand trecutul si viitorul, fiind cel mai vechi zeu al Italiei.
O veche legenda spune ca Ianus ar fi adus o colonie in Latium si ar fi asezat-o pe dealul Janiculum, cuvant derivat de la Janus (Ianus). El a primit apoi pe Saturnus, Titanul izgonit din Olimp de catre fii sai urmand a trona impreuna in Latium. Saturnus, recunoscator, ii dadu puterea sa vada trecutul si viitorul Aceasta infatisare cu doua fete il facuse pe celebrul poet Ovidiu sa spuna ca Ianus este singurul zeu care isi poate vedea posteriorul.
Dupa Numa Pompiliu, templul lui Ianus era deschis in timp de razboi si inchis in timp de pace.
Ianus (sau janus,Ianus bifrons) a fost una dintre cele mai vechi divinităţi din mitologia romană. La origine, Ianus a fost un rege care a domnit în Latium în epoca de aur. După moarte a fost divinizat. Ca zeu protector al Romei i se atribuia un miracol care a salvat cetatea de o invazie a sabinilor:
Natura invie odata cu echinoctiul de primavera, un nou an incepe si bucuria dainuie in sufletele oamenilor, luna Martie da Pamantului o noua viata.
Tot in Martie, dar pe 1, romanii celebrau cu fast si amploare o sarbatoare numita Matronalia, “Ziua Mamei”, sarbatoare inchinata Mamei Mari (Terra Mater) si tuturor mamelor din lume, sub aspectul ca femeia ca mama este datatoare de viata vesnica simbolizand fertilitatea eterna.
Virgil spunea ca “Martias kalendas esse feminarum” ceea ce inseamna ca toate calendele lunii Martie sunt inchinate femeii; mamelor noastre.
Cato Censorul atribuia luna Martie femeilor, spunand ca “Podoaba femeii nu este aurul sau bijuteriile si nici rochiile brodate cu fir sau purpura, ci buna cuviinta, dragostea de barbat si de copii, supunerea, modestia”.
Tot in Martie, romanii sarbatoreau pe Juno-Lucina, zeita nasterilor. I se spunea Lucina de la lux – lumina, findca ea ajuta pruncii sa iasa la lumina din pantecele mamelor.
Tot ea alina durerile nasterii la femei, fiind invocate de ele in acest moment.
“Durerea imi inclesteaza pantecele, Juno-Lucino, ajuta-ma” zice un personaj din Plaut “Tu voto parturienti ades” – Tu zeita ajuta pe cea care naste – pomeneste autorul Tristelor.
In luna Martie, femeile duceau flori la templul zeitei. Ovidiu zicea in opera lui numita Fastes: “Dati zeitei flori, caci ei ii plac ghirlandele proaspete de verdeata si impodibiti capul zeitei cu iedera si flori”.
Iuno (sau Iunona,Iuna) este echivalentul roman al zeiţei greceşti Hera. Părinţii zeiţei sunt Saturn (zeu) şi Ops, ea este sora mai mică şi soţia lui Jupiter/Zeus.
La aceasta sarbatoare nu puteau participa burlacii sau celibatarii, ci doar cei ce alcatuiau o familie, un camin, cei ce perpetuau neamul roman. Celibatarii erau considerati tradatori deoarece nu perpetuau neamul roman.
O casa fara urmasi era considerate o casa blestemata, iar luna Martie era considerate ca timpul perfect pentru a perpetua neamul; romanii, ca si celelalte neamuri indo-europene, findde parere ca in luna Martie, atat femeile cat si barbatii atign cel mai ridicat nivel de fertilitate si atunci sunt binecuvantati de catre zei pentru a duce mai departe neamul lor.
Tot mai multe voci care pretind a reprezenta “istoria” neamului nostru multi milenar, evoca intr-un ecou ce se face din ce in ce mai simtit si auzit, faptul ca geto-dacii erau poligami, mancau carne si cel mai grav dintre toate, erau mari consumatori de alcool.
Pentru a demonstra odata pentru todeuna ca geto-dacii, ca si neamurile germanice, celtice, baltice cat si alte triburi de sorginte traca, nu consumau alcool deoarece nu cunosteau vreo bautura alcoolica in afara de “bautura zeilor” numita mied (Hydromel in franceza, Hidromiel in spaniola, Idromele in italiana, Hidromel in portugheza, Mead in engleza, Miod in rusa, poloneza, norvegiana, suedeza, daneza, Med in ucraineana, Met in germana, Medovina in ceho-slovaca, sarbo-croata si slovena, Ezti-ur in basca, Sima in finlandeza, Hydromeli in latina clasica, Midus in letona) vom cita o importanta sursa istorica de la inceputul secolului I d.Hr.
Cea mai importanta dovada o gasim in “Geografia” lui Strabon, mai exact in cartea a VII-a, capitolul III:
“[…] Elenii ii considerau pe geti traci.Ei locuiau pe amandoua malurile Istrului;ma refer atat la geti cat si la mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar in present ei poarta numele de moesi; de la ei se trag si mysienii de astazi, care traiesc printre lydieni, frigieni si troieni.
De altfel, insisi frigienii sunt brigi, o semintie traca, dupa cum si mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii si thynii, banuiesc ca si mariandynii.
Toti acestia au parasit cu desavarsire Europa, dar mysienii au ramas pe loc impreuna (cu ceilalti traci).
Parerea mea este ca Poseidonios presupune corect ca Homer desemneaza cu acest nume pe mysienii din Europa (ma refer la cei din Tracia) cand zice:
Ochii sai luminosi inapoi ii intoarse sa vada
Tara de traci populate,de acei ce instruna sirepii,
Si-a mysienilor, care de-aproape se bat. […]
Poseidonios spune ca mysienii se feresc de produsele de carne, dintr-o anumita credinta religioasa, de accea nu se ingrijesc nici de cresterea animalelor. Ei se hranesc cu miere, lapte si branza, traind in pace, drept care sunt numiti oameni evlaviosi fata de zei si capnobates.
Mai sunt traci care traiesc fara femei; acestia se numesc intemeietori.
Ei sunt socotiti sfinti, datorita cinstei lor si traiesc fara teama.
Pe toti acestia indeobste poetul Homer ii numeste “slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte, fara viata si cei mai drepti oameni”.
Ei sunt porecliti “fara viata” mai cu seama pentru ca traiesc fara femei, iar Homer socoteste vaduvia o viata numai pe jumatate,asa cum numeste poetul si casa lui Protesilaos “injumatatita” pentru ca el era vaduv.
Mysienilor li se mai zice “luptatori de aproape” pentru ca sunt ne-infranti, fiind excelenti razboinici.
In cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie sa se scrie “moesi, luptatori de aproape” in loc de mysieni (pretinde Poseidonios).
Dar, negresit, este temerar sa se schimbe textul Homeric, socotit bun de-alungul atator ani ce s-au scurs. Intradevar, e cu mult mai de crezut ca acestia au fost numiti de la inceput mysieni si ca in prezent li s-a schimbat numele in moesi. Iar epitetul “fara viata” ar putea fi luat mai degraba in sensul de “vaduvi” decat de “nemancati” sau “cu casele pe carute”. […]
Iar practica pythagoreica de a se abtine de la carne a ramas la ei ca o porunca data de Zamolxis. […]
De la hippemolgii slaviti, bautorii de lapte, de mysii
Care de-aproape se bat, si de abii cei plini de dreptate. […] “
Cat despre informatia care ne spune ca:
“In scurt timp Deceneu insusi a fost socotit patruns de suflu divin, la fel cum am spus cand am vorbit despre Zamolxis. Si, in semn de supunere, getii s-au lasat induplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin […] ” nu se poate preciza exact o locatie pentru acesti “geti” cum de altfel nu se poate spune daca este vorba despre tarabostes sau comati.
Probabil ca o parte a nobilimii geto-dace apucase pe cai negative, datorita infulentei spurcate grecesti si romane, sau poate ca doar geto-dacii care au ramas in cetatile de la Marea Neagra sa administreze teritoriile cucerite de imparatul Burebista au inceput sa practice aceasta rusinoasa fapta, umilitoare pentru neamul tracilor nordici.
As mai dori sa precizez ca atat odryzii cat si alte triburi sudice de sorginte traca, consumau vin si diverse substante halicinogene cum ar fi ciupercile fermecate,canepa orientala sau chiar opiacee.
Toate aceste fapte au aparut tarziu, datorita influentei elene si mai tarziu celei romane, dar si diverselor culte orientale mythraice.
Asadar, geto-dacii si moesii, carpii si costobocii, cat si toate triburile “barbare” de la nord de Istru, nu consumau alcool, ci doar mied ca toti “barbarii” nordici.
Aceste afirmatii tendentioase lansate la adresa stramosilor nostrii reprezinta niste atacuri ce urmaresc degenerarea marelui nostru neam al geto-dacilor, cei mai drepti si mai viteji dintre traci !
Dusmanii nostrii, poligami si mari consumatori de alcool si narcotice, par sa fie invidiosi pe stramosii nostrii si pe viata lor sacra, cat si pe originea lor divina.
