ZALMOXIS – UN ZEU PROFET SAU UN PROFET DIVINIZAT

Iata marturiile lui Herodot despre Zalmoxis:

“Asa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost in Samos robul lui Phytagoras, care era fiul lui Menesarcos.

Dupa aceea, ajungand liber, stranse bogatii mari si dupa ce se imbogati se intoarse in patria lui; aici a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, in care se spune ca ii primea pe si ii punea pe fruntasii tarii sa benchetuiasca, invatandu-i ca nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un loc anume unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile.

In vreme ce savarsea cele amintite si spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit sa i se construiasca o locuinta sub-pamanteana.

Cand a fost gata, Zalmoxis a disparut din mijlocul tracilor si, coborand in locuinta lui de sub pamant, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-l aiba, jelindu-l ca pe un mort.

In al patrulea an el le-a aparut si astfel, Zalmoxis facu vrednice de credinta invataturile lui. In privinta lui Zalmoxis si a locuintei sale sub-pamantene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare insa, ca el a trait cu multi ani inainte de Phytagoras. Fie Zalmoxis om, ori vreun demon de-al getilor, sa-i fie de bine “. (Herodot,” Istorii “, IV, 94, 95).

Dupa cum vedem, naiva identificare a Zeului Zalmoxis cu un sclav al lui Phytagoras devenit liber si bogat o contesta chiar Herodot. Si atunci de ce sa o credem noi?… Relatari asemanatoare sunt facute si de Hellanicos din Mitilene, de catre Platon, de Mnasea (acesta il considera pe Zalmoxis chiar un Cronos!), de catre Diodor din Sicilia, de Strabon mai ales, de Apulleius, de Lucian din Samosata, de Origen, de catre Porphyrius (232-304), Iulian Apostolatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria.

Toti acestia au auzit si vorbit de Zalmoxis care a ramas in amintirea oamenilor ca un Zeu al imparatiei sub-pamantene, cum de altfel si Eminescu il descrie in poezia “Strigoii “.

“Pe un jilt taiat in stanca sta teapan, palid, drept,

Cu carja lui in mana, preotul pagan si drept…”

Pe Zalmoxis lituanienii il preiau ca Zemeuks, acest nume insemnand pamant, tara. El este Zeul din adancurile Pamantului, vegetatiei, rodniciei, Zeul plugarilor si pastorilor.

Daca Gebeleizis le fagaduia nemurirea sufletului (ritul incinerarii mortilor apartinandu-i), Zalmoxis le promitea adeptilor sai nemurirea completa, atat a sufletului, cat si a trupului (ritul inmormantarii fiind inhumarea), sufletele credinciosilor continuand sa traiasca in regatul Zeului sub-pamantean (precum Arald, copilul rege, alaturi de Maria, regina Dunareana din poezia “Strigoii”).

Ideea nemuririi Zamolxiene era etica tinerilor razboinici, “lupii daci” care se bucurau la moarte si radeau in fata acesteia tocmai pentru a-si arata nepasarea fata de ea si a ajunge in plaiurile sub-pamantene ale Zeului.

Acestia luptau si mureau veseli sub stindardul “capului de lup”, pe care-l vom intalni si la macedoneni, ca de altfel si mai tarziu la legiunile “romane”, formate din tracii din zona ocupata de romani.

Sacrificiile umane in scopuri religioase au fost unice in Europa, fiind intilnite numai la traci. Din acest punct de vedere, interesanta pare asemanarea cu riturile religioase ale civilizatiei aztece, despre a carei populatie Edgar Cayce afirma ca ar fi descendenta directa a atlantizilor (locuitorii fostului continent Atlantis, a carui ultima portiune de uscat s-a scufundat in mijlocul oceanului Atlantic in urma cu 12600 de ani).

Sa fie oare aceasta asemanare un indiciu, conform sugestiei facute de o prietena apropiata, asupra originii comune a indienilor din America Centrala si a tracilor?…

Odata la cinci ani i se trimitea lui Zalmoxis un “sol” care sa-i comunice acestuia dorintele populatiei. Acesta era aruncat in sulitele ascutite ale tovarasilor sai. Daca avea ghinionul sa nu moara imediat, acesta era insultat, batjocorit si un alt “sol” era ” trimis “imediat pentru a duce mesajul Zeului sub-pamantean.

In timp ce Zalmoxis era un zeu sub-pamantean, Gebeleizis era Zeul ceresc. Descoperilrile din muntii Orastiei, cat si a marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza cu asezarea ritmica a stalpilor sai, presupun efectuarea unor observatii celeste.

Sapaturile arheologice facute sub conducerea clujanului Constantin Daicoviciu au scos la iveala in zona Gradistea Muscelului (muntii Orastiei) nu numai un complex de sanctuare, dar si un probabil original calendar dacic, cat si urmele unei scari care probabil conducea la un loc sub-pamantean de cult religios.

De la un intelept ca Socrate citat de un altul ca Platon, aflam ca Zalmoxis a fost pe langa un medic psiho-terapeut si un… mag: o persoana careia stramosii nostri ii datoreaza statutul spiritual, ca cea mai dreapta si umana oranduire sociala pe care a avut-o lumea antica.

Am fost un “stat spiritual”, creatie a celor initiati de Zalmoxis de catre marii preoti de pe muntele sfant Kogaion, motiv pentru care hotarele noastre au ramas mereu aceleasi, chiar daca de-a lungul timpului au aparut unele suprapuneri de populatie ori impartiri teritoriale artificiale.

Cum a spus domnul Alexandru Strachina in “Pe urmele stramosilor uitati”: “Apa trece, iar noi… ramanem”. Este de-a dreptul ciudat cum istoricii nostri isi pot justifica nepasarea fata de toate acestea.

Pentru conturarea unui cult solar la traco-geto-daci, Dr. Mariana Marcu, in “Repere lingvistice arhaice romanesti”, mentioneaza “calaretul trac” Heros, pomenit si in Egipt in unele documente epigrafice (ca Herou, fiul Soarelui), iar unii cercetatori au sustinut ca aceasta Divinitate n-ar fi decat o noua ipostaza a lui Horus…

Mitul cavalerului trac este greu de inteles. Uneori el are in jurul capului un nimb solar, o rozeta cu patru foi. El a fost asimilat de catre populatia greaca odata cu sosirea acesteia in Peninsula Balcanica intre 1900 – 1400 B.C. ca Divinitate suprema, Zeus, cunoscut si sub alte nume ca Nefelegeretes (de fapt numele grecizat al lui Nebeleizis) – “Cel care aduna norii “, Ombrios – “Zeul ploii “, Keraunos – “Cel care fulgera” si altele.

Mitul cavalerului trac constituie in traditia romaneasca (daco-romana, aromana, macedoneana) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarna, crestine. C. Cinodaru remarca cu surprindere ca tracii aveau in Aprilie “serbarile pagane” tinute in cinstea eroului trac. Odata cu consolidarea crestinismului in spatiul traco-dac, aceasta sarbatoare a fost inlocuita cu cea a Sfantului Gheorghe, Sfant a carui iconografie a fost inspirata de cea a cavalerului trac. In unele colinde numele Sfantului Gheorghe se schimba cu cel a lui Isus, aparand in felul acesta o totala contradictie intre versurile colindului si momentul in care acesta se canta, respectiv anotimpul iernii:

“Pe luncile Soarelui,

Flori vinetitoare de mar.

Gradina cu florile lerui Doamne,

Flori dalbe, flori de mar,

Ler de mar, florile-s dalbe”

Sau:

“… Calutul lui negru pintenog

Luciu ca un corb

Pa chivara lui taiata in sageata,

Pe ochi cam plecata

Ba sulita lui

Duratul de vara,

Fulgerul de seara…”

Oricine poate vedea ca in aceasta colinda nu se pomeneste nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotriva, se aminteste clar despre cel al verii sI, in plus, de “fulgerul de seara” care era simbolul Zeului trac Gebeleizis. Mai aveti vreo indoiala?…

Si in alte cicluri de colinde de Craciun, alaturi de Soarele personificat apare si sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului intors de la vanatoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la traco-daci era sarbatorit primavara, asa cum de fapt i se precizeaza ambianta si in colindele de Craciun la vremea renasterii naturii si a infloririi “florilor dalbe de mar”.

Iar daca in acest mozaic mitologic romanesc pelasgian, trac, geto-dac, cum vreti sa-i spuneti, ne-am redescoperit impreuna credinta uitata in Marele Zeu Gebeleizis, Marea Zeita Bendis, Zeita focului si a vetrei, Histia, tot nu v-am spus inca nimic daca nu l-am mentionat pe Marele Zeu al Razboiului, Ares.

Ovidius (43 B.C. – 17 A.D.) aminteste pe “getul” care se inchina lui Ares, Marte, Zeu al Razboiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai putin, ca “Marte s-a nascut in tara tracilor”. Si daca-l mai ascultam si pe Iordanes, acesta declara ca “getii l-au adorat intotdeauna printr-un cult foarte salbatic pe Marte si jertfele lui erau prizonierii ucisi”.

Si ne mai miram ca Vlad Tepes, “Dracula” cum le place americanilor sa-l numeasca”, tragea in teapa” de vii aproape 40000 de turci intr-o zi!… Pe de alta parte, pe Columna lui Traian este prezentat probabil cel mai vechi Zeu al Razboiului, crunt si feroce, care-si cerea sangeroase sacrificii umane. Aici apare scena torturarii prizonierilor romani de catre… femeile dace!

In Sudul Dunarii populatia tracica mai sarbatorea si pe Zeul Vitei-de-Vie, patronul bauturii ametitoare, preluat in fuga din nou de greci, care de asta data amintesc cu putin inainte de reantoarcerea lui Dionysus acasa, in Tracia, el s-a initiat in misterele frigiene, la insistentele bunicii sale! Nu numai vita de vie era planta favorita a Zeului, ci si iedera.

Frunzele acestei plante, mestecate de adoratori, produceau in acestia betia, ba chiar o stare temporara de nebunie, manie. Astfel nu e de mirare faptul ca cea mai populara sarbatoare a tracilor era dedicata Zeului Vitei de vie, toamna, la culesul viilor si la storsul strugurilor. Ea avea loc in fiecare an (unii cercetatori sustin ca ea ar fi avut loc la trei ani). Cand vinul fierbea, noaptea avea loc petrecerea propriu-zisa, la lumina tortelor, cu multa risipa din aceasta bautura, petrecere care tinea pana in zorii zilei.

Poate de aceea tracii erau poligami. Herodot descrie ca fiecare dintre ei tinea mai multe neveste; cand unul dintre ei murea, aparea o mare problema pentru femeile lui, respectiv trebuia gasita cea care a fost cea mai iubita de defunct si apoi sugrumata de cea mai apropiata ruda si ingropata impreuna cu barbatul ei. Celelalte femei incercau o mare durere si rusine sa nu fie alese (Herodot, “Istorii”, Cartea a V-a, 5 si 8).

Opus cultului dezmatat al Zeului Vitei de Vie, este cultul preotului trac, simbolul vietii viitoare si frumoase, dedicat binelui oamenilor si vietuitoarelor. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geti, “Domnul Noptii”, preluat mai tarziu de catre greci sub numele de Orfeus. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca Misterele Orfeice se celebrau noaptea.

Gratie esoterismului ei, religia geto-tracilor nu era cunoscuta profund decat de preoti si cativa initiati. Neavand acces la misterele Zamolxiene, scriitorii greci si romani nu ne-au lasat prea multe stiri in aceasta privinta.

Dar sa revenim la cultul “Domnului Noptii”, un cult civilizator, un cult al muzicii, care imblanzea nu numai oamenii, dar si animalele, potolindu-le pornirile violente, domolindu-le instinctele raufacatoare. Strabon cunostea si alte amanunte despre preotii sau “profetii” pelasgi, anume ca acestia erau oameni atotstiutori, priceputi la interpretarea viselor si a oracolelor, a semnelor Divine si ca locuiau in salasuri subterane (katagoian sau kagoian).

Despre Orfeus legendele elene si romane, spuneau ca era trac, printul kycon-ilor, etnonim apropiat de kogoian. Cetatea natala a lui Orfeus era Dion. El venea din legendarul Kogoian, lacas al lui Zalmoxis.

O posibila reprezentare a lui Zamolxis

Mormantul tracic de la Aleksandrovo, secolul IV i.e.n. (Arheologii bulgari au interpretat omul dezbracat din partea dreapta ca fiind o reprezentatie a lui Zamolxis)

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

MARELE ZEU GEBELEIZIS SI MAREA ZEITA BENDIS

Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea.

El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă.

Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – “călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar “ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!

Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.

Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?

În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.

În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.

Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!

Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.

Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.

Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.

Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele ” legi frumoase “- Codul Beleaginilor.

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu

Greece, a perfect example of barbaric country?

Professor Victor Friedman is one of the world’s foremost experts onBalkan languages, and has been studying them for almost four decades,since 1993 as a linguist at the University of Chicago.

Professor Friedman has a special place in his heart for Macedonia, which he first visited in 1971. This year finds him back in the country, as the recipient of a Fulbright-Hays Grant from the US Department of Education and a research grant from the John Simon Guggenheim Foundation. (All opinions expressed herein are his own and do not necessarily represent those of the funding organizations.)

Balkanalysis.com Director Christopher Deliso caught up with Professor Friedman recently in Skopje for an interview. Their engrossing and wide-ranging conversation, covering everything from linguistic history, politics and lobbying to national identity and multiculturalism, is reproduced below for our readers.

Christopher Deliso: Victor, thanks for taking the time to discuss your ideas and your research, it’s a great privilege.

Victor Friedman: Thank you, I’m always happy to speak about the Balkans and Macedonia.

Reminiscences

CD: Victor, the first time you visited Macedonia was in 1971. A lot must have changed since then.

VF: Indeed it has. When I first came here, during the height of Yugoslavia, many houses did not have telephones, and I recall you had to wait for 2 years to get one… even in 1994 when I was here for 3 months it was impossible for me to get one in the apartment where I was staying. Things have improved considerably since those days. And some of the damage from the 1963 earthquake damage was also still evident in Skopje.

CD: Even in the center?

VF: Even in the center. A lot of the new buildings were already completed, but there were still some piles of rubble near the Hotel Turist, today’s Best Western on the Ulica Makedonija pedestrian street. Sewer lines were being laid in the Stara Charshija (the bazaar quarter in the old part of town) so you had to cross some streets on boards. And there were an awful lot of buildings still housed in purpose-built ‘barracks.’

CD: Some of which still remain, for housing and offices.

VF: Probably so. And back then, the new main campus of University Ss Cyril & Methodius of Skopje hadn’t been built yet, and the new building for MANU (the Macedonian Academy of Sciences & Arts) hadn’t been rebuilt yet. It was housed in a mansion that I was told had once been owned by a Vlah merchant, and later served as the Italian embassy. There was one shopping center that just opened up in 1973.

CD: You mean the famous GTC (Gradski Trgovski Center)?

VF: Indeed, the GTC. And there were many ordinary consumer goods you couldn’t get here. People went to Thessaloniki or Belgrade to shop for many items.

CD: Interesting. Many Macedonians proudly claim to me that in Yugoslav times they were on a much higher social and economic level than the Greeks.

VF: Actually, the Greeks and Yugoslavs were about on the same level then. With hard currency, you could get a good rate on the drachma. But the difference was that Greece never had Communism, and in the 1970s Greece already had American style-supermarkets; one had to go to Thessaloniki or the US Embassy PX in Belgrade to get peanut butter.

Fewer consumer goods were available in Macedonia than in wealthier parts of Yugoslavia, of course. In 1973, for example, meat was hard to find. I was told that the price for meat was better in Serbia and all the meat went there. On the other hand, public sociability was more vibrant and relaxed. In mild weather all of Skopje went to what was then Marshal Tito Square for korzo (corso). In those days, Skopje wasn’t as big as it is now, and you could meet anyone you
wanted to see there. It was also a great way to make new friends.
The Project of the Day

CD: So how about your project that brings you here this time. What is that about?

VF: My project investigates the continuing existence of multilingualism in Skopje.

CD: That’s an interesting topic. I suspect you are spending a lot of time in the Stara Charshija?

VF: Indeed. Among the craftsmen’s shops, tea houses, mosques, churches and open markets there, that is one of the best places in the city to find different social groups and languages rubbing elbows on a daily basis- Macedonian, Albanian, Turkish, Romani, even some Aromanian and Greek. My project studies the way that these languages are interacting today.

CD: And this idea was something you used to get funding for the project?

VF: Yes. As a linguist, I had to present my case, and the argument that won funding from the Fulbright-Hays (Department of Education) and Guggenheim is that Macedonia in general, and Skopje especially, represents the last place in the Balkans where the conditions that created the Balkan linguistic league are still present to some extent. So I wanted to study this and document its continuing existence today.

Grammatical Multilingualism

CD: ‘Balkan linguistics league’- what do you mean by this?

VF: Right. At the beginning of the 20th century, in the Balkans you had a range of diverse languages on the same territory- the Slavic languages, Greek, Albanian, local dialects of Turkish, three kinds of Romani, Romance languages like Romanian, Aromanian, and Megleno-Romanian and, before the Holocaust, Ladino (or Judezmo) – the language of the Sephardic Jews, a language derived from medieval Spanish with additions from Hebrew and local languages that too
shape after the expulsion of the Jews from Spain in 1492.

In particular, the Slavic, Romance, Albanian and Greek languages share a lot of grammatical features that are the result of mutual multilingualism.

CD: Grammatical multilingualism? I can understand vocabulary, loan-words, shared by co-existing languages, but what examples are there of grammar influence in the Balkan languages?

VF: The replacement of infinitives by analytic subjunctive clauses using native material is an example of a shared grammatical feature among Balkan languages.

CD: Meaning the particle, like ‘na’ in Greek and ‘da’ in Macedonian?

VF: Yes. And what is really interesting is that even the Balkan dialects of Turkish, but only the Balkan ones, replace the infinitive with an optative- a verb form like a subjunctive but without a particle.

Linguistic Developments

CD: Wow- that’s fascinating.

VF: Yes, the Balkans are very interesting. We know what Ancient Greek, Latin, and Old Church Slavonic, and Sanskrit look liked, and we have Turkic texts going back to the 8th century. We know what these languages looked like in the early medieval period. For Albanian, our oldest significant texts are from the early modern period. We know these changes, these grammatical influences, were taking place in the late medieval and early Ottoman periods (although some are older in some languages). It was really in the Ottoman period that the Balkan languages as we know them today came to resemble one another.

CD: Was this line of investigation something that had been applied elsewhere, or received attention from linguists for a long time?

VF: Well there was some talk in the 19th century of that sort of thing, but in the 19th century, when modern linguistics first took shape with the discovery of the regularity of sound change, most linguists were spending their time trying to find out how languages genealogically resembled one another.

CD: Genealogically, meaning finding a common ancestor, yes? Was this a result of the influence of Darwinism, some sort of intellectual zeitgeist of the time?

VF: Well, some people might tell you that, but most accurately we can say that it coincided with Darwinism and similar trends. But what got people really interested in the genealogical approach to linguistics was the British conquest of India.

CD: Really! Very unusual.

VF: Well think about it: you had these cultured British gentlemen, who had been raised on the full classical education of Latin and ancient Greek, coming to this land of supposed primitives and savages- and getting completely blown away by the resemblances between Sanskrit, which they came across for the first time, and Latin and Greek.

The Balkans: A Special Place

CD: So then, to return to the former topic, can I ask whether this grammatical influence of different languages within a specific terrain is a rare thing? Do you find it in other parts of Europe like, say, Switzerland, with its four official languages (French, German, Italian, and Romansch) as well as the linguistically distinct Swiss German?

VF: Not to the same extent as in the Balkans. French, German and those languages had specific influences of different kinds on each other, but the ordinary populations were not necessarily multilingual until relatively recently, and even today each language in Switzerland is influenced significantly by the usage in the neighboring nation-states where they are standardized.

CD: So what was it about the Balkans that made it so amenable to multilingualism?

VF: Well, going back to Ottoman times, we could consider it partially an issue of pragmatism for city dwellers, traders and so on, for whom knowing other languages was directly beneficial to their livelihoods and businesses, with such diverse populations living together.

It’s also interesting to note that most linguistic studies of multilingualism today are being carried out in post-colonial areas of the world, or among immigrant communities living in wealthy countries. My research here in the Balkans is unusual in this context because this is a region with an endemic, long-existing, relatively stable and uninterrupted history of multilingualism.

Multilingualism as a Culture Value: A Telling Absence

VF: At the same time, multilingualism here was also a matter of a common cultural value, one shared by speakers of all the Balkan languages, except Greek. But we should also note that this language-ideological resistance on the part of Greek did not keep the language from being influenced by those with which it was in contact.

CD: Really! That’s unusual. How do we know Greek lacks this value?

VF: One telling aspect, from a linguist’s point of view, is that Greek is the only language in the Balkans that does not have a proverb to the effect that ‘languages are wealth’ or ‘the more languages you know, the more people you’re worth.’ All other Balkan languages have some such saying that indicates a value placed on multilingualism.

CD: Are we sure this is true, that Greek lacks such a value? Or could someone just invent one for the sake of it?

VF: To the best of my knowledge, there is no such expression. And over the years I have asked every Greek friend of mine for such a proverb and not one of them has come up with one. And I am talking about linguists, experts on the Balkans who are not subjective.

An example I recall comes from the introduction to a recently published book on the minority languages of Greece (which is, alas, still a highly political topic in that nation-state). The author was talking about Arvanitika, the Albanian dialect/language of speakers who migrated to Greece a millennium or so ago. The introduction was written by a respected Greek linguist… he wrote that among the Arvanites, and probably, emphasis mine, among the other Balkan peoples, there is this expression of languages as wealth. But he didn’t know of any such expression in Greek.

Confusion and Denial

CD: By the term ‘Arvanitika,’ you mean medieval Albanian?

VF: Most precisely, it refers to the Albanian dialects of Greece that separated from the main body of Tosk Albanian 6001000 years ago. The dialects were spoken on many Greek islands, the Peloponnese, and in Attica and Central Greece. Greeks don’t like to admit it, but they have had large Albanian-speaking populations for a very long time, not just post-Communist economic migrants. While these dialects are now moribund owing to hegemonistic Greek language policies,
they can still be encountered in places like Livadhia.

CD: An interesting detail-

VF: And I recall one vignette: many years ago at a conference, I met a woman who was Greek, but she knew Arvanitika. So we communicated, I in standard modern Albanian, she in Arvanitika. It was close enough to communicate.

I asked her, ‘how do you know you this language’? As a linguist, it was an interesting detail. She replied, ‘well, I learned it from my grandmother.’

CD: Which would have meant she was of partial Arvanitika descent?

VF: Well, I asked innocently enough – I wasn’t really aware of the politics at the time – ‘why would a Greek learn Albanian if they weren’t Albanian’? She was somewhat confused.

The next morning, however, when I saw this woman she said to me: ‘I couldn’t sleep all night thinking about what you said.’ She was a bit upset. ‘I thought about it,’ she said, ‘and no! I am Greek! I am Greek!’ It was the last time I tried to suggest to a Greek that if they learned another language at home, it was because that was the native language of the speaker.

The Nationalist Trap and State Policies

CD: (Laughing) on that note, let’s talk about the Macedonia issue now. Greece denies the Macedonian identity, referring to ancient history. What do you think about this?

VF: Unfortunately, with independence, some Macedonians fell into the nationalist trap set by Greece. The Greeks came up with a line claiming the Macedonians could not claim the name Macedonia unless they were descended from the Ancient Macedonians.

Well, no one can reasonably claim to be descended from the Ancient Macedonians, but this became part of the argument, instead of other more pertinent things. And so the issue has remained. But the Greeks have been denying the existence of Macedonia and the Macedonians all along.

CD: From your perspective, how far back does this go as a state policy? To the breakdown of Yugoslavia, or further?

VF: Oh, it’s been that way ever since modern Macedonians began to call themselves Macedonians. The Greeks have been denying the existence of its Macedonian minority since acquiring Greek Macedonia at the Treaty of Bucharest following the Second Balkan War (1913), except for a brief period in the 1920s. In 1957, an otherwise respectable Greek linguist named N. Andriotis published a polemical and, from an academic point of view, deeply flawed booklet entitled
‘The Confederate state of Skopje and Its Language’ – referring, of course, to Macedonia and Macedonian within Socialist Yugoslavia.

CD: This is very interesting to me, because as you know, many Greeks today refer to the whole country of Macedonia by the name of the capital, and the people as ‘Skopjeans.’ So they were using this reference even then?

VF: Of course. But already in the 19th century, Macedonian speakers were calling themselves Macedonians (Makedontsi), their language, ‘Makedonski.’ This is documented.

CD: But they were also calling themselves ‘Bulgarians’ then.

VF: Yes, some were, and speakers identified as Serbs or Greeks or Turks, depending on religious loyalties, but most of the time, speakers called themselves Christians or Turks (Muslims).

CD: Because the Ottoman system used religion as the main factor in classifying its subjects?

VF: Yes, but not just because of the Ottomans- religion was more important then as well. It was the late 18th/early19th century ideas, developed from the French Revolution that led to nation-state ideologies.

Organized Obliteration?

VF: But even well before this, some have made a case – and this refers again to the social resistance against other languages – that the Greeks have been trying to destroy Slavic culture in this area since the Middle Ages.

CD: ‘Greeks,’ meaning the Byzantines?

VF: Yes. For example, John Fine in his book The Early Medieval Balkans (p. 220) cites Vladimir Moshin, who published an article in1963 in a Russian academic journal in which he made the argument that the reason there are no Slavic language manuscripts from this region prior to 1180 is owing to their deliberate destruction by the Greeks/Byzantines.

CD: Really!

VF: Up until his article, people had been saying it was the Turks who destroyed everything. But there are Greek-language manuscripts from this period that survived in this region, whereas Slavic ones did not. And it is not as if the latter were not being composed in an organized way; the Ohrid literary school which began in the late 9th century is just one place where manuscripts were being written in large numbers. Which means that Greeks have been trying to destroy
Slavic culture and literacy for a very long time.

CD: Many Bulgarian politicians and academics claim that Macedonian is just a dialect of Bulgarian. What do you say on this topic?

VF: The answer is of course Macedonian is a distinct language. It is similar to Bulgarian, but just as Swedish and Norwegian are similar languages, but separate, so, too, are Macedonian and Bulgarian.

CD: Why?

VF: Both sets of languages have different dialectal bases. And for this reason it is not at all like the case of Moldovan and Romanian. The Moldovan standard language is not based on Moldovan dialects; it is based on the same Wallachian dialects as standard Romanian.

In the case of Macedonian, however, the standard language is based on the dialects spoken in the west-central geographical area defined by Veles, Bitola, Prilep and Kichevo. It is not identical with any specific dialect, and has elements from the eastern ones as well. Standard Bulgarian is not based on a single dialect, but is based on eastern Bulgarian dialects, from Veliko Tarnovo to the Danube and further east.

CD: Why were these specific dialectal areas chosen, in both cases?

VF: What happened was that in the 19th century there were two major centers of literacy and prosperity- one in southwestern Macedonia, the other in northeastern Bulgaria. The Bulgarians decided to impose those eastern dialects from the area north of the Stara Planina range, east of the dialectal division called the yat line, and south of the Danube, on the whole state.

CD: What was the thinking? Was this an organized campaign for specific reasons?

VF: We’re talking about the phenomenon of intellectuals fighting over what’s going to happen when they get their own state- just like with the Congress of Manastir (Bitola) in 1908, when the Albanians were worrying about agreeing on a common Albanian alphabet before there was an Albanian state (in 1912). The Bulgarians didn’t have a state until the Russo-Turkish War of 1878.

CD: What about the situation in Greece at the time, where different propagandists were at work from different sides? Were these dialects considered Bulgarian or Macedonian, or both? What can linguists reconstruct today?

VF: There are a number of dialectal studies. Some speakers considered themselves Macedonians, some Bulgarians, and some Greeks, and some Turks, depending, in part, on religious affiliation (Exarchist, Patriarchist, and Muslim for the last three at that time). Firsthand accounts are available in some books published in, e.g., Australia and Poland, and Canada, but the Aegean Macedonians who were victims of Greek abuse at that time are mostly dead.

The generation that suffered during the Greek Civil War (1946-49) however, is still alive. The ones who are still alive often do not want to tell their stories because they are afraid or the memories are too painful. Even for curious foreigners, if you go to Greece to do research on Macedonian, you run the risk that the police will take your tapes, destroy them, and kick you out for expressing an interest in what is still a taboo topic for them.

CD: Really! Are there some examples?

VF: Yes, and it happened to a colleague of mine who was doing dissertation research in a village whose name I will omit to protect the inhabitants.

CD: aha, the village of… near Kastoria?

VF: Yes, and precisely for this reason it is one of the most interesting Macedonian dialects, because it is the most southwestern Macedonian dialect. It is transitional between eastern and western types of Macedonian. And the Greek police confiscated the tapes of this linguist and interfered with his research. However, he did finish his dissertation on this dialect. In fact, in his introduction, he made a point of thanking the Greek police for teaching him to always keep backup tapes!

CD: Ha! So with all of this intimidation, not to mention the journalist arrests we saw recently, what are the Greeks so afraid of?

VF: They’re incredibly insecure. No, they’re not just insecure. They have a linguistic ideology that insists on wiping out all other languages. This is an old ideology. It is the origins of the term barbarian. Think about it.

Why don’t we have any traces of other languages preserved? As a matter of fact we do. There are some ancient inscriptions in Thracian.

CD: I thought the Thracians had no written language?

VF: They did. The inscriptions are in Greek script, but the words are Thracian. And the inscriptions are sitting in Greece, gathering dust. They know they’re there, but no one’s going to work on them because the language is not Greek. So they’re not going to let anyone see them. I have this from a colleague of mine who is a classicist and interested in the
subject.

CD: Your Greece vignette reminds me of being the village of Amyndaeo south of Florina last year. I came across these two old men speaking to each other in Macedonian. I said dobar den (’good day’). And you know what? This man was so alarmed that he reacted before he could think, instinctively, by blurting out ne razbiram Makedonski (‘I don’t understand Macedonian’). This was one of the most ironic examples of fear of speaking one’s language I could imagine.

VF: Indeed.

CD: So I guess my question for you is, we asked the local people in Florina what percent of the people there speak Macedonian, since public life is mostly in Greek it was an interesting question. And several people said, ‘oh, everyone speaks it.’ What is your experience?

VF: Well, as far as I was told everybody in the area around Florina, or Lerin in Macedonian, over the age of 40 speaks Macedonian, whether they’re Macedonian or not. This is according to a colleague of mine who has done recent research. However, the younger generation is not learning it. But it is a topic that requires further (unhindered) research.

CD: From what I understand from different stories, this is because it is not helpful to advancement in Greek society, and can even be a strongly negative factor-

VF: Yes. The Greek government is effectively carrying out ‘linguicide’ on the Macedonians of Greece. And it has been a long-running policy. For another example, I have a photo of a sign in Greek, from the 1950s, printed up in blue-on-white, urging people to forbid anyone from speaking in ‘Vlahika, Makedonika etc.’ There used to be many such signs in Greek Macedonia.

CD: Really! That is quite compelling. Do people know about this?

VF: I don’t know-a friend sent the photo to me, I am finally getting around to publishing it in a review article in the journal Balkanistika next year.

But the Greek policy was always trying to kill the language. It was especially horrible in the 1930s. Macedonian kids would go to school, and if they spoke their language, the language they learned at home, numerous ‘corrective’ methods were used: teachers beat them, or stuck their tongues with needles, or rubbed a hot pepper on their tongues; anything to make them stop speaking Macedonian.

CD: Really! That sounds very extreme.

VF: Oh, they were terrible. In the 1930s, people were put in jail just for speaking Macedonian. The Greek government had people skulking around the windows of people’s houses, listening to hear if they spoken Macedonian so that they could report them to the police. Mothers were thrown in jail for speaking Macedonian to their babies. They terrorized the Macedonians, and then, with the Greek Civil War, they drove many of them out.

CD: Never to return-

VF: And then there’s the infamous ‘race clause’ in the amnesty law of 1982; it stipulated that to return the country and reclaim one’s property, all those who had been banished had to declare they were Greek by genos, by race or birth. Macedonians who were expelled, many just children at the time, in 1949, were never allowed to reclaim their property. It was racism, pure and simple.

CD: Do you recall what was the reaction here in Macedonia, from the locals? And what about the European countries? Surely this would have been considered a great breach of European values?

VF: I was actually here at the time this was announced. The people were very upset, because they have been so badly mistreated all along. The ‘Great Powers,’ of course, said nothing.

CD: Well this is interesting, because here we have in America a new president, a black man who surely knows something about the meaning of racism, and indeed the issues of race and injustices resonated throughout Obama’s campaign.

And at the same time, Obama signed that anti-Macedonian senate resolution, and has been a big supporter of the Greek lobby, who are probably counting on a return on their investment. Has anyone, to the best of your knowledge, pointed out this blatant hypocrisy regarding his support for a country that has a history of racist policies against its own citizens?

VF: No, I haven’t heard anyone put this to his people. It would be nice if the message could be gotten out, but so far I haven’t seen this happen. The Macedonians don’t seem to know enough about public relations and American politics-they should be using lobby companies, getting their message out every day in Washington.

CD: Yes, I concur with that-

VF: And, at the same time, the Greeks get away with this ‘cradle of democracy’ image! Give me a break! Ancient Greece was a slave-owning society. And you know, some scholars argue that Modern Greece is a creation of the Western European romantic imagination- for example, Lord Byron’s romanticized view of Ancient Greece projected, on the modern population. This is persuasively argued in a book of academic Michael Herdzfeld, called Ours Once More.

CD: That is an interesting school of thought, I had not really conceived it as such but there is something to it. What was the reaction to this book?

VF: I do not think there was a huge reaction, but Herzfeld was involved with another book, Anastasia Karakasidou’s Fields of Wheat, Hills of Blood, which did generate a great deal of controversy. Published by the University of Chicago Press in 1997, this book was actually a very mild challenge to Greek hegemonistic notions. What it dared to do, based on fieldwork in Greek Macedonia, was to state that there were citizens of Greece who did not feel themselves to be ethnic Greeks and that they still spoke their own language.

Cambridge University Press had committed to publishing the book with minor revisions, and then they suddenly decided not to publish the book. They had committed to it and suddenly changed their minds. Prof Herzfeld was on the editorial board of CUP’s anthropology series at the time, and he resigned in protest, as did other members of the board.

CD: Yes, they cited ‘the safety of their staff in Greece’ as their reason, right?

VF: Well they said that. However, the way I heard it, CUP had a monopoly on English-language testing in the schools of Greece as well…

CD: Do you believe that the Greek government threatened that they would lose this privilege?

VF: I have no idea, but assuming that they had a monopoly- two plus two, what are you going to make of that, four or twenty-two?

CD: But then you guys saved it-

VF: Yes, the University of Chicago went ahead and published the book, to their credit. But the whole situation is just disgusting; it makes Europe look like what she was called at the beginning of the 20th century, as depicted in the Bulgarian film Mera spored Mera, made in the 1980s. It was somewhat provocative, and received criticism from some quarters of the Communist government, because it used Aegean Macedonian dialects, as it was about the post-Ilinden period just after 1903.

The memorable line from the film, which was part of a real folk song dating back to 1878, was something like this: ‘be thou cursed and thrice cursed Europe, O you whore of Babylon and murderer of Macedonia.’

CD: So, what do you think then of the international negotiations over the name issue, and the constant pressure for Macedonia to ‘compromise’ with Greece here?

VF: There is no real compromise. There can’t be. Think about it: if a thief comes up to and holds a gun to your head and says ‘give me your money,’ do you say, ‘I’ll give you half,’ and call that a compromise? That’s Greece. They are trying to destroy Macedonia’s identity, plain and simple.

Note that no one on the Macedonian side is saying that Greeks cannot call themselves Macedonians, or their province Macedonia. But they never call themselves as such out of this context- they are, to themselves, Greeks first and foremost. So nobody actually needs the name Macedonia, and no one needs to call themselves Macedonians for their primary identity, except for these people in this small country that is not a threat to anyone.

CD: On that note, to conclude, let me ask this: based on your research, do you think that Macedonia gets enough credit for preserving its multiculturalism? And does it reflect at all on the temperament of the people here that it has been able to do so?

VF: First of all, Macedonia doesn’t get any credit. And in fact the isolation that Greece has succeeded in imposing on Macedonia in the last 17 years has been a major factor in adding to interethnic tension here, as we saw unfortunately in the 2001 conflict.

If the Greeks had just left the Macedonians alone to begin with, there would have been fewer such problems, or at least greater capacity to deal with the existing ones. But it was the Greek government (especially after 1991) and the Serbian government (especially after 1981) who exacerbated most of the problems, for their own purposes.

You know, the vast majority of normal people of all ethnicities in this country live together peacefully. There is a saying in Macedonian: nie sme krotok narod: ‘we are a mild people.’ A peaceful people. This is something that is constantly overlooked by the Great Powers- that, relative to the rest of the Balkans and much of the world, for all the very real problems that exist, Macedonians are still among the most peaceful and tolerant people you will find anywhere.

CD: Victor, thank you very much for your time and insightful comments. I appreciate it.

VF: And thank you. //(c) Balkan Analysis //C. Deliso

From: http://macedoniaonline.eu/content/view/4768/46/

Convertirea francilor la creştinism şi botezul lui Clovis I

Clovis I

Clovis, un nou Constantin. Relatarea lui Grigore din Tours.

Regina nu contenea să-l roage să-l recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să se lepede de idoli, dar nu l-a putut convinge în nici un chip până când a izbucnit în cele din urmă, cândva, războiul împotriva Alamanilor. Astfel, nevoia l-a silit să mărturisească, ceea ce până atunci voinţa tăgăduise. De fapt, înfruntarea dintre cele două armate s-a transformat într-un cumplit măcel, iar armata lui Clovis era pe punctul de a fi nimicită. Văzând aceasta, şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu căinţă, mişcat până la lacrimi, a spus:

„Isuse Christoase pe care Clotilda Te declară fiul lui Dumnezeu celui viu, care binevoieşti să le dai ajutor celor care suferă şi să le hărăzeşti victoria celor care speră în Tine, cer cu smerenie slava ajutorului tău. Dacă îmi dăruieşti victoria asupra duşmanilor mei, şi eu voi fi încercat acea putere pe care oamenii ce predică numele Tău spun că Tu ai dovedit-o, voi crede în Tine şi mă voi boteza în numele Tău. Mi-am rugat zeii, dar, după cum mi s-a dovedit, s-au abţinut să-mi vină în ajutor, ceea ce mă face să cred că ei nu sunt înzestraţi cu nici o putere de vreme ce nu aleargă în ajutorul celor care-i ascultă. Aşadar, pe Tine te rog, în Tine doresc să cred dacă mă vei scăpa de duşmanii mei.”

Cum a spus acestea, Alamanii şi-au întors spatele şi au început să fugă. Văzându-şi regele ucis, ei s-au închinat lui Chlodovech spunându-i:

„Te rugăm, nu mai lăsa poporul să piară, de acum suntem ai tăi.”

Atunci, el a oprit lupta, s-a adresat oştirii, şi, întorcându-se în pace, i-a povestit reginei că a meritat să obţină victoria prin invocarea numelui lui Hristos. Acestea s-au întâmplat în al cinsprezecelea an al domniei lui.

Atunci regina l-a chemat în taină pe sfântul Remigius, episcop al oraşului Reims, şi l-a rugat să strecoare în cugetul regelui cuvântul mântuirii. Episcopul l-a adus pe acesta şi, între patru ochi, a început să-l convingă să creadă în Dumnezeu adevărat, făcătorul cerului şi al pământului, şi să renunţe la idolii care nu pot fi de nici un folos, nici lui, nici altora.

Atunci el a zis:

„Preasfinte părinte, eu te ascult cu bucurie, dar se mai împotriveşte un lucru: poporul care mă urmează nu vrea să-şi părăsească zeii. Cu toate acestea, voi merge şi le voi vorbi urmând cuvintele tale.”

Adunându-i apoi, şi chiar înainte de a vorbi fiind precedat de puterea Domnului, întregul popor a strigat deodată:

„Îi alungăm pe zeii muritori, rege pios, şi suntem gata să-l urmăm pe zeul nemuritor pe care-l predică Remigius.”

Vestea a fost adusă episcopului care, plin de o mare bucurie, a pus să fie pregătit baptisteriul. Străzile erau pavoazate cu pânze colorate, biserica era împodobită cu panglici albe, cristelniţa era primenită, mirosul de tămâie se răspândea, lumânările parfumate străluceau, şi întregul baptisteriu era îmbălsămat de arome divine.

Într-atât îi copleşea Domnul pe cei prezenţi cu duhul Său încât se credeau strămutaţi în raiul înmiresmat. Atunci, regele a cerut să fie primul botezat de pontif. El a înaintat, precum un nou Constantin, spre baptisteriu pentru a şterge vechea lepră şi pentru a spăla cu o apă proaspătă vechile fapte murdare şi păcătoase.

Pe când se înfăţişa botezului, sfântul Domnului i-a spus, cu vorba sa clară, aceste cuvinte:

„Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

Cronicile de la St. Denis.

În acea vreme regele era încă în greşeala idolatriei sale şi a mers la război cu Alamanii pe care dorea să-i aducă sub ascultarea sa. Bătălia a fost lungă, mulţi fiind ucişi de ambele părţi, pentru că Francii luptau pentru a obţine glorie şi răsplată iar Alamanii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea.

Când regele a văzut mulţimea celor ucişi din rândul oamenilor săi şi curajul duşmanilor săi şi-a dat seama că dezastrul e mai aproape decât victoria. Atunci, el a privit spre cer cu umilinţă şi a spus:

Preaputernice Dumnezeu pe care regina mea Clothilda îl venerează şi-l adoră cu inima şi sufletul, mă leg să fiu în slujba credinţei tale pentru totdeauna dacă îmi dai acum victoria asupra duşmanilor mei. […]

Regele s-a întors după victorie în pământul Francilor. A mers la Reims şi i-a spus reginei jurământul său şi amândoi au adus mulţumire Domnului Nostru. Regele a făcut mărturisirea de credinţă din inimă şi cu bună şi dreaptă dorinţă. Regina, care era nespus de bucuroasă de convertirea domnului ei, a mers pe dată la sfântul Remi, pe atunci arhiepiscopul oraşului. Imediat el s-a grăbit la palat să-l înveţe pe Rege în ce fel poate deveni supusul Domnului pentru că mintea lui era încă în îndoială. El s-a prezentat curajos în faţa sa deşi, cu puţină vreme înainte, el nu îndrăznise să vină înaintea lui.

Când sfântul Remi a predicat regelui credinţa creştină şi l-a învăţat calea Crucii, şi când regele a cunoscut ce era credinţa, Chlodovechus a promis energic că de atunci înainte el nu va mai sluji pe nimeni în afara atotputernicului Dumnezeu. După aceea el a spus că va pune la încercare inimile şi dorinţele căpeteniilor şi poporului de jos, pentru că îi va converti mai uşor prin mijloace şi cu vorbe blânde decât dacă ar fi fost convertiţi prin forţă; şi această metodă a părut cea mai bună sfântului Remi.

Poporul şi căpeteniile au fost adunate la ordinul regelui, care a venit în mijlocul lor şi le-a spus:

“Căpetenii ale Francilor, mi se pare foarte folositor ca voi să ştiţi mai întâi cine sunt acei zei pe care-i veneraţi. Pentru că suntem siguri de înşelăciunea lor, noi venim cu adevărat liberi întru cunoaşterea Celui care este adevăratul Dumnezeu. Aflaţi cu încredere că acelaşi Dumnezeu pe care îl predic eu vouă acum este cel care v-a dat victoria asupra duşmanilor în bătălia din urmă, împotriva Alamanilor. Aşadar, ridicaţi-vă inimile în speranţă şi cereţi-I Apărătorului Suveran să vă dea tuturor ceea ce doriţi: salvarea sufletelor şi victoria asupra duşmanilor.”

Când Regele plin de credinţă a povăţuit în acest mod şi şi-a mustrat poporul, cu toţii au alungat din inimile lor necredinţa şi l-au recunoscut pe Creatorul lor.

Când, la scurtă vreme, Chlodovechus a plecat la biserică pentru botez, Sfântul Remi a pregătit o mare procesiune. Străzile din Reims erau împodobite cu flamuri şi tapiţerii. Biserica era ornată. Baptisteriul era acoperit cu uleiuri şi cu tot feluri de parfumuri. Oamenii credeau că respirau deja desfătările raiului. Cortegiul a ieşit din palat, clericii deschizând cale purtând Sfintele Evanghelii şi cruci şi flamuri, cântând imnuri şi psalmi. Apoi a venit episcopul ducându-l pe rege de mână, apoi regina împreună cu suita.

Pe drum Regele l-a întrebat pe episcop dacă acesta e Regatul Cerurilor pe care i l-a promis. Episcopul a răspuns:

“Nu. Acesta e drumul care duce spre el.”

Atunci când în Biserică, în timpul botezului, sfântul părinte şi-a ridicat ochii spre ceruri în rugăciune tăcută şi a plâns, imediat, un porumbel, alb precum zăpada, a coborât aducând în ciocul său o sticluţă de ulei sfinţit. O mireasmă încântătoare se răspândea din el, provocându-le celor din apropiere o inexplicabilă plăcere. Sfântul episcop a luat sticluţa şi, brusc, porumbelul a dispărut. Transfigurat de bucurie la vederea acestui neasemuit miracol, regele s-a lepădat de Satana, de fastul şi de lucrările sale, şi a cerut din inimă botezul.

În clipa în care regele şi-a aplecat capul deasupra fântânii vieţii, pontiful a strigat:

“Pleacă-ţi capul mândre Sicambre, slăveşte ceea ce odată ai ars, arde ceea ce odată ai slăvit!”

După ce a spus profesiunea de credinţă cea dreaptă, regele a fost scufundat de trei ori în apa botezului.

Apoi, în numele sfintei şi nedespărţitei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – prelatul l-a uns cu uleiul divin.Două surori ale regelui şi 3000 dintre războinicii franci şi un mare număr de femei şi copii au fost de asemenea botezaţi. […]

Unii Franci au rămas păgâni şi au găsit un conducător în persoana prinţului Ragnachairus, dar acesta a fost predat în lanţuri lui Chlodovechus, care l-a încredinţat morţii.

Limba dacă

"Inelul de Aur" de la Ezerovo, Bulgaria

Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele “ă” şi “ş” au rămas din limba dacă, respectiv iliră, limbi care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ş a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M” (vezi şut – şutina).

Etrusca însă, nu avea sunetele “b”, “d” şi “g”.

Datorită alfabetului grec şi cel latin, sunetul “ş” nu putea fi reprodus în scris, aşa încât au fost preluate cuvinte din limbile dacă şi iliră, în care “ş” a fost înlocuit cu “s”. Similar, “ă” din limba dacă a fost înlocuit cu “a” sau “o”, iar î a fost înlocuit cu i, în limbile greacă şi latină.

Existenţa lui “ă” în limba română nu poate fi explicată decât prin existenţa acestui sunet în limba dacă. Aceasta pune într-o nouă lumină originea “latină” a cuvintelor româneşti care conţin sunetul “ă”. Putem vorbi, în aceste situaţii doar de o origine comună a acestor cuvinte, anterioară cuceririi daciei de către romani şi chiar anterioară apariţiei romanilor. Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”.
Marea majoritate a cuvintelor româneşti care încep cu litera î, sunt cuvinte compuse, având prefixele “îm” (aprox. 400 cuvinte) sau “în” (aprox. 1700 cuvinte). Numai câteva au corespondente in limba latină, care încep cu “im” sau “in” şi numai câteva provin prin compunerea cu cuvinte de origine franceză. În exemplele de mai jos sunt prezentate şi două cuvinte compuse fără prefixele menţionate, care au fost preluate în limba latină, fără a mai prezenta forma compusă:

armăsar – admissarius , lingură – lingula.

În plus, ele indică şi originea dacă a cuvintelor componente: armă, sar, ling, gură. Aceeaşi remarcă poate fi făcută şi pentru majoritatea cuvintelor compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. În plus, la aceste cuvinte se pot identifica noi sensuri.

În limba dacă, ”ş” apare adesea la sfârşitul cuvântului, la fel cum apare “os” în limba greacă. Mai jos sunt date două exemple de cuvinte dace, la care “ş” a fost grecizat în “os”: samuş – samos, criş – chrysos. Au fost identificate şi două cuvinte conţinând litera ş care au corespondent în limba etruscă: Mariş şi şut.

Prescurtări: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – dicţionarul explicativ al limbii române.

1. altoi (D) = care înalţă, înnobilează. Cuvântul a rămas in limba română cu sensul îngust de vlăstar pentru înnobilarea (înălţarea în sens figurat) unei plante. Sensul iniţial poate fi intuit în sensul figurat al verbului a altoi: a bate cu scopul de a înnobila, înălţa pe un copil, de unde şi zicala: “unde dă tata, creşte”.

2. alt (D) = altum (L) = înalt. În limba română, cuvântul alt şi cele compuse cu el ca prefix, au căpătat sensul de diferit. Totuşi, expresia “asta (aşa) e altceva” are de obicei sensul de “asta (aşa) nu mai este greşit”, altceva însemnând ceva diferit, dar în sens pozitiv (înălţător). Sensul original al cuvântului alt a fost păstrat în cuvintele altoi şi înalt = în+alt ca în expresia “înaltul cerului” = în+altul cerului adică în înălţimea cerului.

3. armăsar (D) = admissarius (L) = armăsar. Armăsar este compus din cuvintele dace “armă” şi “sar”, desemnând calul (vezi samsar) care transportă un om înarmat. Corespondentul latin nu mai păstrează forma compusă, aceasta indicând că a fost preluat şi latinizat cu sufixul “us”. La fel a fost preluat în latină şi cuvântul armă ca “arma”. Zeul Marte a fost preluat de romani de la daci, la care era numit Ares

4. arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A “aresta” este compus din cuvintele dace Ares şi “sta”, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul “sta” apare cu forma “stai” în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări) desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

5. bărbat (D) = barbatos/varvatos (G) = barbatus (L) = bărbat. Bărbat este rădăcină atât pentru corespondentul grec, cât şi pentru cel latin. În insula Corfu există o localitate numită Barbatos. Limba greacă este anterioară celei latine, deci bărbat nu este de origine latină. Nu poate fi nici de origine greacă, deoarece barbatos/varvatos este un cuvânt prehelenic, rar folosit în greaca veche. Bărbat este şi numele fratelui lui Litovoi, un alt nume dac.

6. boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvintul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliti in Danemarca, numită Dachia în evul mediu.

7. cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, “cel” avea o conotaţie sacră, ca în: “cel de pe comori” sau “cel mai cel”. “Acel” avea sensul de “al lui Cel”, deci este posibil ca Cel să fi fost la daci, zeiţa mamă, ca şi la etrusci. “Celu” era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac “acel”. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î.C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (“clan” = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. “Celius Tuscorum lingua September mensis dicitur” se traduce din latină: “celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie” (vezi Testimonia Linguae Etruscae, 801, 824). Deci luna recoltei, era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. celar (D) = cela (E) = încăpere subterană, pivniţă, celar. Ambele cuvintele derivă din rădăcina “cel”. (vezi “cel”). Cuvântului românesc celar îi corespunde “chilear” (pivniţă) în dialectul aromân. Ulterior, cuvântul etrusc “cela” a căpătat sensul de încăpere, cameră, îndepărtându-se de legătura cu rădăcina “cel”, zeiţa subpământeană. El a fost preluat în limba latină ca “cella”.

9. criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului „os”, deci cuvântul grecesc derivă din cel dac.

10. crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

11. gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul “suangela”, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

12. haita (D) = Aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

13. jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Jurământ vine de la rădăcina dacă “jur”, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din “juriu”. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin “juramentum” este deci împrumutat din limba dacă.

14. lăpuş (D) = lapus (L) = iepure. Lăpuş apare în multe toponime, precum şi în Lăpuşneanu, dar sensul său a dispărut în limba română.

15. ler (D) = ler (E) = Dumnezeu.

16. leu/lev? (D) = lev (E) = leu. Existenţa, atât în limba etruscă, cât şi în limba rusă, a cuvântului “lev”, cu acelaşi sens, sugerează originea dacică a cuvântului. În DEX, cuvântul leu este trecut cu etimologie necunoscută!

17. lingură (D) = lingula (L) = lingură. Lingură este compus din cuvintele dace “ling” şi “gură”, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

18. livadă (D) = livadă. În DEX este considerat de origine slavă, de la bulgarul “livada” sau ucrainianul “levada”. Acest cuvânt nu are o formă similară în limba greacă, dar în insula Corfu există localitatea Livadia, care dovedeşte că acest cuvânt a existat în perioada prehelenică. Deci slavii au preluat acest cuvânt de la daci, transformând ă-ul, pe care nu îl au în alfabet, în a.

19. lup/lupu (D) – lup/lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, “lup” înseamnă a muri, iar “lupu” înseamnă mort. Putem presupune ca dacă “lupu” era mortul, atunci “haita” era lumea morţilor. O să râdeţi, poate, dar chiar aşa era! Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte steagul de luptă al dacilor arăta similar şi foarte probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac era probabil identică cu cea a zeului egiptean Upuaut/Wepwawet – Ophois(G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit “deschizător al drumurilor”. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

20. Mariş (D) = Mariş (E) = zeul fecundităţii şi fertilităţii. Mariş, numele dac al râului Mureş era şi numele zeului etrusc al fecundităţii, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuţi îngrijiţi de Minerva. Zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi a Devei, principalele centre ale puterii dace, este valea Mureşului.

21. miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină “agnellus”, dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori şi nu au învăţat această meserie de la romani.

22. mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a mierli, cu înţelesul de a muri.

23. mut (D) = mut (E) = care nu poate vorbi, mut. În etruscă au fost identificate cuvintele “mutna” şi “mutana”, cu sensul de sarcofag. Mut-na este de fapt un cuvânt compus ca şi pacha-na, care a fost tradus ca “ţinând sau aparţinând lui Pacha”. După aceiaşi logică, “mutna” se traduce ca “ţinând sau aparţinând lui mut”. Cuvântul etrusc pentru mort este “lupu” (vezi lup). Deci “mutna” nu înseamnă a mortului, ci a celui care nu vorbeşte (mutului).

24. oier (D) + pată (D) = oeoropata (G) = omorâtor de oameni. Oeoropata este numele dat de greci amazoanelor, care omorau păstorii şi le luau turmele. Cuvântul grecesc este compus din două cuvinte dace: oier/oeor şi pată care înseamnă a omor. Vechea expresie “fără de pată”, însemna “care nu a comis omor”.

25. Păca? (D) = Pacha (E) = echivalentul zeului grec Dionysos sau al romanului Bachus. Sunt multe cuvinte de origine dacă care încep cu păcă/păca, care conduc spre ideea că ar fi putut exista la daci un zeu similar etruscului Pacha: (a) păcăli, păcăleală, pocal, păcat, păcătui, împăcat, păcătoasă şi păhar. Păcală, din basmele româneşti , este un personaj similar satirilor de la greci, fiind posibil ca numele lui să provină de la numele unui zeu dac numit Păca. Grecii antici îl sărbătoreau pe Dionysos de anul nou. Acesta începea pe atunci, ca şi la romani, la 1 aprilie, zi rămasă peste tot în lume ca ziua păcălelilor. În această zi, Dionysus era reprezentat de un copil pus într-un coş, reprezentând renaşterea anuală a zeului, ca zeu al fertilităţii. Conotaţia negativă a cuvântului păcat a fost datorată apariţiei creştinismului, care a încercat să elimine cultul lui Dionysos. Cuvântul compus “împăcat”, precum şi derivatele sale indică sensul iniţial pozitiv al cuvântului păcat şi rolul jucat de zeul Pacha.

26. păcătoasă (D) = pachanthur (E) = echivalenta menadei (G) şi a bachantei (L) = femeie care participa la celebrarea lui Păca.

27. papar (D) = paparoina (G) = papaver (L) = mac. Macul era folosit in ritualul de aducere a ploii, numit de daci paparude. Cuvântul dac este practic rădăcina corespondentelor grecesc şi latin.

28. răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs (mult) +spun +de (despre) şi înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, deci a fost preluat din altă limbă.

29. sac (D) = sac (E) = sac.

30. samuş (D) = samos (G) = înalt. Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din munţii apuseni. Dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau.

31. sameş (D) = samos (G) = înalt. Sameş era numele unui “înalt” demnitar care strângea birurile dintr-un judeţ (zona condusă de un jude).

32. samă (D) = bir. De acolo vine “a da samă”, cu sensul de a da birul.

33. samavolnic = volnic (sau vornic) care ia sama (birul). Samavolnic şi-a schimbat sensul iniţial de titlu/funcţie de dregător luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca “samovol’nâi”.

34. samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuş, cel care transporta “sama” pe cai “sar”. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit şi în evul mediu, în saragea = sarica (turc) = călăreţ turc. Cuvântul este compus din “sar” – cal şi “agea” – conducător turc.
Existenţa în cuvântului sar în latinul “admissarius” – armăsar, dovedeşte că acesta nu este de origine turcă sau bulgară, ci a fost preluat in aceste limbi de la vlahi.

35. schistai/ktistai (D) = cei care stau separat, izolaţi, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit şi schisma.

36. sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia “a da sfoară în ţară”, adică a face turul ţării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma “sfora”. Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât şi de fir răsucit, deci “sfora” a fost preluat de greci de la daci.

37. sus (D) = sus (E) = sus.

38. şut (D) = şuti (E) = lăcaş subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria “ca şuti” sau “ta şuti”, însemnând “acesta este lăcaşul subteran”. Cuvintele etrusce pentru mormânt erau “thaure” şi “thaura”, iar cuvântul pentru lumea subpământeană era “hintha”. Numeroase obiecte mortuare poartă inscripţia “şutina”, uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieşirea din şut a minerilor înseamnă ieşirea din lăcaşul de sub pământ, nu din schimbul de lucru. În DEX se consideră ca şut provine de la germanul “schicht” – schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, se pune problema de ce şut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

39. tânăr (D) = Thanr (E). La etrusci, Thanr este o divinitate reprezentată pe anumite oglinzi, care înfăţişează scene de naştere şi copii divini.

40. tămaş (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Muşu sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură.

41. trei (D) = trei (E) = trei.

42. un (D) = un (E) = un.

43. vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul dac “vel”, cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în evul mediu, în Moldova şi Valahia (ex. vel logofăt). În limba română au rămas cuvintele derivate ca veleitate şi veleitar. La etrusci, vel preceda numele inscripţionate pe monumentele funerare. De exemplu, pe pereţii mormântului Francois de la Vulci, aparţinând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripţiile “vel saties arnza”, care se traduc “marele Saties micul Arnth”

Articol preluat de pe:

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/latinitatea/limba_daca.htm

Falusul

Societatea actuala pare a fi instaurat un cult al organelor sexuale feminine. Revistele pentru femei publica tot mai des articole despre clitoris, vulva si vagin asemuindu-le cu flori gingase. Piesa Monoloagele vaginului este un succes international, iar expozitiile de nuduri feminine sau de fotografii artistice ale zonelor ascunse ale femeilor sunt la mare cautare. Vulva a devenit brusc o opera de arta.

Cum ramane cu simbolul barbatiei? Popoarele antice foloseau orice prilej pentru a imortaliza schite de falusuri, pana cand pudoarea a pus stapanire pe noi. Acum asistam la o rasturnare de situatie.

Inca de la inceputuri, falusul simbolizeaza masculinitatea, forta si chiar viata.

In Grecia si Roma Antica, imagini ale falusului erau prezente aproape peste tot. Pe vase erau pictate falusuri, sculpturile si decoratiunile le prezentau de asemenea, iar de la multe ceremonii publice nu lipseau penisurile erecte, gigantice. Aceasta obsesie/ admiratie fata de penis influenta viata sociala, privata, sistemul juridic, politic s.a.

In Roma Antica, baietii obisnuiau sa poarte pandantive aducatoare de noroc ce erau sub forma de falusuri. Casele erau decorate cu membre uriase. Rolul lor era acela de a proteja casa si de a le ura oaspetilor bunastare si fertilitate. Imaginati-va cum ar reactiona o femeie din zilele noastre daca ar intalni o statueta explicita in casa unui barbat…

Undeva in Evul Mediu, penisul a devenit ceva necurat (in ambele sensuri). Sexul era pus la zid si catalogat drept arma a diavolului. Operele de arta in care era evident cultul penisului au fost fie “castrate”, fie acoperite.

Cel mai mult s-a lucrat probabil la ascunderea penisului din Dorset. Pe dealurile din Dorset, Anglia este sculptat cel mai mare penis erect – 8 m – impreuna cu purtatorul sau.

Artefactele de la Pompei sunt varianta incipienta a pornografiei. Daca astazi noi asociem termenul pornografie cu filme deocheate si poze datatoare de senzatii tari, aflati ca el a fost prima data folosit in 1850 pentru a descrie cataloagele de arta cu schitele operelor de la Pompei.

Freud este cel care a inventat conceptul de invidie fata de penis. Acest sentiment pare a fi specific numai femeilor. El este legat de sentimentul de castrare al fetitelor atunci cand descopera ca nu sunt detinatoare ale obiectului puterii. Aici intervine si teoria referitoare la complexul lui Oedip. Observand ca nu au cum sa isi domine mama, fetitele dezvolta o pasiune pentru tata si incearca sa il seduca. Teoria a fost adeseori criticata, iar pasiunea lui Freud pentru sexualitate i-a dominat obsesiv cercetarile.

Conceptul poate fi extins si la zilele noastre, numai ca invidia fata de penis este mai degraba un fenomen raspandit in randul barbatilor. Datorita mediatizarii importantei marimii, tot mai multi barbati se simt complexati de “micimea” lor. Operatiile de marire a penisului, pastilele si accesoriile care permit sau promit acest fapt sunt la mare cautare.

Avand in vedere obsesia marimii si cultul pentru organele sexuale femeiesti, doua fenomene specifice zilelor noastre, am putea crede ca era venerarii falusului a disparut. In realitate, cultul falusului exista in continuare, dar date fiind conditiile, apare intotdeauna disimulat, mascat. Ganditi-va numai la zgarie-nori, la rachete, la masini tot mai mari. Grandoarea, maretia, masculinitatea lor cu ce se aseamana oare?

Articol preluat dupa

http://www.yuppy.ro/articol/sex/1294/Invidie-fata-de-falus.html