(Pagan Slavic Idols) Славянские языческие идолы

Perun - Cherkasy Oblast (Ukraine) Черкаська область

Perun idol at Vladivostok (Владивосток) Russia

Details of the same Russian idol from Vladivostok (Владивосток)

The idol from Vladivostok (Владивосток) from distance

Other idol which represent Perun, in Russia

Jarilo, Perun, Veles (Yalta) Ялта in Crimea (Крим), Ukraine

Perun idol near Moscow (Москва)

Vodyanoy (Slovacia-Slovakia)

Svetovid idol in Otrebusy, Poland (Polska)

Svetovid idol in Mecklenburg-Vorpommern, Germany (Deutschland)

Svetovid (Arkona, Germany) Deutschland

Svetovid idol in Głogów, Poland (Polska)

Russian idol of Veles (Велес)

Other Veles idol in Russia

Mokosh goddess altar in Russia

Jarilo statue from Donetsk, Ukraine

Stribog idol from Russia

Ukrainian Stribog idol

Carul miniatural de la Dupljaja (Banatul de Sud, Vojvodina)

Dupa www.serbianunity.net

Dupa www.muzejvrsac.org.rs

Datare: aprox. 1500 i.e.n (Bronzul Tarziu)

Cultura: Zuto Brdo – Garla Mare

Aceasta frumoasa piesa, ce se pare ca a fost descoperita intr-un mormant, alaturi de alt car cu 3 roti, reprezinta un car de lupta cu doua roti.

In centrul carului miniatural se afla o statueta antropomorfa masculine, cu cap de pasare. Pe aceasta pasare, in partea de sus se afla incizate doua zvastici (cea din stanga “levogira” iar cea din dreapta “dextrogira”).

Intre cele doua cruci gamate, se afla incizate alte doua spirale, iar in dreptul lor, la capetele opuse, pe plan vertical, se gasesc doua cerculete mici.

O alta zvastica dextrogira se afla situata la nivelul abdomenului.

Anumiti istorici sunt de parere ca aceasta piesa ar reprezenta pe Apollo Hyperboreul, ce reprezenta Soarele etern. Aceste supozitii au aparut datorita vechii legende ce spune ca Apollo a calatorit spre Hyperborea intr-un car tras de lebede (in special cealalta piesa).

Un istoric sarb, pe nume Trbuhovic, este de parere ca acest car miniatural foloseste la practicarea unui ritual urano-solar, de invocare a ploii, cu ajutorul carului, datorita faptului ca zgomotul produs de un car de razboi in miscare seamana cu cel al tunetului.

Alte ipoteze ne informeaza ca acest car ar putea reprezenta un vehicul de transport spre lumea cealalta, din Cer. (ex. Carul lui Thor tras de doi tapi, cel al lui Perun, transformat in Sfantul Ilie al iudeo-crestinilor etc).

Chipurile de pasari ar putea reprezenta sufletul defunctului.

Articol scris de Kogaion

Iordanes (despre Burebista)

” Apoi, în timpul domniei la goti a lui Burebista, a venit în Gotia Deceneu, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regala.

Dupa sfatul acestuia, gotii au început sa pustiiasca pamânturile germanilor pe care acuma le stapânesc francii …

Comunicând acestea si alte multe gotilor cu maiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinta miraculoasa, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar si pe regi caci atunci a ales dintre ei pe barbatii mai de seama si mai întelepti pe care i-a învatat teologia, i-a sfatuit sa cinsteasca anumite divinitati si sanctuare facâdu-i preoti si le-a dat numele de pilleati, fiindca, dupa cum cred, având capetele acoperite cu o tiara, pe care o numim cu un alt termen pilleus, ei faceau sacrificii.

Restul poporului a dat ordin sa se numeasca capillati, nume pe care gotii îl reamintesc pana astazi în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare consideratie.

Iar dupa moartea lui Deceneu, ei au avut în aproape aceeasi veneratie pe Comosicus, fiindca era tot asa de iscusit.

Acesta era considerat la ei si ca rege si ca preot supremn si ca judecator, datorita priceperii sale si împartea poporului dreptate ca ultima instanta.

Parasind si acesta viata, s-a urcat pe tron, ca rege al gotilor, Coryllus, care a condus timp de 40 de ani popoarele sale din Dacia”.

Convertirea lui Constantin cel Mare la crestinism

Convertirea lui Constantin de Rubens

Mitul lui Constantin s-a dezvoltat în decursul evului mediu (sec. VI-X d. Hr.), până într-acolo încât a fost creată o întreagă hagiografie a primului împărat creştin. Pornindu-se de la “viziunea” lui Constantin dinaintea bătăliei de la Pons Milvius, au fost create două versiuni ale convertirii acestuia la creştinism.

În versiunea creştină, Constantin ar fi fost determinat să treacă la creştinism de viziunea avută înaintea bătăliei de la Pons Milvius, împotriva rivalului său Maxentius, descrisă pe larg de Eusebius din Caesarea în Vita Constantini, I, 28, 2. În conformitate cu aceasta, în timpul marşului spre Roma, împăratul ar fi văzut pe cer semnul crucii şi inscripţia “in hoc signo vinces!”, după care ar fi ordonat construirea labarum-ului şi inscripţionarea scuturilor cu chrismon-ul.

Pornind de la acest miez, hagiografia creştină ulterioară a creat legenda convertirii şi botezului lui Constantin de către papa Silvestru, ca ultimă şansă în vindecarea împăratului de lepră (Fowden, 1994, 146-170).

Viziunea păgână a convertirii lui Constantin a apărut probabil după convertirea împăratului, probabil postum, şi reprezintă reacţia la măsurile de favorizare a noii religii de către fondatorul Constantinopolelui. Deja structurată în secolul al IV-lea, versiunea apare definitivată la Eunapios din Sardes şi Zosimos, ea prezentând convertirea împăratului ca rezultat al asasinării lui Crispus şi a Faustei în 326. Zosimos, autor al unei lucrări virulente împotriva creştinilor (Nea Historia) la începutul secolului al VI-lea, şi-a avut ca sursă principală pe Eunapios din Sardes, care a scris o istorie, continuare a lucrării lui Dexippos, a perioadei cuprinse între anii 270 şi 404 (R. T. Ridley, 1972, 280).

În Zos., II, 29, autorul narează versiunea păgână a convertirii împăratului: după François Paschoud, aceasta nu reprezintă o invenţie tardivă, ci reflectarea exactă a unei tradiţii ostile, “născută” printre hellenes (Fr. Paschoud, 1979, 339). În conformitate cu autorii păgâni mai sus amintiţi, Constantin s-a convertit la creştinism în urma asasinării lui Crispus şi a Faustei (Zos., II, 29, 2).

Atunci, pentru că preoţii păgâni au refuzat să celebreze riturile expiatorii pentru împăratul criminal, la sugestia unui egiptean din Hispania (probabil Ossius din Corduba), Constantin s-a convertit la creştinism, fiind convins că botezul îi va şterge toate păcatele (Zos., II, 29, 3-4).

Versiunea păgână a supravieţuit doar în lucrarea lui Zosimos, aceasta datorită mai ales faptului că fondatorul imperiului creştin nu putea avea o imagine defavorabilă în sursele bizantine. Apoi, ideologia imperială bizantină punea un accent deosebit pe identificarea unora dintre împăraţi cu un Constantin idealizat, prototip al “bunului împărat”; aşadar, versiunea păgână s-a încercat a fi “ştearsă” din memoria bizantină, elocventă fiind în acest sens afirmaţia din dicţionarul Suda referitoare la această viziune: “Constantin, marele împărat.

Există multe aberaţii scrise despre el de către Eunapios şi pe acestea le-am trecut sub tăcere din respect pentru om” (Constantin, n. n.; v. Suda, K 2285, apud S. N. Lieu, D. Monserrat, From Constantine, p. 13). Versiunea creştină avea să cunoască un succes deosebit în epoca bizantină, diversele vitae ale împăratului punând accent pe convertirea şi botezul lui de către papa Silvestru.

De ce Silvestru şi nu Eusebius de Nicomedia, aşa cum este realitatea istorică? Trebuie avut în vedere faptul că Eusebius era arian în convingerile sale.

Or, primul împărat creştin nu putea fi botezat de către un eretic; aceasta ar fi dăunat imaginii împăratului care se confunda cu instituirea, în versiunea ortodoxă, a creştinismului, implicit cu imaginea bizantină asupra puterii imperiale, de apărătoare a ortodoxiei [...].

[...] Totuşi, persecuţia lui Licinius trenuie serios nuanţată, în sensul că este foarte probabil ca o parte din relatările din Actele Martirilor să reprezinte falsuri istorice, construite ulterior de propaganda constantiniană.

Prezenţa martirilor la Dunărea de Jos poate fi pusă în legătură cu acţiuni personale ale respectivilor martiri, care pentru a-şi arăta zelul faţă de religie, au provocat în mod deliberat, prin distrugerea altarelor şi templelor păgâne, reacţia autorităţilor locale.

Oricum, în această extrem de spinoasă problemă a martirilor creştini, informaţia este, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii, puţin credibilă.

De altfel, după Chrysopolis, propaganda constantiniană l-a transformat pe învins într-un tiran sângeros, care nu pregeta să verse sângele martirilor creştini.

În conformitate cu Eusebius din Caesarea, în Vita Constantini sunt enumerate o serie de măsuri anticreştine luate de către Licinius: interzicerea adunării şi conciliilor episcopale (VC, 1. 51. 1 sq.), separarea bărbaţilor şi femeilor în practicarea cultului creştin, femeile fiind iniţiate doar de alte femei (VC, 1. 53. 1), adunările creştinilor find ţinute în afara oraşului, sub cerul liber (VC, 1. 53. 2).

De asemenea, preoţii creştini au fost forţaţi să intre în consiliile municipale, fiind obligaţi să participe la leitourgeia (VC, 2. 20. 2; 30. 1). Nu trebuie uitat însă faptul că marea majoritate a documentelor epocii, care relatează despre execuţia martirilor în timpul lui Licinius sunt “pură ficţiune”, după analiza făcută de către T. D. Barnes.

În concluzie, putem afirma că toate acestea ţin de conflictul ideologic: în timp ce Constantin se erija în protector al creştinilor, acordându-le printr-o serie de măsuri o situaţie privilegiată în Imperiu, Licinius a ales revenirea la tradiţionalismul roman, pentru a se putea prezenta ca apărător al vechilor valori.

Ulterior, istoriografia şi panegiricele dedicate învingătorului l-au transformat pe învins într-un tiran, tocmai pentru a justifica preluarea puterii de către Constantin.

Se poate observa, aşadar, folosirea religiei ca “armă politică”, în contextul conflictului dintre Constantin şi Licinius. Or, religia învingătorului era impusă în această perioadă asupra învinsului, care era transformat, după cum se menţiona mai sus, în motiv al propagandei triumfale.

În aceeaşi ordine de idei, învinsul era acuzat de guvernare tiranică, fiind transformat în “imagine a răului”: persecutor al creştinilor (motiv folosit adesea de către autorii creştini ai epocii în contextul conflictelor dintre Constantin şi adversarii săi), tiran sângeros şi cu înclinaţii sexuale nefireşti, sau dorinţe sexuale exacerbate (care, de altfel, transpar din sursele creştine care fac referire la adversarii lui Constantin).

Distorsionarea adevărului în favoarea învingătorului reprezintă o tehnică preferată de către autorii antichităţii târzii, inclusiv prin folosirea unor tehnici de redactare care aduc în discuţie comparaţia cu personaje biblice (regi sau “judecători” prezenţi în Vechiul Testament), folosirea de epitete sau comparaţii care accentuează portretul sumbru creionat adversarilor creştinismului.

Edictul lui Carol Quintul asupra ereziei din Tarile de Jos

25 septembrie 1550

” E oprit a se tipari, scrie, a avea, a pastra, vinde si cumpara sau raspandi, in biserici, pe strazi si in alte locuri toate operele tiparite sau scrise de mana lui Martin Luther, Ioan Ecolampadius, Ulrich Zwingli, Martin Butzer si ale altor capetenii ale ereziei, invatatori falsi si intemeietori ai nerusinatei secte a ereticilor [...].

Oprim, pe deasupra, pe toti mirenii sa poarte discutii si dezbateri, pe fata si pe ascuns, despre Sfanta Scriptura si in deosebi despre chestiunile indoielnice si de nepatruns si, de asemenea, sa citeasca, sa invete si sa explice Scriptura, in afara de aceia care au pregatire teologica, cu adeverinta de la universitati [...].

Oprim ca, in taina sau pe fata, sa se propovaduiasca, sa se apere, sa se repete sau raspandeasca invatatura sus-pomenitilor eretici. De se va incalca vreunul din aceste puncte, vinovatii vor fi supusi pedepsei, razvratiti si tulburatori ai linistii publice si a randuielilor statului.

Asemenea tulburatori ai linistii publice sa se pedepseasca: barbatii cu sabia, iar femeile sa fie ingropate de vii in pamant, daca nu vor starui in ratacirile lor; de se vor indaratnici, sa fie dati focului. In amandoua cazurile, bunurile lor se vor confisca in folosul vistieriei [...].

Oprim sa se dea adapost, hrana, vesminte, bani si indeobste a se da orice fel de ajutor celor dovediti sau banuiti de erezie; vinovatii se vor supune acelorasi pedepse ca insisi ereticii.

Daca cineva, desi n-a fost dovedit de erezie sau ratacire, dar impotriva lui fiind banuiala puternica, a fost osandit de tribunalul eclesiastic sa abjure erezia,iar de tribunalul laic a fost condamnat la pocainta si penitenta publica, dupa care se intampla sa fie din nou banuit de erezie sau se arata molipsit de ea, chiar fara a fi fost dovedit ca a incalcat sau jignit cu ceva sus-amintitele puncte, poruncim ca acela sa fie de asemenea socotit ca unul ce a cazut din nou in erezie si, potrivit cu aceasta, sa fie pedepsit luandu-i-se viata si bunurile, fara nici un fel de nadejde de micsorare sau indulcire a sus-pomenitei pedepse [...].

Oricine descopera o persoana molipsita de erezie, e dator s-o denunte in fata autoritatilor, judecatori, episcopi sau altii, randuiti pentru aceasta, sub amenintarea pedepsei date potrivit bunului plac al judecatii. Toti sunt de asemenea datori sa denunte autoritatilor locurile unde se afla asemenea eretici, sub primejdia de a fi pusi in randul complicilor celor vinovati si a fi supusi aceleiasi pedepse ca si dansii.

Denuntatorul, in caz de dovedire a celui invinuit, primeste jumatate din averea osanditului, daca aceasta nu depaseste o suta de funzi flamanzi. Daca depaseste aceasta valoare, atunci primeste a zecea parte din tot ce intrece aceasta suma [...].

Francisc Pall, Camil Muresan, “Lecturi din izvoarele evului mediu”, Bucuresti, 1964, p. 246-247.

Carol V (şi Carol I al Spaniei) împărat al Sfântului Imperiu Roman; rege al Castiliei, Aragonului, Neapolelui şi al Siciliei, Conte al Flandrei, Duce de Brabant, Duce al Milanului, Duce de Luxemburg, Duce de Burgundia

Articol scris de Kogaion

Fragmente din Elogiul nebuniei -1511 (Erasmus din Rotterdam)

Originalul operei "Elogiul nebuniei"

CRITICA LA ADRESA CALUGARILOR

” Dar iata si altii pe care ii fericesc aproape cat pe teologi. Sunt cei numiti indeobste calugari sau monahi, desi nici una din cele doua denumiri nu li se potriveste, caci nu stiu de este cineva mai putin credincios decat majoritatea acestor fatarnici si peste tot intalnesti hoarde de asa-zisi singuratici [...]

Lumea fuge de ei ca de jivine salbatice, si numai intalnirea cu ei si este tinuta de semn rau. Totusi lor li se pare ca nu au seaman, incredintati ca evlavia cea mai mare e totuna cu nestiinta oarba. Virtutea lor sta in aceea ca nu cunosc slova si nu se indoiesc ca, atunci cand rag in biserica psalmi pe care nu-i inteleg, Dumnezeu, ingerii si toti sfintii raiului ii asculta si se bucura.

Unii, mandrii de slinul care l-au strans pe ei, merg si cer de pomana din poarta in poarta cu o nerusinare fara pereche. Nu scapi de ei nicaieri. In hanuri, carute sau vapoare, ti se baga in suflet si cersesc pana ce rapesc un obol care li s-ar cuveni adevaratilor nevoiasi.

Asa arata urmasii apostolilor, care se straduiesc sa le calce acestora pe urme prin murdarie, nestiinta, mojicie si obraznicie.

Ce poate fi mai hazliu decat regulile acelea habotnice ale cinului lor, care pedepsesc orice mica abatere ca pe un pacat care trebuie ispasit? Toate sunt hotarate si masurate: numarul nodurilor de la opinca, culoarea si latimea cingatorii, stofa din care trebuie facuta rantia si din cate bucati, latimea tonsurii, forma si marimea glugii, ceasurile de somn. [...]

Dar de la inaltimea acestor nerozii ii privesc de sus pe mireni, ba chiar si ordinele se dispretuiesc intre ele. [...]

Pe unii ii apuca tremuriciul cand vad bani, si mai bine ar pune mana pe un sarpe veninos decat pe vreun gologan. Dar cand e vorba de vin ori fetiscane, sfintii parinti uita de canon. [...]

Vedeti, cred ca monahii imi sunt indatorati pana peste cap, fiindca, fara a avea alt merit decat ca tiranizeaza gloata cu superstitiile, flecustetele si larma lor necontenita, se catara in inchipuire langa sfintii Pavel si Antonie.

Sa-i lasam balta pe sarlatanii a caror nerecunostinta fata de binefacerile mele nu este decat de prefacatorie. Evlaviosi pe dinafara, ei sunt pe dinauntru ticalosi fara pereche. “

“Elogiul Nebuniei sau discurs despre lauda prostiei”, traducere de Robert Adam, Ed. Antet, 1995, p. 91-101)

CRITICA VANZARII DE INDULGENTE

” Ce sa mai zic de aceia al caror cuget fericit se mangaie cu credinta in acele mincinoase iertari de pacate?

Ei masoara soroacele Purgatoriului ca si cu un ceasornic, socotind fara teama de vreo greseala, ca dintr-o abaca, veacurile, anii, lunile, zilele…Iata, de pilda, un negutator, un ostas, un judecator care cred ca, aruncand in cutia milelor o mica moneda provenita din atatea jafuri, li s-a iertat haznaua de pacate din intreaga lor viata; ca atatea calcari de juramant, atatea desfranari, atatea betii, galceve, omoruri, inselatorii, viclesuguri si tradari pot fi rascumparate, ca si printr-o invoiala, si ispasite in asa fel ca ei se simt indreptatiti sa inceapa din nou un alt sir de nelegiuiri. “

“Elogiul nebuniei sau cuvantare spre lauda prostiei”, traducere si note de Stefan Bezdechi, Bucuresti, 1959, p. 61

Erasmus din Rotterdam - portret de Hans Holbein (Tânărul)

Articol scris de Kogaion

Principalele drumuri si puncte rutiere ale Balcanilor in antichitate

Preluare de la: http://soltdm.com/geo/drumuri/drum2.htm

Echinocţiul de Primăvară în istoriografia romană

Conform astrologiei si legilor naturale, primavara incepe odata cu Echinoctiul de Primavara.

Odata cu Echinoctiul de Primavara, Soarele intra in primul semn zodiacal; semnul berbecului.

Anul acesta, el va avea loc pe 20 Martie, orele 13:44.

El marcheaza inceputul primaverii in emisfera nordica si al toamnei in emisfera sudica.

La romani, anul nou incepea odata cu luna Martie, luna zeului razboiului, dar asta pana la Numa Pompiliu.

Marte (în latină Mars) a fost zeul roman al războiului. A fost numit Mars Ultor (Marte Pedepsitorul) şi Marspiter (Mars Pater, Tatăl), e inclus în triada protectoare a Romei, împreună cu Jupiter şi Quirinus.

El a dorit sa schimb datina stramoseasca si sa inceapa noul an cu luna Ianuarie, luna inchinata lui Ianus, simbolizand pacea si fericirea eterna.

Ianus mai era si zeul pacii, al linistei intre popoare, al progresului si evolutiei unui popor prin pace si civilizatie.

Numa Pompiliu era de parere ca poporul roman poate progresa doar prin pace, razboiul insemnand intuneric, Ianus biruind intunericul si oprind nenorocirile din calea oamenilor.

Romanii faceau sacrificii si aduceau jertfe lui Ianus pentru prosperitate si fericre in casele lor.

Ianus era reprezentat deseori cu doua fete, semnificand trecutul si viitorul, fiind cel mai vechi zeu al Italiei.

O veche legenda spune ca Ianus ar fi adus o colonie in Latium si ar fi asezat-o pe dealul Janiculum, cuvant derivat de la Janus (Ianus). El a primit apoi pe Saturnus, Titanul izgonit din Olimp de catre fii sai urmand a trona impreuna in Latium. Saturnus, recunoscator, ii dadu puterea sa vada trecutul si viitorul Aceasta infatisare cu doua fete il facuse pe celebrul poet Ovidiu sa spuna ca Ianus este singurul zeu care isi poate vedea posteriorul.

Dupa Numa Pompiliu, templul lui Ianus era deschis in timp de razboi si inchis in timp de pace.

Ianus (sau janus,Ianus bifrons) a fost una dintre cele mai vechi divinităţi din mitologia romană. La origine, Ianus a fost un rege care a domnit în Latium în epoca de aur. După moarte a fost divinizat. Ca zeu protector al Romei i se atribuia un miracol care a salvat cetatea de o invazie a sabinilor:

Natura invie odata cu echinoctiul de primavera, un nou an incepe si bucuria dainuie in sufletele oamenilor, luna Martie da Pamantului o noua viata.

Tot in Martie, dar pe 1, romanii celebrau cu fast si amploare o sarbatoare numita Matronalia, “Ziua Mamei”, sarbatoare inchinata Mamei Mari (Terra Mater) si tuturor mamelor din lume, sub aspectul ca femeia ca mama este datatoare de viata vesnica simbolizand fertilitatea eterna.

Virgil spunea ca “Martias kalendas esse feminarum” ceea ce inseamna ca toate calendele lunii Martie sunt inchinate femeii; mamelor noastre.

Cato Censorul atribuia luna Martie femeilor, spunand ca “Podoaba femeii nu este aurul sau bijuteriile si nici rochiile brodate cu fir sau purpura, ci buna cuviinta, dragostea de barbat si de copii, supunerea, modestia”.

Tot in Martie, romanii sarbatoreau pe Juno-Lucina, zeita nasterilor. I se spunea Lucina de la lux – lumina, findca ea ajuta pruncii sa iasa la lumina din pantecele mamelor.

Tot ea alina durerile nasterii la femei, fiind invocate de ele in acest moment.

“Durerea imi inclesteaza pantecele, Juno-Lucino, ajuta-ma” zice un personaj din Plaut “Tu voto parturienti ades” – Tu zeita ajuta pe cea care naste – pomeneste autorul Tristelor.

In luna Martie, femeile duceau flori la templul zeitei. Ovidiu zicea in opera lui numita Fastes: “Dati zeitei flori, caci ei ii plac ghirlandele proaspete de verdeata si impodibiti capul zeitei cu iedera si flori”.

Iuno (sau Iunona,Iuna) este echivalentul roman al zeiţei greceşti Hera. Părinţii zeiţei sunt Saturn (zeu) şi Ops, ea este sora mai mică şi soţia lui Jupiter/Zeus.

La aceasta sarbatoare nu puteau participa burlacii sau celibatarii, ci doar cei ce alcatuiau o familie, un camin, cei ce perpetuau neamul roman. Celibatarii erau considerati tradatori deoarece nu perpetuau neamul roman.

O casa fara urmasi era considerate o casa blestemata, iar luna Martie era considerate ca timpul perfect pentru a perpetua neamul; romanii, ca si celelalte neamuri indo-europene, find de parere ca in luna Martie, atat femeile cat si barbatii atign cel mai ridicat nivel de fertilitate si atunci sunt binecuvantati de catre zei pentru a duce mai departe neamul lor.

La 1 Martie, romanii ofereau femeilor martisor.

Articol scris de Kogaion

Zvastica pe Acoperamantul de mormant al Mariei de Mangop

Faimoasa broderie moldoveneasca ce contine influente bizantine, a fost terminata in 1477. In prezent ea se afla la Manastirea Putna.

Maria de Mangop a fost fiica lui Ioan Olobei si a Mariei Asan Paleolog, avand descendenta bizantina, fapt ce se poate constata datorita vulturului bicefal bizantin, aflat pe acoperamant.

Maria de Mangop a fost de asemenea si a doua sotie a domnitorului moldovean Stefan cel Mare (1457-1504).

Dimensiunile acoperamantului de mormant sunt de 190×102 cm.

Scurta descriere ce apartine lui Claudiu Paradais “Comori ale spiritualitatii romanesti la Putna”, Iasi, 1988:

“[...] Pe un fond de atlaz rosu, sub o arcada trilobata, sprijinita pe doua fascicule de cate trei colonete, doamna Maria, cea de-a doua sotie a lui Stefan cel Mare, fiica lui Ioan Olobei de Mangop si a Mariei Asan Paleolog, descendenti ai marilor imparati bizantini, isi doarme somnul de veci.

Mainile ii sunt incrucisate pe piept, iar peste chipul ei oval , cu ochii inchisi, cu sprancenele arcuite si cu trasaturile foarte fine, pluteste o liniste adanca, linistea desavarsita a mortii.

O coroana mareata, cu fleuroni inalti, batuta cu pietre scumpe, sugerate in brodaj de matase rosie, verde si albastra, ii acopera capul; din marginile ei se desprind cate patru siruri de margele, flancandu-i simetric obrajii.

Cercei mari cu pandativi, asemanatori acelora descoperiti in timpul sapaturilor arheologice de la Suceava, anul 1955, ii impodobesc urechile; pe sub ei coboara deasupra gatului o plasa fina de aur, inconjurand barbia, usor ascutita.

Tunica de brocart argintiu cu reflexe albastre si aurii, este brodata in motive stilistice vegetale, reprezentand flori, frunze si fructe de rodii. Se incheie in fata cu 14 nasturi si se termina la gat cu un guler inalt, ornat cu motive florale, cu sugestii de pietre scumpe si cu doua mici medalioane in cuprinsul carora se afla cate o cruce incarligata.

In jurul acestui guler, o capa de blana cade armonioasa pe umeri, incheindu-se cu doi nasturi in fata, iar de sub ea, se evazeaza larga si fastuasa, in jos, mantia de ceremonie, brodata cu aceleasi motive in aceleasi nuante cromatice ca si tunica.

Intreaga imagine se incadreaza intr-un chenar marginal dreptunghiular, de-a lungul caruia este brodata inscriptia comemorativa, intrerupta la cele patru colturi de medalioanele cu monograme si simboluri dupa cum urmeaza: in coltul stang de sus si in cel drept de jos, figureaza cate un vultur bicefal, reprezentand emblema imperiala a Bizantului; in coltul stang de jos este brodata o monograma semnificand primele trei litere din numele Paleolog, monograma ce se repeta – in pozitii diferite – si pe arcada treflata, in cele doua medalioane de deasupra capitelurilor.

In sfarsit, in coltul drept de sus, este brodata o alta monograma, ceva mai complicata, in care savantul francez Gabriel Millet a descifrat numele Asanis sprijinindu-se pe inscriptia unei icoane donata de Maria de mangop Manastirii Grigoriu, de la Muntele Athos, in cuprinsul careia se pot citi cuvintele: Rugaciunea preaevlavioasei Doamne Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovalahiei [...]“.

Asadar, putem observa ca zvastica (cruce gamata sau incarligata, cu bratele indoite) era folosita ca simbol religios chiar si in timpurile romanesti medievale.

Acest simbol sacru este prezent in cultura si traditiile neamului nostru multimilenar si face parte din patrimoniul nostru cultural.

Articol scris de Kogaion

Geto-Dacii “Cei mai Drepti si mai Viteji dintre Traci”

Tot mai multe voci care pretind a reprezenta “istoria” neamului nostru multi milenar, evoca intr-un ecou ce se face din ce in ce mai simtit si auzit, faptul ca geto-dacii erau poligami, mancau carne si cel mai grav dintre toate, erau mari consumatori de alcool.

Pentru a demonstra odata pentru todeuna ca geto-dacii, ca si neamurile germanice, celtice, baltice cat si alte triburi de sorginte traca, nu consumau alcool deoarece nu cunosteau vreo bautura alcoolica in afara de “bautura zeilor” numita mied (Hydromel in franceza, Hidromiel in spaniola, Idromele in italiana, Hidromel in portugheza, Mead in engleza, Miod in rusa, poloneza, norvegiana, suedeza, daneza, Med in ucraineana, Met in germana, Medovina in ceho-slovaca, sarbo-croata si slovena, Ezti-ur in basca, Sima in finlandeza, Hydromeli in latina clasica, Midus in letona) vom cita o importanta sursa istorica de la inceputul secolului I d.Hr.

Cea mai importanta dovada o gasim in “Geografia” lui Strabon, mai exact in cartea a VII-a, capitolul III:

“[…] Elenii ii considerau pe geti traci.Ei locuiau pe amandoua malurile Istrului;ma refer atat la geti cat si la mysieni. Ultimii erau de asemenea traci, iar in present ei poarta numele de moesi; de la ei se trag si mysienii de astazi, care traiesc printre lydieni, frigieni si troieni.

De altfel, insisi frigienii sunt brigi, o semintie traca, dupa cum si mygdonii, bebrycii, maedobithynii, bithynii si thynii, banuiesc ca si mariandynii.

Toti acestia au parasit cu desavarsire Europa, dar mysienii au ramas pe loc impreuna (cu ceilalti traci).

Parerea mea este ca Poseidonios presupune corect ca Homer desemneaza cu acest nume pe mysienii din Europa (ma refer la cei din Tracia) cand zice:

Ochii sai luminosi inapoi ii intoarse sa vada

Tara de traci populate,de acei ce instruna sirepii,

Si-a mysienilor, care de-aproape se bat. […]

Poseidonios spune ca mysienii se feresc de produsele de carne, dintr-o anumita credinta religioasa, de accea nu se ingrijesc nici de cresterea animalelor. Ei se hranesc cu miere, lapte si branza, traind in pace, drept care sunt numiti oameni evlaviosi fata de zei si capnobates.

Mai sunt traci care traiesc fara femei; acestia se numesc intemeietori.

Ei sunt socotiti sfinti, datorita cinstei lor si traiesc fara teama.

Pe toti acestia indeobste poetul Homer ii numeste “slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte, fara viata si cei mai drepti oameni”.

Ei sunt porecliti “fara viata” mai cu seama pentru ca traiesc fara femei, iar Homer socoteste vaduvia o viata numai pe jumatate,asa cum numeste poetul si casa lui Protesilaos “injumatatita” pentru ca el era vaduv.

Mysienilor li se mai zice “luptatori de aproape” pentru ca sunt ne-infranti, fiind excelenti razboinici.

In cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie sa se scrie “moesi, luptatori de aproape” in loc de mysieni (pretinde Poseidonios).

Dar, negresit, este temerar sa se schimbe textul Homeric, socotit bun de-alungul atator ani ce s-au scurs. Intradevar, e cu mult mai de crezut ca acestia au fost numiti de la inceput mysieni si ca in prezent li s-a schimbat numele in moesi. Iar epitetul “fara viata” ar putea fi luat mai degraba in sensul de “vaduvi” decat de “nemancati” sau “cu casele pe carute”. […]

Iar practica pythagoreica de a se abtine de la carne a ramas la ei ca o porunca data de Zamolxis. […]

De la hippemolgii slaviti, bautorii de lapte, de mysii

Care de-aproape se bat, si de abii cei plini de dreptate. […] “

Cat despre informatia care ne spune ca:

“In scurt timp Deceneu insusi a fost socotit patruns de suflu divin, la fel cum am spus cand am vorbit despre Zamolxis. Si, in semn de supunere, getii s-au lasat induplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin […] ” nu se poate preciza exact o locatie pentru acesti “geti” cum de altfel nu se poate spune daca este vorba despre tarabostes sau comati.

Probabil ca o parte a nobilimii geto-dace apucase pe cai negative, datorita infulentei spurcate grecesti si romane, sau poate ca doar geto-dacii care au ramas in cetatile de la Marea Neagra sa administreze teritoriile cucerite de imparatul Burebista au inceput sa practice aceasta rusinoasa fapta, umilitoare pentru neamul tracilor nordici.

As mai dori sa precizez ca atat odryzii cat si alte triburi sudice de sorginte traca, consumau vin si diverse substante halicinogene cum ar fi ciupercile fermecate,canepa orientala sau chiar opiacee.

Toate aceste fapte au aparut tarziu, datorita influentei elene si mai tarziu celei romane, dar si diverselor culte orientale mythraice.

Asadar, geto-dacii si moesii, carpii si costobocii, cat si toate triburile “barbare” de la nord de Istru, nu consumau alcool, ci doar mied ca toti “barbarii” nordici.

Aceste afirmatii tendentioase lansate la adresa stramosilor nostrii reprezinta niste atacuri ce urmaresc degenerarea marelui nostru neam al geto-dacilor, cei mai drepti si mai viteji dintre traci !

Dusmanii nostrii, poligami si mari consumatori de alcool si narcotice, par sa fie invidiosi pe stramosii nostrii si pe viata lor sacra, cat si pe originea lor divina.

Articol scris de Kogaion