Religia geto-dacicã avea un caracter de cunoastere (Iocdanes, Getica, XI, 69-70) si de formare a unor deprinderi de viatã morale. Din pãcate, lipsa, nu tocmai nevinovata cred, a izvoarelor scrise privitoare la religia si organizarea ei la daci, obligã sã cercetãm atent ceea ce a mai rãmas si chiar sã reconstituim, prin diverse mijloace ceea ce a mai rãmas necunoscut.

Din ceea ce s-a mai pãstrat, începând cu Herodot, literatura anticã, printr-un sir întreg de mãrturii onorabile pentru daci, relevã caracterul de popor de tãrani:asezati ‘destoinici, supusi statornici si cu fricã de Zeul lor ,amãrâti de vecini cu nesfârsite rãzboaie si prãdãciuni, si sãlbãticitii ei însãsi de multe ori de certurile dintre ei, totusi veseli si glumeti la vreme de pace, miniosi si cruzi doar la rãzboi, îndeosebi însã cu bun simt si mereu întorsi la strãvechea lor credintã optimistã în Zeu si în oameni.

Credinta lor în nemurire care îi desparte de ceilalti traci si de greci orânduirea lor socialã, cumintenia vietii lor, toate aratã un popor sedentar si linistit, care nu cere decât sã fie lãsat în pace. Spiritul de disciplinã, manifestat sub Dromithaites, Oroles, Burebista sau Scoryllo, cât si iubirea constientã si chibzuitã de patrie, alãturea de vitejia tenace arãtatã sub Decebal, îi ridicã mai presus de germanii din nord sau celtii din vest. Îndeosebi trebuie diferentiati de tracii sudici, decãzuti betivi, poligami, moravuri care au fost gresit extinse si asupra getilor, motiv reluat si prelungit pânã în vremea dacilor de istorici care s-au simtit datori sã prelungeascã în timp antipatia acestralã, simtitã pentru valahii contemporani, urmasi ai acelora.

La daco-geti sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire de aceea el nu are nici un pret la rãzboi el trebuia jertfit fãrã pãrere de rãu. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curãtindu-se de patimã: carnea, vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticãlosirea omului.

Nimic din nebunia thraco-dionysiacã nu e admis sau tolerat la geti. Oamenii sfinti vor fi la ei ascentii, care nu mai vor sã stie nici de lume nici de femei, ci în renuntarea la orice bucurie a trupului, se devoteazã gândului bun spre nemurirea sufletului. Zeul e în cer, iar nu pe pãmânt. El e cerul senin, tulburarea firii e adusã de demonii rãi ai ai furtunilor ai grindinii si a norilor, de acea getul ajutã Zeului la linistirea lumii, trãgând el însusi cu arcul în norii ce ascund si întunecã fata Zeului din cer si tot de acea Zeul e adorat pe muntii cei înalti în singurãtatea unde numai vulturii iar nu oamenii pot urca.

Acolo sus, pierdut de lume si cercetat numai de rege, ca sã-I afle sfatul la caz de nevoie, stã marele preot. Templul si locuinta lui e într-o pesterã, si el însusi nu se coboarã decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a da vreo poruncã, pentru curãtirea de pãcate, sau când are a face vreo prevestire ori a da învãtãturi.

Regele însusi, ca stãpân al trupurilor numai, iar nu si al sufletelor supusilor sãi, ascultã cu respect sfaturile marelui preot. Asa stã de departe de lume si mai presus de ea, marele preot al daco-getilor încât el, profetul zeului, e sanctificat el însusi ca zeu. Cu atât mai mult, dacã e nevoie, poate fi si regele poporului sãu.

Dar îndeobste cele 2 puteri: cea politico-militarã si cea religioasã nu se amestecã împreunã, ci sunt pãstrate deosebite. ªi puterea religioasã nu se amestecã în viata de toate zilele decât la mare nevoie. De abia odatã la 4 ani, natiunea aduce Zeului – unul singur – jertfa supremã: un om cãruia I se ia viata de carne, spre a I se dãrui viata de spirit, întru marea misiune de a purta su în cer rugãciunile si dorintele neamului de a fi înaintea zeului.

Si aceastã jertfã e asa de sfântã încât dacã trimisul nu moare în lãnci, înseamnã nu cã zeul are milã si îl iarta ci dimpotrivã cã-l osândeste la moartea vesnicã a vietii trupului si îl socoteste nevrednic de a se arãta înaintea sa. Ferice de cel ce, aruncat în lãnci, pierde viata trupului, spre a de destepta în viata vesnicã la zeul din cer. Si tot asemenea, când altã scãpare nu mai este, regele si fruntasii se ucid, când sotul moare, sotia se ucide. Iar a murii în rãzboi e tot ce poate fi mai onorabil pentru un get. Cât priveste dependenta învãtãtura religoasã a getilor de cea phytogoreicã chiar grecii, începând cu Herodot si sfârsind cu Hermippus Callimachos rãstoarnã problema, spunând fie cã Zamolxe a trãit mult înainte de Pythagora fie chiar cã acesta a imitat învãtãturile tracilor (H.C. F.H.G. III.41).

Însusi orphismul avea rãdãcini tracice iar Pythagora era adânc influentat de osphism. Faptul cã oamenii ca Poseidomios si Flavius Iosephus citau pe cãlugãrii geti ca pilde general cunoscute pentru a putea explica alte organizatii mai putin cunoscute, dovedeste vechimea si seriozitatea acestor institutii social-religioase getice.

Ca o concluzie nu e demn sã renegãm pãrintii si strãbunii si din solidaritate si respect pentru strãmosi resping miturile biblice si evanghelice, ca fiind imorale si crude având o “moralã” plinã de lasitate, prostitutie, incest, crimã si genocid, violentã, înselãciune, formalism si lipsã de logicã. Vreau sã refac legãtura întreruptã de crestinism, cu strãmosii geto-daci. Informatiile pe care le avem despre Zamolxe, chiar putine, îl prezintã ca pe un mare initiat de la care ne vine credinta în nemurire, din toate astea decurgind cinstea, demnitatea cumpãtarea, încrederea în posibilitatea de a cunoaste lumea.

Tot ce avem avem de la strãbuni. Legenda lui Isus este neprobata în cel mai bun caz sau chiar deformatã grosolan. A produs multã suferintã si în plus nu oferã nici o posibilitate de pacificare a lumii. În contrast religia geto-dacã nu are idoli nici biserici iar cunostintele lor cât si experienta lor de viatã îndeamnã la respectul legilor vietii.

Credinta zamolxianã se bazeazã pe morala, geto-dacã, pe cultul strãmosilor, pe cunoasterea,practica a lumii pe nemurirea sufletului, pacificã zestrea noastrã psihicã eliminând zeii inventati de iudei si crestini. Esenta zamolxianismului este cunoasterea stiintificã a realitãtilor universale si credinta în nemurirea laturii spirituale din om.

                  

                                       

 

                                                  Simbolul Urano-Solar al lui Zalmoxis

About these ads